joi, 23 aprilie 2015

Pam-Pamant

Ieri a fost Ziua Internaţională a Pământului. 



Astăzi este Ziua Mondială a Cărţii.




Eu fiinţând ca o carte udă pe pământ uscat, zic la mulţi ani, în primul rând mie însumi, apoi cărţilor vii şi pământului dintre paginile sufletului meu.
(Peste două zile îmi veţi spune şi câţiva dintre voi aceste cuvinte, dar asta va fi altă poveste).

Acum o lună am luat parte la organizarea unui eveniment cu totul diferit. Recenzia pe care v-am promis-o înainte de începerea maratonului Pam-Pam, a avut nevoie poate de prea mult timp pentru a reuşi să evadeze dinlăuntru-mi şi să ia o formă coerentă în scris.
Cauzele acestei naşteri dificile sunt cunoscute doar de mine. 
Ba nu, şi de Hantătar & Moaşă-sa pe Gheaţă.
Pe 28 martie, la Sibiu s-a jucat de 13 ori la rând acelaşi spectacol: Pam-Pam, inspirat din texte de Constantin Tănase şi adus la viaţă de actorul George Constantinescu de la Teatrul de Artă Bucureşti.

Actorul.....
....şi personajul său!



Sunteţi curioşi dacă am reuşit să merg la toate cele 13 spectacole? Dacă da sau nu, oricum vă spun că am fost printre cei maxim 3 nebuni care au rezistat la toate cele 13 spectacole. Pam-Pam!

1. Teatrul Gong


Totul a început ca la carte, cu un discurs. Aflându-ne noi în preajma Zilei Mondiale şi Internaţionale a Teatrului (27 martie), discursul din acest an a aparţinut regizorului popolonez Krzysztof Warlikowski:

"Pe adevăraţii maeştri ai teatrului îi găsim, mai degrabă, departe de scenă. De obicei, ei sunt cei care înţeleg că teatrul nu e o maşină de reprodus clişee şi convenţii. Sunt cei care-i caută sursa vie pe care nu o regăseşti tot timpul în sălile de teatru unde mulţimi de oameni se-nghesuie în fiecare zi, preocupaţi să copieze o lume sau alta. Copiem, în loc să ne creăm propriile lumi care să incite la dezbateri, care au la bază emoţiile ascunse în interiorul nostru. În fapt, tocmai Teatrul este cel care reuşeşte să dezvăluie aceste lumi.

De multe ori mă întorc la proză ca să înţeleg mai bine cum e teatrul. Zi de zi, mă surprind gândindu-mă la scriitorii care, acum aproape o sută de ani au descris în mod profetic, dar fără exagerare, decăderea zeilor europeni, apusul ce a cufundat civilizaţia noastră într-o beznă în care nici astăzi nu s-a făcut lumină. Mă gândesc la Franz Kafka, la Thomas Mann şi la Marcel Proust. Acestor profeţi le-aş adăuga astăzi numele lui John Maxwell Coetzee.

Sentimentul lor comun al sfârşitului inevitabil al lumii - nu al planetei, ci al unui model al relaţiilor interumane - şi al ordinii sociale şi răsturnărilor acesteia, ne însoţeşte astăzi, marcându-ne profund. Pe noi, cei care trăim după sfârşitul lumii. Noi, care trăim în faţa unor crime şi conflicte ce izbucnesc în fiecare zi, în mereu alte locuri, mai rapid chiar decât reuşesc să fie relatate de mijloacele de comunicare. De altfel, aceste "incendii" devin repede plictisitoare şi dispar fără urmă din relatările de presă. Iar noi ne simţim neputincioşi, îngroziţi şi încolţiţi. Nu mai suntem capabili să înălţăm turnuri, iar zidurile pe care le construim cu încăpăţânare nu ne apără de nimic; dimpotrivă, ele însele au nevoie de protecţie şi grijă, lucru care ne consumă o bună parte din energia noastră vitală. Şi nu mai avem forţa de a încerca să vedem ceea ce se află în spatele porţilor, dincolo de zid. Tocmai din acest motiv teatrul ar trebui să existe şi, de acolo, din spatele porţilor, să-şi caute forţa. Pentru a pătrunde cu privirea acolo unde ne este interzis.

