marți, 15 decembrie 2015

Fumez deci (nu mai prea) exist

Cel mai adesea refuz să intru în detalii legate de starea de fapt şi de viaţa socială din România.
Am aflat că legea antifumat a trecut de Parlament şi va fi înaintată lui Klaus spre aprobare.
Mă bucur nespus. Să vă explic de ce.

Sunt un fumător social de 9 ani, dependent de vreo 6 ani. Un caz totuşi recuperabil - cândva voi abandona acest viciu. Cel puţin cu ideea asta îmi fac veacul pe plaiurile mioritice.
Să revin la problematica fumatului în spaţii publice.
Avem în principiu de-a face cu 2 tabere, cu 2 feluri principale de oameni: fumătorii şi nefumătorii. Ca să fie mai simplu, mă voi referi la cazurile tipice. Adică omul care nu poate să nu fumeze, şi omul care nu poate să fumeze. Nu mă interesează cei intermediari: fumătorii sociali, copiii străzii, adolescenţii curioşi, sau toţi cei pentru care nu e clar dacă fumează sau nu.
Între cele două tabere, care aderă fiecare la un principiu antagonic cu privire la actul nicotinic, s-a iscat de ceva vreme o tensiune care mie personal mi se pare absolut inutilă. Politicile şi mai ales practicile sociale din ţara noastră au dezvoltat o obositoare apetenţă pentru conflict, fapt ce mi se pare expresia unor frustrări la nivel de mentalitate.
Să clarific. "Political corectness" - ul aşa cum se practică în paradigma românească mă lasă absolut mască şi rece. Ca şi în alte nivele ale mentalului colectiv global, am observat mecanismele subtile prin care victimele ajung călăi. Este un dat istoric destul de evident, argumentele sunt facile. Cei care în numele unei corectitudini sociologice, sunt sau devin extremişti (fie apărând, fie luptând împotriva fumatului în spaţii publice închise) mi se par cei mai eficienţi pioni în a menţine o stare artificială de tensiune socială. Soluţia o văd cu ochii minţii, dar nu cred destul de tare în posibila ei aplicare. Nu am propuneri practice, nu doresc să impun legi, mai ales că nu-mi pasă deloc de evoluţia oamenilor cu alegeri şi principii extreme. Fie ei românii mei, fie occidentalii în genere, fie innuiţii inconuţi.




O să încerc să mă explic, poate va fi totul mai clar, poate nu. Sondez, caut, cântăresc, nu am nimic fixat în gânduri. O să continui după ce revin de la ţigară. Da, nu fumez decât afară!
Am revenit.

După perspectiva mea, pe care aş numi-o antropologico-post-milenară, există legi-cauze, mai presus de legile-efect ale oamenilor. De ce fumează omenirea tutun? Se poate documenta fiecare, după puteri.
Fie şi numai din pura şi simpla existenţă a plantei în sine, Nicotiana Tabacum, se pot desluşi câteva indicii. Primo: din familia plantelor Solanacee fac parte cartoful, vânăta, roşia, ardeiul. Adică treburi serioase pentru stomacul omului.
Secundo: din aceeaşi familie mare a Solanaceelor, mai avem distinsele flori de regina-nopţii, mătrăgună, măsălariţă, mahorcă, tutun, ciumăfaie. Adică treburi serioase pentru spiritul omului.  
Tutunul nu este folosit la întâmplare, asta ar fi concluzia. Aici doream să vă aduc dragii mei. Ca fapt istoric, ancestral, antropologico-post-milenar, vă pot spune că evidenţa se află la dispoziţia dumneavoastră. Eu nu fac cercetare pentru dumneavoastră, cel puţin deocamdată. Deci concluzia contează. Oamenii se hrănesc din Natură. Actul universal al hrănirii, nu se supune unei viziuni ştiinţifice coerente. Mâncăm multe, fără să conştientizăm ce anume ne hrăneşte din respectiva hrană. Mestecăm, roadem, fără să ne dăm seama care nivel al fiinţei noaste este hrănit. Stomacul nu e totul pe lumea asta.

