Sunt fericit!
Acum, când am citit cuvintele astea două, văd că ele spun prea mult şi prea puţin.
De parcă rostul lor nu ar avea nicio legătură cu realitatea mea. O formă goală, compusă din două tinichele. Lipsite de viaţă dar promiţând nemurirea, ele mă scot inevitabil din orice idee de echilibru intim. Poate o fi din cauza semnului de exclamare, ia să pun punct în locul lui.
Sunt fericit.
Hmm. Cuvintele tastate nu sunt îndeajuns de îndelete (!) cât să-mi cuprindă în frâiele lor exaltarea sufletului şi să o redea în sensul ei real. La tastare, din vârful degetelor literele ţâşnesc prea rapid şi se compun în cuvinte ce sunt mereu pe punctul de a fi stâlcite, ca o carne tocată prin zid. Valoarea lor, în prezentul meu, tinde spre zero. Când tastez, simt cum toate bogăţiile spiritului, necesare oricărui act caligrafic, fie el cel mai elementar - cum ar fi scrierea de mână, cu pixul pe o coală de hârtie - sunt standardizate ("times new roman de 12", de exemplu), uniformizate şi astfel suspendate.
După aproximativ 5 minute de când am scris primul acum, îl voi mai scrie şi pe al treilea: acum mă gândesc să renunţ treptat la o astfel de scriere surogat. Kallo-graphia, aşternerea frumosului în pagină, este un proces ce necesită răbdare. Ca şi muncă individuală, caligrafia este o veche metodă de auto-vindecare. Ca şi fast-food-ul faţă de mâncarea bună, cuvintele tastate anulează toate sensurile produse prin mecanismele preţioase ale caligrafiei. Aşadar, ori voi scrie pe bune, cu pixul pe hârtie, ori nu voi mai scrie deloc. Nu sunt sigur dacă mai ştiu să scriu, dar în mod cert sărăcia asta de tastatură îmi lasă un gust amar în vârful fiecărui deget.