"Legenda însă încearcă să explice inexplicabilul. De vreme ce pleacă de la un adevăr, trebuie să sfârşească din nou în inexplicabil" - în aceste cuvinte descrie Kafka transformarea legendei lui Prometeu. Eu asociez profund aceste cuvinte modului în care ar trebui să fie teatrul. Şi un asemenea teatru, care să-şi aibă începutul în profunzimea adevărului iar sfârşitul în inexplicabil, le doresc tuturor slujitorilor acestuia, atât celor de pe scenă, cât şi celor din public. Le-o doresc din tot sufletul!"

Dincolo de legenda lui Prometeu, inexplicabilul teatrului cel departe de scenă şi sfârşitul lumii de acum un secol, eu tremuram undeva în ultimul rând. Tocmai în sala teatrului de păpuşi Gong, unde în copilăria mea venea un bătrân cu barbă albă, apoi babaul. Pregătit cu peniţa pe semiîntunerec, aşteptam prima cadenţă: pam-pam!



...păi nu puteam să zic, musiu,
tot ce vreau şi tot ce ştiu,
 că mă trezeam la Târgu-Jiu! 

Pam-pam!

Constantin Tănase a fost un genial stand-up comediant şi un critic vigilent al societăţii interbelice româneşti. Dacă Tănase s-ar fi trezit la Târgu-Jiu, pe atunci asta însemna că regimul anihila oamenii cu gura slobodă şi mintea asemenea. Oricum, închisoarea de la Târgu-Jiu este teribilă şi în zilele noastre. La fel ca şi actualitatea dumelor marelui Tănase: 

"...toţi sunt albi, parcă-s de pânză!
Dacă n-au nimic în rânză?? 
Pam-pam!"
Spre finalul spectacolului, am remarcat ritmica cu totul specială în care Geo (actorul George Constantinescu mi-e prieten, aşadar îi spun Geo) rosteşte textul. Mai abitir ca pentametrii lu' Shakespeare, Tănase al nostru a pus limba română pe ritm de 4 cu trioleţi răsfiraţi, apoi înainte de finalul catrenului pauză şi....pam-pam!

2. Lili's Cafe

Mă îndreptam plin de avânt prin ploaie spre cea de-a doua reprezentaţie Pam-Pam, la cafeneaua şic Lili's din Piaţa Mică. Zic şic pentru că m-am nimerit pe acolo de fiecare dată în stări sufleteşti reflexive. În viaţă, te mai uiţi şi pe fereastră. În fine. Când să intru, poc nu e voie! Se filma o reclamă indiană, cu ditamai reflectoarele pe afară ca să facă ziuă înăuntru, omuleţi de pe la Buftea de colo-colo. Bun. Printr-o magie, spectacolul s-a ţinut în cafeneaua de alături. Plină la maxim de spectatori. Am stat în spate lângă reflector. Ah, am uitat să vă spun că eu eram zmeul-luminist la cele 13 spectacole! Mai aveam 11.

3. Art Cafe

Când ne-am mutat cu toţi maratoniştii în Art, deja fiecare text şi gest îmi erau cunoscute:


...ţara...ţara...pâinii!
Jocul actoricesc este fascinant în măsura în care şi publicul intră în acest joc. Altfel teatrul e sec. Cele aproximativ 60 de persoane din Art Cafe au avut chef de joacă. La începutul spectacolului, Geo-Tănase îşi aşează o masă cu ajutorul unei fete din public. Atâta învârteală, până publicul se prinde că el se joacă cu ea, iar ea nu are de ales şi intră în joc. Greu de explicat teatrul prin cuvinte, nu?
La intrarea în bar, o gagică a aterizat la spectacol de-a buşilea pe scările abrupte. 
Eu am notat toate cele scrise până aici, cu o ureche şi un ochi la spectacol, cu un nas puţin strâmb şi gândul la câte o replică mai bizară: "mă încalţ direct în piele". De fapt mi-e clar. După trei reprezentaţii consecutive, textul mi-a intrat definitiv sub piele. Asta e. Pam-pam!

4. Kultur Cafe Sigi

La Sigi oamenii aşteptau, unii puţin intrigaţi, următorul Pam-pam. Voluntarii în jurul organizatorilor, actorul şi gaşca lui din Bucureşti la separeu, eu cu caietul şi senzaţiile. În stânga mea simt prezenţa unei zânişoare. Când mi-am întors privirea, dispăruse. E ora 01.02. În noaptea asta minunată, un tip se extaziază: "Băăă, deci Dada arată extraordinar!".
Am auzit tango-ul de intro, a început spectacolul. Ne culcuşim toţi pe unde putem mai bine şi aşteptăm să apară eroul. 
Iaca o primă improvizaţie, o infimă abatere de la text. Geo dă mâna cu mine la intrarea în scenă: "salutare.....salutare...nu mai sta pe la răcoare...salutare, salutare!" Mi-a strecurat o glumiţă fără ca restul să se prindă. De auzit au auzit, dar nu s-au prins. În fiiiiine, începe fecioru' show-ul. Se ajunge la dumele gastronomice:
"Când ţi-e poftă de-o găină
să te uiţi la ea-n vitrină?
Şi când ţi-e poftă de-un salam,
să jinduieşti la el prin geam?
Să te saturi cu fereastra?
Păi viaţă-i asta?
Pam-pam!"

Treptat, de la gastronomie se intră în social. Tănase face un fidel review al Bucureştilor anilor '30:
"Eu când văd varză cu raţă
Mi se face chiar şi greaţă"
"Că la noi măturător e vântul
de când Lumea şi Pământul"

Am râs foarte intens în unele momente. Când am ieşit, ne-am dat seama că noi facem tam-tam că vine Pam-pam!

5. Aviator Pub

Aici eu fiind cam ca la mine acasă, am instalat dimmerul şi reflectorul pe un fundal sonor minunat: A fost o vremea - Horaţio Internele. Apoi ceva şi mai înălţător.




Unul dintre cele mai savuroase momente ale spectacolului a fost cel când Geo-Tănase ne-a arătat cum se calculează pensia. La partea asta el şi-a ales câte un spectator, căruia îi dicta algoritmii de calcul. Inevitabil, la sfârşit, fiecare rămânea cu....nimic! Pam-pam!

6. Oldies Pub

Ei şi uite aşa dragii unkeşului, am ajuns pe la 5 jumătate duminică dimineaţa într-o cuşcă cu lei beţi. Auzisem de ceva psy-party prin Hard Rock şi mă cam trăgea aţa spre încolo, dar mi-a trecut. Şi aici era finalul petrecerii, apoteoza. Mulţi dintre cei care s-au dixtrat la club, nu au mai putut pricepe cum adică imediat începe un spectacol de teatru şi că trebuie să plătească bilet. Câţiva au plecat, dar grosul celor rangă au rămas. Au fost momente suprarealiste. Tănase, ca om de lume, cu siguranţă nu s-ar fi speriat. În mod cert, nici Geo. pe la baie nişte tricouri mulate s-au îmbrâncit aşa la panaramă. Dar actorul i-a ignorat, a jucat exemplar, în condiţii dramatice, dar care numai de teatru nu au fost. Am simţit cum mă cuprinde admiraţia faţă de actor dar şi faţă de publicul fidel, pe măsură ce ne apropiam cu toţii de final.  

"Ce-o să fie? Ce-o să fie?
O să fie o bogăţie 
cum n-a fost şi nu mai este
decât numai în poveste.