Fumatul ca act uman implică existenţa unei flăcări. Dacă n-ai foc, nu prea poţi fuma. Antropologicamente, a cere cuiva un foc este un act complex. La fel şi furatul/colectatul de brichete. În fine.
Prin intermediul utilizării unei mici flăcări concrete se petrece o i(g)niţiere a marilor flăcări spirituale. Din vechimile cele vechi, aprinderea plantelor uscate a jucat un rol covârşitor în evoluţia omenirii. Cam atât, că mi-e lene să continui cu stereotipuri şi esoterisme.
Dinamica globală actuală ne-a pus într-o situaţie fără precedent. "Evoluând", occidentalii au ajuns să se dezică de craca pe care au urcat atât de sus.
Amnezia şi lehamitea spirituală sunt simptomul îmbătrânirii unei culturi.
A invoca faptul că fumatul în public trebuie interzis pentru că e toxic ascunde o ignorare mârşavă a beneficiilor aduse de tutun. Dezastrele provocate de tutun provin din excese, din utilizarea sa greşită. E trist. S-ar fi putut "evolua" spre o lege a fumatului obligatoriu în spaţii publice închise. Ar fi putut exista locuri anume pentru asta. Un fel de fumătorii. Afumătoarea avea în trecut un loc bine definit în universul rural.
A-ul privativ nu-şi prea are rostul în cazul fumului. A fuma şi a afuma înseamnă cam acelaşi lucru.
Scopul esoteric al tutunului este deschiderea spre comuniunea spirituală, oameni buni. Dincolo de fantezie, existenţa unor locuri unde se fumează împreună este expresia înţelegerii funcţiei esenţiale a acestei plante: stimularea mentalului.
Din păcate, modurile în care s-a ajuns să se folosească tutunul au dus la această situaţie aberantă. Industria ţigărilor a distrus esenţa tutunului. Oarecum, a fuma singur o ţigară este expresia unei înţelegeri total greşite a rolului tabacului pe lume. Dar s-au pierdut multe dintre rosturile din jurul nostru. Înotăm în neantul din suflet fără să ne pese prea mult. Spre deloc.
O să fac "cea mai dragă prostie" din nou - o să ies acum la ţigară.
Am revenit din frigul de afară, phuu ce iernoacă miştoacă.




Filosofia fumatului nu are o relevanţă prea mare. Cine suferă de pe urma acestui viciu personal nu suferă decât din cauza sa. Dar ce ne facem cu cei care suferă din cauza altora? A nefumătorilor care suferă din cauza celor care fumează în prezenţa lor? Aici e marea hibă şi confuzie.
Există locuri unde se satisfac nevoi umane.
La restaurant, oamenii merg să mănânce.
La toaletă, să elimine ce au mâncat.
La cinema, să vadă filme.
La spital, să se vindece.
La bordel, să se fută.

Fiecare dintre aceste nevoi au locuri special destinate pentru a fi satisfăcute.
Iac-aşa am ajuns în sfârşit şi la cluburi, baruri, cafenele, la locurile de distracţie umană, în genere.
Aici e tensiunea fierbinte şi ciorba principială.
Până în mileniul II, cele două tabere au coexistat fără tensiuni prea mari. Adică nu existau mijloace tehnologice pentru a se globaliza acele tensiuni, cu caracter inevitabil local. De când cu explozia tehnologică şi revoluţiile din mass-media ultimilor zeci de ani, altfel s-a pus problema. În spaţiul public, fumătorii au devenit incomozi. Standardele de viaţă cotidiană au fost puse în pericol.
- E vai de hainele noastre, au strigat în cor vocile nefumătorilor. La început femeile, acum şi bărbaţii.
- Nu suport să vin din club ca de la afumătoare! se aude în toată România.