O să fie un bairam
ca în sânul lui Avraam. 
Şi de sus, mă, tam-nisam, o să plouă cu salam."





7. Crama Sibiană

Am reuşit să ieşim din Oldies întregi la trup şi cu minţile freakuite bine de tot. Ne-am îndreptat o gaşcă de entuziaşti spre următoarea locaţie. La Crama Sibiană halisem mai demult un bulz demenţial. Asta fiind unica mea amintire, ne-am trezit în faţa uşii încuiate. Da, la 6.30 dimineaţa nu era deschis. Dada s-a pus pe înviorat voluntarii cu ceva joc pe care nu l-am înţeles. Am stat la o ţigară ascunşi de ploaie, iar la 7 ne-a deschis un domn şi ne-a poftit înăuntru, unde ne aşteptau nişte platouaşe. Minune! Numai bine ne-am revenit niţel, dar am văzut cum fiecare dintre noi se lupta cu Moşu' ăla de vine pe la gene. Un energizant? Da, mersi. Nu mai bine vă spun un banc? Nu, mulţumim Ghiţoc. Totuşi ni l-a spus. Am râs abia duminică spre seară. Apoi s-a dat drumul la muzică, în ton cu atmosfera rustică a cramei. Şoc! De fapt i-a sunat voluntarei Denisa alarma.




Am tot râs, până a apărut Geo. Miracol şi virtute! S-a gândit el să joace spectacolul de data asta cu accent ardelenesc, nu moldovenesc (Tănase fiind de origine din Vaslui). Ne-am râs şi tăvălit fiinţele în cele mai memorabile şi intime momente. Sunt bucuros că s-a filmat tot show-ul. Deasupra noastră, cărucioarele cu marfă de la Billa făceau un zgomot infernal, pe care Geo-Tănase l-a speculat incredibil de firesc la momentul cu IL DUCE, "mai devreme de s-ar duce"...Pam-pam!
După experienţa din Crama Sibiană, în care voluntarii şi studenţii de anul I de la actorie au avut privilegiul unui exerciţiu spontan de virtuozitate dramatică, m-am convins că nu se poate o relaţie mai apropiată actor-spectator.  

8. Căminul de vârstnici



Oameni buni, nu credeam să învăţ a plânge vreodată! La ora 9 dimineaţa, bătrânii de la centrul social de pe strada Coşbuc, se întorceau cu eternitatea în ochi de la biserică, urcând cele două trepte jumătate într-un sfert de oră. Atmosfera mă intriga atât de tare, încât nu ştiam cum să mă mai port. Împreună cu cei 5 fecioraşi (gălăgioşi de ieşeau bătrânii pe la ferestre) am pregătit şi adaptat spaţiul. Pentru o oră, sala de mese a devenit scenă. Mesele aveau 4 locuri, fiecare cu o etichetă (nume, prenume, eventual boala aferentă).
Valurile de emoţie aproape că mă doborau de pe scaun. La calcularea pensiei, delir! Majoritatea oamenilor fiind în temă, sensul acesei scene a devenit deplin. A fost destul de bizar momentul când textul lui Tănase îl ia la mişto pe bărbierul Europei, cel care a ras tot, fiind rasist. Geo se întoarce dramatic spre peretele din spatele său unde atârna un tablou cu Iisus.
La prima masă, o respectabilă doamnă profesoară sorbea replicile lui Geo. Îşi amintea textul lui Tănase, îl ştia pe de rost. Lângă mine, un bătrânel simpatic se cocoşa de râs, iar altuia îi era o ciudă imensă din cauza asta. Unii mai moţăiau, dar majoritatea încuviinţau:   

Lupu, cică hoţ e Take
Take, cică Mihalache
Mihalache, cică-i Pache.
Dar până când??
Pam-pam!

9. Librăria Humanitas

Era ora 11 dimineaţa, iar intensitatea cu care receptam fiecare replică creştea, pe măsură ce nu mai dormisem de fix 24 de ore. Resimţeam diferenţa dintre cei care veniseră prima oară la Pam-pam, şi noi, maratoniştii entuziaşti, cei care ne încăpăţânam să facem faţă oboselii. De parcă eram un fel de sectă, ce ne hrăneam cu pam-pam. În pauzele dintre spectacole, ne înţelegeam în replici din Tănase, iar restul nu pricepeau mai nimic.
La librărie parcă mi-a dat iar târcoale Zâna. I-am spus Ana, fără să o întreb cum o cheamă. Apoi am aflat că tocmai acesta e unul dintre numele ei. Mi-am propus să nu deviez de la realitatea imediată, să nu evadez în zâmbetul ei atotcuceritor. Nu aveam probleme cu oboseala, dar cu frumuseţea clipei, da. Ispitele escapismului meu intrinsec începeau să-mi joace feste. Aşadar m-am regrupat înăuntrul meu, cu o cafea 4în1 pe care o purtam în ghiozdan şi la care mă gândeam de ceva vreme...pam-pam!

10. Welt Kultur

Mi-am dat seama că mi-am pierdut caietul cu aceste însemnări. Panică amplificată de oboseală, încă o cafea, socializare cu Denitoxx şi Tudor, doi dintre tinerii care fac labirintul să meargă. Adică teatrul lor labirint, un teatru senzorial ce se petrece într-o casă-monument UNESCO. Cu coada ochiului, zăresc trei graţii care aparent se cam plictiseau.
- Servus, ce faceţi graţiilor?
- Bine-mersi, îmi răspund ele în cor.
- Uitaţi, mi-am pierdut caietul cu aceste notiţe, care sunt vitale pentru mine. Mă puteţi ajuta să îl găsesc?
- Da, bea-ţi cafeaua şi stai liniştit.

După un sfert de oră, mă căutau să-mi dea caietul.
Aşadar am continuat să scriu, dar logica mi-o rătăcisem pe undeva. Ca norocul, a început Pam-pam-ul cu tango-ul. Apoi "salutare, salutare..." Mă trăzneşte senzaţia că aud o mantră. Pam-pam! Sensul existenţei mele se goleşte de tot ceea ce îmi este nesemnificativ. Mă aflu aici şi acum. Pam-pam! Gândurile mele nu sunt decât nişte iluzii menite să mascheze adevărul meu: exist! Pam-pam! În dreapta mea, Ana există şi ea. Oare? Zâmbeşte. Se bucură de spectacol. Deci există. Pam-pam.
La un moment dat, Geo spune ceva despre mine. Sau mi se pare? Oricum, la calcularea pensiei, pentru prima oară nu s-a ajuns la zero. Omului i-a ieşit 22!
Ana era tot lângă mine, Lama mai în spate. Toţi cei din public erau prietenii mei. Un val de nejustificată fericire m-a inundat încât am fost nevoit să îmi pun capul pe genunchi. Când l-am ridicat, poc întunerec!
Eu fiind responsabilul cu luminile, mi-au trebuit câteva secunde să înţeleg ce se întâmplă. Abia după ce Lupul Salvator de Situaţie a resetat dimmerul, au pornit luminile. Zguduit de fericire, atinsesem cu vârful adidasului un buton şi se stinseseră luminile în miezul piesei de teatru. Dezastru? Nu, pentru că Geo-Tănase a ştiut cum să întoarcă acest incident în favoarea spectacolului.

După aplauzele frenetice, am luat o masă suedeză şi mai frenetică. Vă spun sincer, Preduţa noastră găteşte de ne dau lacrimile.


...ceva de genul...dar asta e de pe net, că nu a avut nimeni timp de poze.



11. La Etaj 

 Am trecut Corso-ul, vis-a-vis La Etaj. Aici s-au petrecut pentru mine lucruri stranii. Nu mai eram sigur ce este real şi ce este doar în imaginaţia mea. A picat o instalaţie de pe tavan? Am uitat unde mi-am lăsat viceroy-ul? La un moment dat, în toiul pregătirii spaţiului, m-am pus într-o rână pe o canapea. Am simţit cum somnul mi se strecoară subtil în inimă. Dacă pun geană pe geană, adio! Nu mă mai trezeşte nimic. Am purtat o conversaţie foarte inteligentă cu Cristi-Ghiţă-Golanul despre somn, şi uite aşa am scăpat amândoi încă o dată. El fiind responsabilul cu butonul de play la incantaţiile sonore (pam-pam!), ne-am dat seama că trebuie să mai rezistăm încă 3 ture.
La calcularea pensiei, s-a nimerit un tânăr divorţat, care a primit 45. Nu mă întrebaţi ce anume 45, că doar cei care am fost acolo am crezut că înţelegem.
Am râs, am râs şi am râs. Râsul este o astfel de stare, care dacă se prelungeşte, se auto-amplifică. Depăşind o anumită intensitate, devine cu totul altceva. După cea de-a 11-a reprezentaţie, nu mai râdeam cu corpul fizic. Îmi obosiseră nu doar maxilarul şi abdomenul, ci şi firele de păr. Râdeam de ore în şir cu tot sufletul, care se curăţa de orice altceva. Ce altă menire să aibă teatrul? Pam-pam!

12. Croquis Cafe    

Mai aveam 2 Pam-pam-uri şi oarecum mă apuca acel tip de regret din mijlocul clipelor fericite, când îţi dai seama că nimic nu ţine. Nici bucuria, nici tristeţea. Apoi, mi-a venit revelaţia: Pam-pam dă dependenţă! Auăleu, am ajuns dependent de spectacolul ăsta. Ce ne facem, dragii mei maratonişti? Atmosfera a fost mirifică. Piticul a făcut rost de un clondir majic, din care personajul Geo-Tănase bea apă. De-a lungul piesei, Geo mi s-a părut mai chaplinian ca oricând.


Geo-Tănase ia scaunul gagicii, care mi s-a părut destul de contrariată. Dar nu te pui cu Geo...pam-pam!


Gagurile sale au ţintuit efectiv publicul, curba lui Lalescu ne-a purtat într-o ascensiune firească, spre reprezentaţia finală, cea cu numărul....13. Pam-pam!

13. Atrium Cafe

Îngrămădeală ca deobicei la cafeneaua ce găzduieşte stagiunea BIS. În fiecare luni, de ceva ani de zile, acolo se joacă spectacolele de teatru BIS. Eu nu mai înţelegeam exact de ce e nevoie de lumini, din moment ce noi cu toţii străluceam. O lumină străvezie plutea peste publicul pregătit să guste cireaşa de pe tort. Geo a fost la înălţime, nu doar din cauză că a jucat la balcon. Mă mai conversasem cu el între cele 13 reprezentaţii şi mi-a mărturisit că nu este atât de obosit pe cât se aştepta. Oamenii îl susţineau din interior, ceea ce se petrece cu noi este magie, dom'le! Cu siguranţăm asistat la un eveniment unic. Gaşca de maratonişti au replicat ca nişte suporteri fideli la momentele-cheie:

Geo-Tănase: nu am mai băut cafea cu lapte...
Vocile din public: ...de la 907.


Când s-au sfârşit aplauzele, ne-a lovit pe toţi bumerangul. Am schimbat o privire scurtă cu Sără: "am făcut-o şi pe asta!" S-a deschis o şampanie, ca recompensă simbolică pentru cei doi minunaţi principali organizatori ai acestui maraton - Dada & Piticu'.
Apoi am avut cu toţii o tentativă nereuşită de chef. E şi normal, după 40 de ore nedormite, ce chef să mai facem? Am băgat un chebab alături de the Mum la Supermama, şi am plănuit următorul maraton. Adică tocmai acesta care începe sâmbătă. Apoi am luat....SOMN.

Pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pam-pamant!