Standardele de civilizaţie nu trebuiesc puse în pericol, nu?
E foarte bine că şi românii şi-au educat nasul încât să distingă între mirosul de oaie, strung şi ţigară.
Că creşte gradul de igienă personală a românilor.
E de dorit să pută cât mai puţin în locurile publice închise. A orice ar mirosi, nu e sănătos.
Dar dacă intru într-un restaurant, cu siguranţă mă lovesc câteva mirosuri simultan. Şi ar fi total deplasat să fac reclamaţie că în pizzerie pute a brânză şi că leşin imediat.
Nimic nu mă obligă să intru, dacă nu-mi place atmosfera de acolo.
Ei bine, să vedem care e situaţia cu tutunul.
Să presupunem că mi-aş deschide o afacere. Fumătoria Viceroy.
Sau ceva trendy, FUMATOMAT de exemplu.





Acesta ar fi locul special destinat celor care au - ca şi mine - nevoia de a fuma.
Vrem să stăm la masă, să bem cafea şi să ascultăm jazz maramite. Sau să ne uităm pe geam la trecători.
Nu ascunzându-se, ca nişte leproşi. Să ne satisfacem acel tip de nevoie pe care o avem.
Cazino-urile, sex-shop-urile, au un statut aparte, se prezintă în public dar nu sar în ochi, nu agresează decât babele sectante. Deci discreţia e posibilă.
De ce trebuie să fie în aşa hal prejudiciaţi nefumătorii de existenţa afacerii mele?
Nimic nu-i obligă să păşească pragul unei fumătorii, dacă nu le place.
Impotenţii nu au niciun drept să interzică bordelurile, pentru că nu le sunt destinate.
Simplă, logică şi elegantă, această demonstraţie nu este eficientă.
Sunt multe variabile în jocul de-a fumatul în public.
Dar partea şi mai complexă a problemei este faptul că mulţi dintre nefumători sunt atraşi - inexplicabil, nu? - de universul fumătorilor. E o slăbiciune a celor care nu au acest viciu. Acolo unde se fumează, le pare lor distracţia altfel.
La asta se poate reflecta. Fără fiţe, ci temeinic. Intrând eu în adâncurile problemei, cred că tot nimic nu am de zis. Pe Lume, se poate schimba radical totul, în orice clipă. Nimic nu e fix.
Poate strănepoţii noştri se vor distra la maxim, uitând cu totul de tutun.
E posibil, istoria a mai dat uitării tot felul de plante.
Sau poate specia umană va pieri din cauza bolilor provocate de fumat. Dar cauza nu este tutunul, ci proasta sa utilizare. Asta mi-a cam fost ideea de bază.
Dacă avem 2 tabere, ar trebui să avem şi două feluri de locuri, pentru a se atinge armonia umană. Fiecare e liber să aleagă în ce fel de spaţiu public umblă. Un magazin de arme este un spaţiu public. Dar nu poţi cumpăra nimic dacă nu eşti întreg la acte şi la cap. Un sex-shop este un spaţiu public unde cei sub 18 ani nu au acces. De ce nu vor nefumătorii să înţeleagă că la fumătorie nu le este recomandat să intre? Nefumătorii nu mi se par mai retarzi decât fumătorii, încât să nu poată ocoli locurile unde se fumează.
La fel cum în contrapartidă, fumătorii trebuie să respecte locurile unde fumatul este interzis cu argumente clare: spitale, biblioteci, biserici, benzinării, etc.
Teoretic, mda. Nu am făcut niciun progres. Poate prin legea asta antifumat, ne vom lăsa cu toţii de fumat.
Mă tem, în miezul slăbiciunii mele, că în curând voi renunţa la o plăcere.
Plăcerea de a sta în cafenea, la poveşti. Cu prietenii, cu necunoscuţii. Plăcerea asta poate va fi demnă de o literatură de nişă, deja pe cale de extincţie. Dar poate voi afla o plăcere nouă: de a merge în Tabakistan, acolo unde totul se petrece firesc şi cu măsură, ca pe vremea când Alain Delon băga Gitanes pe avion şi Colombo fuma trabuc non-stop pe platourile de filmare.
Nu o fi rău, acum e doar trist.
E win-win.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu