Partymantra

E atât de frig pe afar' c-o treit să-m'iau viceroaie scurte.
Dintr-o nejustificată grabă mi-am dat cafeaua azi dimineaţă pe jumate afar'.
Azi-noapte am dat un ocol înainte de cântare şi apoi am cântat.
Ieri toată ziua mi-am petrecut-o pe scaun acia de poveşti cu Laktocu'. Cu microfonu' pe masă. Amândoi inspiraţi, pac provocare la sesiune de înregistrări. Mi-a luat ceva timp până să găsesc tema potrivită zilei.

"Ready or not
here I come
you can't run
you can't hide
I'm gonna find you
and make you
want me"

Ăsta da rap veşnic de artă poetică, mi-am zis. Ia să văd cum ar mere pe română:

"Gata sau nu
iată cum vin
nu fugi, nu te ascunde
te voi afla oriunde
şi te voi face
să mă vrei"

Hmm. Şi da şi nu.
Laktocu' nu ştia prea clar în ce ne-am băgat, amândoi grămăticii de noi fiind cu standardele hopa-sus la limba română. Prozodie rebelă nu primeşti decât în momentele ultrainspirate, aşa că am abandonat drumul care duce la miezul limbii române.
De fapt ne-am tocmit pe un fel de mantră. Până să înregistrez back-vocile cu nasul semibocnă deja m-am prins la urechi cu originalul în engleză şi deja cântam fain, cu o neobişnuit de familiară plăcere.
Laktocu' mi-a şoptit că memoria lui e full, mai are pe D doar 476M şi că ar trebui să dau save.
Save la ce?
Mi-am amintit tema iniţială. Pornisem amândoi demult, deja se scursese ziua. I-am dat lu' Laktoc wav-ul să-l urce el pe soundcloud şi aşa a venit liniştea nopţii.

Fumez deci (nu mai prea) exist

Cel mai adesea refuz să intru în detalii legate de starea de fapt şi de viaţa socială din România.
Am aflat că legea antifumat a trecut de Parlament şi va fi înaintată lui Klaus spre aprobare.
Mă bucur nespus. Să vă explic de ce.

Sunt un fumător social de 9 ani, dependent de vreo 6 ani. Un caz totuşi recuperabil - cândva voi abandona acest viciu. Cel puţin cu ideea asta îmi fac veacul pe plaiurile mioritice.
Să revin la problematica fumatului în spaţii publice.
Avem în principiu de-a face cu 2 tabere, cu 2 feluri principale de oameni: fumătorii şi nefumătorii. Ca să fie mai simplu, mă voi referi la cazurile tipice. Adică omul care nu poate să nu fumeze, şi omul care nu poate să fumeze. Nu mă interesează cei intermediari: fumătorii sociali, copiii străzii, adolescenţii curioşi, sau toţi cei pentru care nu e clar dacă fumează sau nu.
Între cele două tabere, care aderă fiecare la un principiu antagonic cu privire la actul nicotinic, s-a iscat de ceva vreme o tensiune care mie personal mi se pare absolut inutilă. Politicile şi mai ales practicile sociale din ţara noastră au dezvoltat o obositoare apetenţă pentru conflict, fapt ce mi se pare expresia unor frustrări la nivel de mentalitate.
Să clarific. "Political corectness" - ul aşa cum se practică în paradigma românească mă lasă absolut mască şi rece. Ca şi în alte nivele ale mentalului colectiv global, am observat mecanismele subtile prin care victimele ajung călăi. Este un dat istoric destul de evident, argumentele sunt facile. Cei care în numele unei corectitudini sociologice, sunt sau devin extremişti (fie apărând, fie luptând împotriva fumatului în spaţii publice închise) mi se par cei mai eficienţi pioni în a menţine o stare artificială de tensiune socială. Soluţia o văd cu ochii minţii, dar nu cred destul de tare în posibila ei aplicare. Nu am propuneri practice, nu doresc să impun legi, mai ales că nu-mi pasă deloc de evoluţia oamenilor cu alegeri şi principii extreme. Fie ei românii mei, fie occidentalii în genere, fie innuiţii inconuţi.

O să încerc să mă explic, poate va fi totul mai clar, poate nu. Sondez, caut, cântăresc, nu am nimic fixat în gânduri. O să continui după ce revin de la ţigară. Da, nu fumez decât afară!
Am revenit.

După perspectiva mea, pe care aş numi-o antropologico-post-milenară, există legi-cauze, mai presus de legile-efect ale oamenilor. De ce fumează omenirea tutun? Se poate documenta fiecare, după puteri.
Fie şi numai din pura şi simpla existenţă a plantei în sine, Nicotiana Tabacum, se pot desluşi câteva indicii. Primo: din familia plantelor Solanacee fac parte cartoful, vânăta, roşia, ardeiul. Adică treburi serioase pentru stomacul omului.
Secundo: din aceeaşi familie mare a Solanaceelor, mai avem distinsele flori de regina-nopţii, mătrăgună, măsălariţă, mahorcă, tutun, ciumăfaie. Adică treburi serioase pentru spiritul omului.  
Tutunul nu este folosit la întâmplare, asta ar fi concluzia. Aici doream să vă aduc dragii mei. Ca fapt istoric, ancestral, antropologico-post-milenar, vă pot spune că evidenţa se află la dispoziţia dumneavoastră. Eu nu fac cercetare pentru dumneavoastră, cel puţin deocamdată. Deci concluzia contează. Oamenii se hrănesc din Natură. Actul universal al hrănirii, nu se supune unei viziuni ştiinţifice coerente. Mâncăm multe, fără să conştientizăm ce anume ne hrăneşte din respectiva hrană. Mestecăm, roadem, fără să ne dăm seama care nivel al fiinţei noaste este hrănit. Stomacul nu e totul pe lumea asta.

Fumatul ca act uman implică existenţa unei flăcări. Dacă n-ai foc, nu prea poţi fuma. Antropologicamente, a cere cuiva un foc este un act complex. La fel şi furatul/colectatul de brichete. În fine.
Prin intermediul utilizării unei mici flăcări concrete se petrece o i(g)niţiere a marilor flăcări spirituale. Din vechimile cele vechi, aprinderea plantelor uscate a jucat un rol covârşitor în evoluţia omenirii. Cam atât, că mi-e lene să continui cu stereotipuri şi esoterisme.
Dinamica globală actuală ne-a pus într-o situaţie fără precedent. "Evoluând", occidentalii au ajuns să se dezică de craca pe care au urcat atât de sus.
Amnezia şi lehamitea spirituală sunt simptomul îmbătrânirii unei culturi.
A invoca faptul că fumatul în public trebuie interzis pentru că e toxic ascunde o ignorare mârşavă a beneficiilor aduse de tutun. Dezastrele provocate de tutun provin din excese, din utilizarea sa greşită. E trist. S-ar fi putut "evolua" spre o lege a fumatului obligatoriu în spaţii publice închise. Ar fi putut exista locuri anume pentru asta. Un fel de fumătorii. Afumătoarea avea în trecut un loc bine definit în universul rural.
A-ul privativ nu-şi prea are rostul în cazul fumului. A fuma şi a afuma înseamnă cam acelaşi lucru.
Scopul esoteric al tutunului este deschiderea spre comuniunea spirituală, oameni buni. Dincolo de fantezie, existenţa unor locuri unde se fumează împreună este expresia înţelegerii funcţiei esenţiale a acestei plante: stimularea mentalului.
Din păcate, modurile în care s-a ajuns să se folosească tutunul au dus la această situaţie aberantă. Industria ţigărilor a distrus esenţa tutunului. Oarecum, a fuma singur o ţigară este expresia unei înţelegeri total greşite a rolului tabacului pe lume. Dar s-au pierdut multe dintre rosturile din jurul nostru. Înotăm în neantul din suflet fără să ne pese prea mult. Spre deloc.
O să fac "cea mai dragă prostie" din nou - o să ies acum la ţigară.
Am revenit din frigul de afară, phuu ce iernoacă miştoacă.

Filosofia fumatului nu are o relevanţă prea mare. Cine suferă de pe urma acestui viciu personal nu suferă decât din cauza sa. Dar ce ne facem cu cei care suferă din cauza altora? A nefumătorilor care suferă din cauza celor care fumează în prezenţa lor? Aici e marea hibă şi confuzie.
Există locuri unde se satisfac nevoi umane.
La restaurant, oamenii merg să mănânce.
La toaletă, să elimine ce au mâncat.
La cinema, să vadă filme.
La spital, să se vindece.
La bordel, să se fută.

Fiecare dintre aceste nevoi au locuri special destinate pentru a fi satisfăcute.
Iac-aşa am ajuns în sfârşit şi la cluburi, baruri, cafenele, la locurile de distracţie umană, în genere.
Aici e tensiunea fierbinte şi ciorba principială.
Până în mileniul II, cele două tabere au coexistat fără tensiuni prea mari. Adică nu existau mijloace tehnologice pentru a se globaliza acele tensiuni, cu caracter inevitabil local. De când cu explozia tehnologică şi revoluţiile din mass-media ultimilor zeci de ani, altfel s-a pus problema. În spaţiul public, fumătorii au devenit incomozi. Standardele de viaţă cotidiană au fost puse în pericol.
- E vai de hainele noastre, au strigat în cor vocile nefumătorilor. La început femeile, acum şi bărbaţii.
- Nu suport să vin din club ca de la afumătoare! se aude în toată România.

Standardele de civilizaţie nu trebuiesc puse în pericol, nu?
E foarte bine că şi românii şi-au educat nasul încât să distingă între mirosul de oaie, strung şi ţigară.
Că creşte gradul de igienă personală a românilor.
E de dorit să pută cât mai puţin în locurile publice închise. A orice ar mirosi, nu e sănătos.
Dar dacă intru într-un restaurant, cu siguranţă mă lovesc câteva mirosuri simultan. Şi ar fi total deplasat să fac reclamaţie că în pizzerie pute a brânză şi că leşin imediat.
Nimic nu mă obligă să intru, dacă nu-mi place atmosfera de acolo.
Ei bine, să vedem care e situaţia cu tutunul.
Să presupunem că mi-aş deschide o afacere. Fumătoria Viceroy.
Sau ceva trendy, FUMATOMAT de exemplu.

Acesta ar fi locul special destinat celor care au - ca şi mine - nevoia de a fuma.
Vrem să stăm la masă, să bem cafea şi să ascultăm jazz maramite. Sau să ne uităm pe geam la trecători.
Nu ascunzându-se, ca nişte leproşi. Să ne satisfacem acel tip de nevoie pe care o avem.
Cazino-urile, sex-shop-urile, au un statut aparte, se prezintă în public dar nu sar în ochi, nu agresează decât babele sectante. Deci discreţia e posibilă.
De ce trebuie să fie în aşa hal prejudiciaţi nefumătorii de existenţa afacerii mele?
Nimic nu-i obligă să păşească pragul unei fumătorii, dacă nu le place.
Impotenţii nu au niciun drept să interzică bordelurile, pentru că nu le sunt destinate.
Simplă, logică şi elegantă, această demonstraţie nu este eficientă.
Sunt multe variabile în jocul de-a fumatul în public.
Dar partea şi mai complexă a problemei este faptul că mulţi dintre nefumători sunt atraşi - inexplicabil, nu? - de universul fumătorilor. E o slăbiciune a celor care nu au acest viciu. Acolo unde se fumează, le pare lor distracţia altfel.
La asta se poate reflecta. Fără fiţe, ci temeinic. Intrând eu în adâncurile problemei, cred că tot nimic nu am de zis. Pe Lume, se poate schimba radical totul, în orice clipă. Nimic nu e fix.
Poate strănepoţii noştri se vor distra la maxim, uitând cu totul de tutun.
E posibil, istoria a mai dat uitării tot felul de plante.
Sau poate specia umană va pieri din cauza bolilor provocate de fumat. Dar cauza nu este tutunul, ci proasta sa utilizare. Asta mi-a cam fost ideea de bază.
Dacă avem 2 tabere, ar trebui să avem şi două feluri de locuri, pentru a se atinge armonia umană. Fiecare e liber să aleagă în ce fel de spaţiu public umblă. Un magazin de arme este un spaţiu public. Dar nu poţi cumpăra nimic dacă nu eşti întreg la acte şi la cap. Un sex-shop este un spaţiu public unde cei sub 18 ani nu au acces. De ce nu vor nefumătorii să înţeleagă că la fumătorie nu le este recomandat să intre? Nefumătorii nu mi se par mai retarzi decât fumătorii, încât să nu poată ocoli locurile unde se fumează.
La fel cum în contrapartidă, fumătorii trebuie să respecte locurile unde fumatul este interzis cu argumente clare: spitale, biblioteci, biserici, benzinării, etc.
Teoretic, mda. Nu am făcut niciun progres. Poate prin legea asta antifumat, ne vom lăsa cu toţii de fumat.
Mă tem, în miezul slăbiciunii mele, că în curând voi renunţa la o plăcere.
Plăcerea de a sta în cafenea, la poveşti. Cu prietenii, cu necunoscuţii. Plăcerea asta poate va fi demnă de o literatură de nişă, deja pe cale de extincţie. Dar poate voi afla o plăcere nouă: de a merge în Tabakistan, acolo unde totul se petrece firesc şi cu măsură, ca pe vremea când Alain Delon băga Gitanes pe avion şi Colombo fuma trabuc non-stop pe platourile de filmare.
Nu o fi rău, acum e doar trist.
E win-win.

Ghinişor

De câteva luni mi-am găsit un joc. Regulile se fac pe parcurs. Dintre cele stabilite deja, următoarele îmi sunt chiar clare:

- 1 stă pentru Marte

- 2 stă pentru Venus

- 3 stă pentru Mercur

- 4 stă pentru Lună

- 5 stă pentru Jupiter

- 6 stă pentru Saturn

Planetele desigur că nu stau pe loc pentru mine, ele nu stau pentru nimic în lume, îşi dansează clipa. Transsaturnienele fiind transpersonale, nu primesc numere în jocul meu, pentru că e un joc personal. 

Din când în când, maxim o dată pe zi, arunc zarul, să văd ce cum.

Nu are o logică clară ce înţeleg din numărul zilei respective, pentru că criteriile de constituire a tuturor sensurilor simbolice oferite de indiciul numeric al zilei sunt baza unui act hermeneutic.

Ideea de Noroc, ca şi parte esenţială a jocului vieţii omului, este o temă ce mă preocupă în mod aparte. Implicit, ideea de ghinion este partea complementară a preocupării mele. Aceste idei sunt cele lăsate deoparte când arunc zarul. 

Prea mult noroc nu există.

Prea puţin ghinion nu există.

Pe Lume există exact atât noroc şi ghinion cât suntem.

Eu sunt norocul şi ghinionul meu. 

Am dat destul de des 6, ceea ce mă duce cu gândul la activarea de tip saturnian a atmosferei globale. Pe fondul plutonian al Capricornului, ignoranţa pare a fi o idee proastă, un ghinion care îi loveşte pe toţi cei care nu sunt pregătiţi de propria evoluţie. Dar înţelepciunea nu te poate feri de nimic, tu eşti singurul care te poţi privi înăuntru.

Grijania zilei

Azi la amiază am adormit puţin, pentru că e duminică şi mai ales pentru că am intrat în semnul Arcaşului. 
El este sportivul spiritului, cel care, ţintind departe cu gândul, ne conduce optimist ca un antrenor, spre noi şi noi orizonturi spirituale.
Ciocnirea religiilor, ca vedete ale momentului, ar fi o pistă bună de început pentru o alergare uşoară împreună cu gândurile. Dar schimbarea fundamentală pe care o pândesc eu de ceva ani, revoluţia spirituală, încă nu se poate petrece. Mă refer la acea contemplare sănătoasă şi constructivă, dincolo de zidurile concrete ale propriei culturi. La depăşirea limitelor evidente, dureros de manifeste ale religiilor. Monoteismele sunt pe val, sper că ultimul. 
Conjuncţia Soare-Saturn, temperează şi structurează. Cronologic, trăim într-o realitate tot mai cenuşie. Un fel de cenuşiu strălucitor, care va culmina începând cu 2017. 
Avem datoria să ne reorganizăm, să nu cheltuim inutil Sursa. Să nu uităm că esenţa omenirii e sublimă şi efemeră. Între timp, nu pot să nu-mi fac griji, chiar dacă ta panta rhei, totul trece, alles fließt. 

   
Am avut un vis tare agitat şi totuşi când m-am trezit eram liniştit. 
În vis, trăgeam pârţuri foarte faine pe o altă planetă. Sau mai degrabă era o stea? Locuitorii de acolo, extra-băştinaşii cu care foarte uşor m-am împrietenit, mi-au mărturisit că de când am plecat eu, aici pe Pământ nivelul global de anxietate a atins cote alarmante. În vis, puteam oricând să mă pun în mod telepatic la curent cu toate întâmplările omenirii. După o verificare rapidă a situaţiei, după 5 minute de chanelling le-am propus indigenilor stelari să se ciluiască, că nu e treaba lor ce filme şi panici îşi dau pământenii. 
Ei mi-au răspuns că au un fel de device prin care pot anihila orice pornire malefică, individuală sau colectivă. Adică un mecanism ce acţionează la nivel subtil, scanând atât mentalul cât şi emoţiile oricărei fiinţe vii. În funcţie de setările acestui aparat, se pot efectiv îngheţa intenţiile distructive ale oricărui om, de exemplu. M-am mirat o grămăjoară de timp, apoi m-am gândit dacă să accept sau nu oferta lor. Aş putea opri delirul ce se prevede în atmosfera terestră. Aş putea contribui la pacea aia de 1000 de ani pe Pământ, cum zicea Nostradamus, sau John Lennon, sau etc. 

M-am trezit liniştit, fără nicio şmekerie de device la dispoziţie şi fără să apuc să mă lămuresc: oare aş fi fost capabil să-mi asum responsabilitatea de a vindeca omenirea? Cu luciditatea celui mai indiferent om, gândesc că orice se va petrece cu lumea, vindecarea are un înţeles relativ.
Acum resimt o lehamite profundă faţă de orice se leagă de viitor, de ceea ce s-ar putea întâmpla la nivel global. De aceea fac eforturi să nu las ignoranţa să mă înghită, să rămân atent, să rezonez cu filmul de ansamblu dar să nu adorm înainte de final. Sau după început. Că ceva a început. 
Vorba ceea, cum să fac să las zilei grija ei?

Greţuri grafologice şi fericirea de dincolo de cuvinte

Sunt fericit!

Acum, când am citit cuvintele astea două, văd că ele spun prea mult şi prea puţin.
De parcă rostul lor nu ar avea nicio legătură cu realitatea mea. O formă goală, compusă din două tinichele. Lipsite de viaţă dar promiţând nemurirea, ele mă scot inevitabil din orice idee de echilibru intim. Poate o fi din cauza semnului de exclamare, ia să pun punct în locul lui.

Sunt fericit.

Hmm. Cuvintele tastate nu sunt îndeajuns de îndelete (!) cât să-mi cuprindă în frâiele lor exaltarea sufletului şi să o redea în sensul ei real. La tastare, din vârful degetelor literele ţâşnesc prea rapid şi se compun în cuvinte ce sunt mereu pe punctul de a fi stâlcite, ca o carne tocată prin zid. Valoarea lor, în prezentul meu, tinde spre zero. Când tastez, simt cum toate bogăţiile spiritului, necesare oricărui act caligrafic, fie el cel mai elementar - cum ar fi scrierea de mână, cu pixul pe o coală de hârtie - sunt standardizate ("times new roman de 12", de exemplu), uniformizate şi astfel suspendate.  

După aproximativ 5 minute de când am scris primul acum, îl voi mai scrie şi pe al treilea: acum mă gândesc să renunţ treptat la o astfel de scriere surogat. Kallo-graphia, aşternerea frumosului în pagină, este un proces ce necesită răbdare. Ca şi muncă individuală, caligrafia este o veche metodă de auto-vindecare. Ca şi fast-food-ul faţă de mâncarea bună, cuvintele tastate anulează toate sensurile produse prin mecanismele preţioase ale caligrafiei. Aşadar, ori voi scrie pe bune, cu pixul pe hârtie, ori nu voi mai scrie deloc. Nu sunt sigur dacă mai ştiu să scriu, dar în mod cert sărăcia asta de tastatură îmi lasă un gust amar în vârful fiecărui deget.    

Un concediu în complexul Soarelui

De câteva zile Zmeoiu' privea Lumea cu alţi ochi. Livada din faţă şi pădurea de pe deal îi ofereau linişte şi bucurie în suflet de fiecare dată, lăsânsu-se privite cu cea mai firească tandreţe. Ai de ţâpat ceva poveri, băiete, păreau să şoptească pomii. Şi grebla gândurilor inutile, deasemenea. La mijloc însă iată că se aflau o serie de întrebări care nu-i mai păreau atât de inutile. Mai ales că deobicei răspunsurile la astfel de întrebări sunt date dinainte. Abia când se pune întrebarea se va observa că răspunsul a fost dat deja. De exemplu, Zmeoiule bei o bere?

Pentru situaţia actuală a Zmeoiului, prima întrebare cu răspuns deja dat a fost aceasta: de ce nu poţi sta liniştit astfel încât să poţi avea grijă de tine aşa cum este nevoie acum? Apoi a venit a doua întrebare, mai clară: cum ai de gând să depăşeşti concret acest stadiu dipsomaniac al vieţii tale? 

Răspunsurile deşi au fost date, aici vor fi strecurate printre rânduri, din cauză că superstiţiile totuşi mai funcţionează. Ce e dincolo de cuvinte, va rămâne dincolo de cuvinte. În noua sa esenţă de fiinţă socială, Zmeoiu' se ascunde după vălul pistelor false şi al scuzelor de tot felul atunci când vine vorba despre comportamentul şi forul său interior.
De parcă de asta am avea parte de cuvintele dintre noi, să ne scutim cu ele.      

...bla, bla, bla!

Dincolo de teoriile şi întrebările sale existenţiale, care vor rămâne la fel de actuale şi utile ca şi acum câteva milenii, traiul fără de activităţile cele mai elementare l-a împins spre contemplare şi sfătoşenie excesivă. Acum Zmeoiu' filosofează nu cu privire la subiecte abstracte, ci la întinderile îndelungi de dimineaţă, la salturile neaşteptate peste baloţii de fân din grădină, la raliurile cu câinii pe dalele din curte, la scuturatul de rufe înainte de a fi întinse pe culme, la imposibilitatea fizică de a răspunde cu aplauze când publicul aplaudă la final de show, la curăţarea unui ou fiert, la ridicarea unui borcan gol de pe dulap, la şireturi nelegate, etc. 

Zmeoiu' era un copil naiv, care dorea tot binele, frumosul şi dreptul de pe Lume. 

Înrăit uneori prea tare de starea vremurilor din afara lumii sale utopice, el s-a refugiat adesea în uitare şi delir alcoolic. Dar evadarea mentală, escapismul trupesc şi evaziunea spiritului nu pot ţine la nesfârşit. Ele nu pot ţine prea mult în viaţă nicio fiinţă. Pentru că orice exces situat la baza vieţii, muladhara să-i zicem, se răsfrânge în întregul fiinţei. Viaţa trăită la maxim dispare mai rapid, se dizolvă în afara timpului oamenilor. 

Ea se mută într-un timp extrem individualizat care treptat devine neant.  

Soluţia la asemenea drame imaginare dar foarte periculoase este starea de rezonanţă reciprocă. 

Adică atunci când întâlneşti acea fiinţă care prin simpla sa prezenţă te menţine în prezent.
Atunci când remarci că viaţa în timp real se divide şi se împleteşte indefinit, devenind un proces con-temporal. 

Escapiştii notorii nu mai au cum să ajungă în prezent - ei se încăpăţânează să trăiască absolut oriunde, numai să fie în afara acestei clipe. De pildă poveştile interminabile şi inevitabil repetitive ale beţivilor, nu au legătură cu prezentul; ele vin ori din trecut, ori din viitor. Şi se duc ori în trecut, ori în viitor. 

Din fericire, atunci când sunt date, similitudinile şi afinităţile sufletelor se manifestă direct, în aici şi acum. La început ca inexplicabile coincidenţe, apoi devenind întâlniri şi apropieri cu totul şi cu totul speciale.

În perioada pe care am putea-o numi post-claviculară, Zmeoiu' încearcă să-şi depăşească punctele critice ale mentalului. Deodată a descoperit un nou punct de convergenţă a intenţiei. Tot secretul constă în stabilirea lucidă a intenţiei. În fiinţarea sa cotidiană, punctele critice iau forma unor regresii în trecut. Auto-lamentări, frustrări şi întrebări de genul: Pentru ce să mai trăiesc eu acum, când pălinca nu mai are farmec? Răspunsul a răsunat răspicat dintre razele Soarelui: Pentru tine însuţi. Când a deschis amântrei ochii, Zmeoiu' a zărit-o pe Domniţa Albăstrie care îi zâmbea. Bănuind că a fost trimisă de îngerul lui păzitor, care încă mai e plecat în concediu, Zmeoiu' s-a panicat când şi-a dat seama că el niciodată nu prea a ştiut să se comporte adecvat situaţiei. Acum ar fi un început, şi-a mai dat el seama. În trecut, prea multe frici şi suspiciuni laolaltă în capul lui. Inima sa, rece doar pe la margini, a început să bată altfel. Crustiţa protectoare a început să se topească mai rapid ca noua îngheţată Polar, cea cu gustul de altădată. 

Focul interior avea de acum altă sursă, flacăra i s-a transformat subit. Din infinitatea de modele multicolore ce defilau înăuntrul său, inima Zmeoiului a simţit o forţă vindecătoare nemaiîntâlnită. Cu flacăra de la prune se poate distruge tot Universul, dar aceste noi licăriri ale inimii nu semănau deloc cu ceea ce Zmeoiu' era obişnuit să ardă. Să fie aceasta povestea unei noi vieţi? 

O poveste care începe cu o literă mare de tot, frumos ornamentată? Neah, scenariile nu mai sunt bune la nimic. Dar pirogravura unei clipe depline deja arată cum umbrele ard iar luminile celor două fiinţe pot împărţi acelaşi plex, acelaşi Soare şi multă răbdare.

O Victorie a Umanităţii (III)

Absolut incredibil cum de am reuşit să ajung acasă în pat. Am stat cu Love în ploaie la stop în Alba câteva eternităţi. Bătrânii au viaţa lor, unii au şi logan-ul lor. Am ajuns în punctul de a mă întreba dacă chiar exist. Cam ca pe vremuri. Dacă o ţin tot aşa, durerile mă vor face să-mi pierd şi ultimele gânduri raţionale. Înţeleg foarte puţine procente din cât ar fi normal, totul în jur se petrece în spatele unui văl de tifon după care stau eu şi mă întreb care-i faza care-i nulul. Da' degeaba, că de curentat la creieri cu pălinkă cu siguranţă m-am curentat.

Abia luni seara am reuşit să înţeleg cât de mult m-au ajutat oamenii din jur să trec peste tâmpenia ce mi-am făcut-o. Acum bandajul ăsta, meşterit azi dimineaţă de asistenta mămoasă din Abrud, îmi ţine strâns lipit de corp braţul stâng şi chestia asta presimt că mă va înnebuni de-a binelea.

  

Love a fost mult mai mult decât un angel radios-păzitos în ziua asta. Realizez cât de mult m-a ajutat şi mă fâstâcesc în sinea mea, în loc să-i mulţumesc pur şi simplu. Acum stă şi-şi pune muzici lângă mine în pat şi văd parcă pentru prima oară că totuşi e posibil să fie frumos când doi străini îşi împart firesc clipele simple din viaţă. Singurătatea în doi nu e în mod automat o dramă, aşa cum credeam eu. Nu ştiu ce să fac cu sentimentul acesta nou. Trebuie să învăţ să-mi ţin herghelia inimii, cavaleria pasiunii, la distanţă de fiinţele care se întâmplă să mă atragă. Să ţin cont de viaţa cuiva care ţine cont de a mea. Să stau liniştit. Ah de câtă distrugere a protocolurilor sociale sunt capabil! Poate de data asta nu o să uit, de azi sunt şi om. Cândva poate voi fi doar om. Dar acum am nevoie de somn. Şi nu va veni. Dimineaţă la 7 am de mers direct din vis la spitalul de Urgenţă. Am emoţii pentru că neam de neamul meu nu le-am avut cu spitalele. Şi uite aşa am ajuns eu să bat timid la poarta unui univers perfect paralel cu viaţa mea de până acum. 

Zmeoiu' din mine nu a avut nicio treabă cu de-astea: cozi la uşa doctorului, discuţii de oameni năpăstuiţi, tensiuni generate de boala fiecăruia. 

Am aşteptat şi eu în sala de aşteptare, contemplând dintr-un colţ, până au sosit Zimbrul şi Scorpionul, adică cel mai Unul dintre Bogdani şi taică-mio, cu glumele la ei fiecare.

Am ajuns cumva cândva din sala de aşteptare în cabinetul doctorului ortoped. I-am transmis povestea şi radiografia medicului de la Abrud şi el a rămas flexat vis a vis de durerile mele. Poate o să ai nervi de titan cusuţi cu fân de oţel prin tine, adică operaţie, altfel nu eşti la loc. 
Asta era prima lui variantă.
Sau de pus manual la loc clavicula, a doua. 
Clar că a doua înseamnă durere .
Am ales varianta cea mai clară: de făcut pauză de pălinkă - de aici decurgând organic restul autovindecării. Doctorul m-a trimis la gipsar.
Povestea cu gipsarul a început cu mine călare pe un scaun cu mâinile pe şold. Mi-a proptit un genunchi în spate şi a tras de umeri. Trosc durerea Universului a izbucnit din mine şi a zbughit-o direct pe fereastră. Pe afară, 3 bătrâni de la secţia de necontagioase îşi făceau plimbarea în pijamale. Durerea mea s-a împlântat într-un arin şi a speriat o pasăre verzui. Gândurile mi-au revenit după vreo 10 minute de monolog. Cum au dispărut durerile, euforia dopaminică a preluat controlul asupra stării mele. 

Aşa m-am trezit cu un ham de vată şi tifon care îmi trage umerii de zor. Bandajul Dessault o fi obsolet, dar te ţine drept de spate. Uite aşa îmi repar şi cocoaşa, mi-am zis. 
Tot răul spre bine, se zice.
Apoi, după 4 nopţi de dormit numai pe spate am visvăzut acelaşi înger cu aripi turcoaz. Mi-a pus în somn genunchiul între omoplaţi uşor spre partea dreaptă (în realitate a fost pe stânga). Mi-a explicat cum se pune os pe os cap la cap. Măduvă în măduvă. Mi-a arătat cum se poate sta liniştit.
Am de stat o lună cu chestia asta pe mine şi mai am câteva cântări pe ţeavă. Simt că mă voi descurca, chiar dacă voi sta pe scaun cu bassul. Bun.
Ia să văd acuma ce şi cum pot să mă hrănesc. Nu-mi pot spăla vasele, asta e clar. Va trebui să-i rog pe oameni să mă ajute să-mi iau un tricou pe mine? Hmmm. Şi alte rugăminţi aş avea eu la ei, dar mi se par cam sictiriţi de toată tărăşenia mea. 
Dorm de amiază ca un bebeluş şi noaptea ca un gândac neputincios răsturnat pe spate. 
Visez tot. Zilele trec încet, devenind aproape la fel toate. Nu fac nimic decât să fiu atent la fiecare clipă. Am timp să înţeleg mai clar ce se petrece cu lumea mea. 
- Măcar te-ai distrat! 
Asta ar fi concluzia pe care o trage Zimbrul în fiecare moment când scot un cuvânt. 
Aşa e, m-am distrat, mă distrez şi mă voi distra. Dar s-a schimbat foaia. 
Totul trece, totul vine. Inclusiv distracţia. Nu mai are farmec să-mi rup fâşul ca la 20 de ani. Până voi găsi metodele cele noi de self-entertaining, mă concentrez pe reparaţia trupească. Îngerul mi-a împrumutat aripile pentru cel puţin o lună. De la strânsoarea hamului cu care sunt prinse aripile, mâna dreaptă s-a fleşcăit şi s-a umflat ca fiind nesimţitoare. Poate ar fi mai înţelept să-mi fac rost de o dactilografă, în loc să tastez îndurerat ca un mormoloc prea inspirat. Hmm. 

Între timp, Lupu' unu' dintre bunii mei tovarăşi de drum, s-a pus pe gătit figuri gustoase. De câteva zile bag la ghiozdan good food şi hop şi energia puţin câte puţin mai sus. Gândurile în schimb tot buimace îmi umblă prin deblă. Ce se petrece, domnule Zmeoi?

Am pus mâna pe bass-ghitaruş cu un amalgam de simţăminte. Frustrare, ciudă de sine. 
Cele două cântări de la Păltiniş se anunţă a fi extrem de interesante. Trebuie să repetăm că avem piese noi. M-am aşezat pe scaun la repetiţii cu Lipicioşii şi haida să-i dăm cu durerile 'nainte că parcă melodiile îmi sună mai vero aşa. Fiind destul de experimentat încât dacă vreau îmi pot sublima suferinţa în ceva scenic, într-o noapte din aceea fără vise, am stat să ticluiesc nişte cuvinţele noi-nouţe. Cred că sunt destul de bune de spus pentru oameni:

Taci!

În vise nu există cuvinte. 

Trăirile, impresiile şi tot ceea ce reuşim să aducem de acolo, va fi abia apoi rostit. Aici. 

Unele cuvinte au menirea de a ne aduce binecuvântare, de a ne mângâia. 

Altele vor să ne arate o posibilă cale. Sau chiar viitorul. 

Dar cel mai adesea, cuvintele noastre le transformăm în grenade. Ele se vor face ţăndări în duşmani iluzorii. Ascuţim cu tenacitate tăişurile unor cuvinte. Premedităm răzbunări cu ele, urzim planuri perfid de eficiente. Cu câteva vorbe spuse la nervi, presărăm fără regrete cele mai fine cioburi în urechile celor dragi. 

Cuvintele ne pot transforma în sfinţi sau în monştri. 

Când visăm nu vorbim, pentru că suntem acolo. 

Aici, ne strecurăm printre cuvinte, cele uşoare ca fulgii. 

Sau ne ciocnim de altele, cele grele, ca de uraniu. 

Uneori cuvintele pot deveni un coşmar: taci!

După 2 nopţi a venit Muza la mine şi m-a certat în somn. Cică cripticismul meu existenţial nu-i lasă ei destul loc de desfăşurare. Cuvintele nu sunt deajuns. Faptele mele vor cântări în felul cum apreciază ea să continuăm colaborarea la nivel creativ. Apoi s-a luat de femeile din viaţa mea. Nu recunoaşte în ruptul capului ei divin, dar e teribil de geloasă pe femeile pământene. Auzise că vreau să compun o simfonie pentru o muritoare şi subit m-a împroşcat cu un fel de linişte asurzitoare încât am simţit că niciodată nu voi mai fi inspirat orice aş face. M-am speriat în sinea mea şi pe la claviculă. I-am zis Muzei că delirează şi că deşi e adevărată faza cu simfonia, nu trebuie să facă scandal, ea oricum e unica mea sursă de inspiraţie. Ea poate foarte uşor să ia forma concretă a oricărei muritoare. E liberă să se strecoare sub orice solz de sirenă, îşi poate oferi gustul ei spumei tuturor mărilor şi oceanelor planetei Pământ. 
Văzând cât de slăbit arăt, s-a mai calmat Muza. Într-o vineri m-am trezit gata de Festivalul Medieval de la Sibiu. Pentru al cincilea an la rând, Matliricum Claviculosum Dragonensis s-a trubadurizat cu toţi oamenii prin Piaţa Mare. Turiştii vin pe bandă din 2007, schema mea e aproximativ aceeaşi. Poze, dume şi iar poze.

Dintre domniţele de tot pasul, am ales câte una pe zi, pentru vrăjelile mele mai fine. Însă scenariul surpriză şi vedeta pozelor a fost vrăjitoarea Rabarbara, aka Love, care cu toiagul ei răsucit i-a vrăjit şi speriat pe toţi cetăţenii. Şi are o plăcere irezistibilă de a-mi şifona conceptul şi pozele cu domniţe.

...muahaha, sunt în faţa domniţei tale, chicoti Rabarbara

  
În timpul festivalului s-au petrecut multe minuni pe multe planuri, care toate laolaltă au dus la accelerarea autovindecării mele. Clavicula s-a consolidat, mi-a spus doctorul. M-am obişnuit cu limitările cotidiene. Nu fă aia, nu fă ailaltă. Somnul s-a îmbunătăţit. Hrana deasemenea. Liniştea e un lucru mărunt doar pentru cei care n-o au. Am picat în butoiul cu chill şi aşa m-am ţinut de cuvântul dat îngerului meu păzitor, care-mi ceruse vehement un concediu. S-a dus liniştit, am eu grijă de mine pentru o vreme. Mi-am rupt clavicula în perioada optimă a anului, ca să zic aşa. Micile înfrângeri nu sunt decât o pregătire pentru o mare victorie. Care fi-va cântată doar atunci când bestia dinlăuntru-mi adormi-va, în somnul ei de veci. În acest gigantic suspans trăindu-mi eu clipele fără teamă şi lăsând zilei grija ei, vă pot spune deocamdată că totul e înainte, aşa cum e bine să fie, oameni buni.

Beţia

Beţia nu duce nicăieri.

M-am născut spre sfârşitul unui april, cu o sticluţă de pălincă în mâna stângă. Până să vină clipa aceasta de străluminare a Universului, astrele curgeau liniştite, în drumul lor. Apoi am apărut eu: o eclipsă a ordinii cosmice, un fulger de jos în sus, încărcat cu Haos.

Până spre fecioria mea deplină, nu aveam habar ce e beţia. Dar când m-am apucat să beau, mi-am luat zborul în jos. Direct în miezul Pământului doream să ajung.

Dar Beţia nu duce nicăieri. Nici măcar acolo, în poezia şi bezna de unde vin toţi chinuiţii şi damnaţii.

De vreo două decenii încoace, Dyonisos mi-a arătat drumul. O cale a pierzaniei sigure, fără ca eu să ştiu. Fără ca să-mi mai pot aminti a doua zi ce am făcut. Asta e prima lege a beţiei trupului: uitarea.

Apa-de-foc cere sacrificii. Prietenii cei mai dragi mi i-am pierdut în negurile uitării presărate de sticle încă aburinde. Mă simt singur printre voi, cei care nu ştiţi ce e patima băuturii. Sunt tovarăş la cataramă doar cu anonimi şi rataţi. Cu înţelepţii din crâşme. Cu vedetele de speluncă.

Trupului i-am oferit în răstimpuri lovituri tot mai grele. Căzături, julituri, tăieturi, fracturi. Boema o fi fost la modă cândva, dar iată că acum am ajuns demodat.

Beţia nu duce nicăieri.

Vă vorbesc o limbă total necunoscută? Dacă până acum nu v-aţi pierdut toată firea într-un kil de tărie, poate că nu veţi pricepe pe deplin ceea ce vă spun. Oricum nu e nimic de înţeles din ceea ce am trăit cât am fost beat.

Chiar de-am cântat, tot degeaba s-a întâmplat.

Într-o dimineaţă am văzut în oglindă că vârful limbii mi s-a bifurcat.

Şi gândurile asemenea. Eu deodată vă spun, şi că da şi că ba.

Beţia duce Nicăieri!

O Victorie a Umanităţii (II)

Zmeoiu' & Love făceau autostopul spre Sibiu în strada principală din Abrud. El avea clavicula stângă ruptă fix în 2 iar Love, judecând după privirea ei, nu prea era de acord cu asta. El avea un bandaj ce îi imobiliza braţul stâng şi puloverul ei ca de oaie trecut peste bust. Măcar ea avea telefon. Dar el avea o jumate de kil de glucoză în vene, şi asta-l ţinea pe picioare. Doctorii de la Urgenţă s-au descurcat exemplar. În ambalajul de la pantalonii proaspăt cumpăraţi de Love, Zmeoiu şi-a pus cu grijă radiografia, că începuse să picure iar.
După o oră şi două iaurturi cu fructe plus 4 cameluri, au oprit doi mocani get-beget care mergeau la Alba-Iulia şi care au vorbit tot drumul numai despre rubedenii. Zmeoiu' a adormit instant şi s-a trezit la fel de instant la fiecare curbă. Peisajul ultrasinuos trecea indiferent prin faţa ochilor lui stinşi de durere, Love tăcea şi vorbea la telefon. La ieşire din Zlatna, amănuntele furnizate de ea au început să-şi facă efectul.
Lui Zmeoiu' i s-a părut că în loc să plouă, e soare, şi că un om vrea să se arunce de la etajul III al blocului de pe stânga.

"Moartea are izul de minciună bine spusă. Dar ce dur sună: Zlatna"

Că halucinaţiile nu-şi au rost aproape deloc şi nu-şi pot face loc decât într-o minte slăbită, se ştie. Dar starea Zmeoiului nu era deloc forte, nici măcar medie. Discuţiile partenerei sale de drum îi păreau Zmeoiului la fel de suprarealiste ca şi faptul că el avea clavicula încălecată şi totuşi nu-l durea nicio măsea. Aşadar când au ajuns în Alba Iulia, fiind foarte galant lăsaţi tocmai la ieşirea spre Sibiu, Zmeoiu' vedea numai stele şi perdele verzi.

Pentru că ploua cu găleata şi durerile începuseră să-şi intre în rol, distanţa până la Sibiu i se părea infinită. Love a luat două cafele de la Subway şi s-au pus amândoi la o discuţie. În timp de o oră, Zmeoiu' s-a lămurit definitiv că este real ce se petrece. Fuga sa de realitate nu se poate justifica prin evenimente suprarealiste. Love l-a luat la 11 metri şi avea tot dreptul la primul penalty.

Din punctul ei de execuţie, comportamentul Zmeoiului este total inacceptabil. Nu doar la Fânfest, ci de fiecare dată când se autodistruge cu pălinkă şi plăcere maximă. Ei doi nefiind decât amici karmici, nu este vorba de spre nimic personal, nu e treaba ei să dea verdicte. E vorba doar de a fi om, nu animal.
Aşadar 1-0 pentru Love.

La rândul lui, Zmeoiu' a încercat să înscrie golul discuţiei în termeni mai filosofici: de ce există nevoia omului de a fi om, zoon politikon? Nu toţi sunt obligaţi să fie fiinţe sociale. Clar că a dat rateu. Love nu stă la discuţii de 3 de 1 leu. A luat sfera abstractă şi a aruncat-o prin poartă cu privirea, cât mai departe. 2-0.

Schimbând tactica, Zmeoiu' a încercat să-şi justifice comportamentul prin frustrările sale. Toate. La nivel creativ, relaţional, la nivel erotic. Cele ideatice, aprozarice, chiar şi cele momentan cafelistice. I-a zis lu' Love că prin esenţa lor, oamenilor nimic nu le poate fi deajuns, mereu caută fericirea altundeva şi fac orice, toate tâmpeniile, numai ca să se creadă fericiţi. Şi ăsta este motivul pentru care el se revoltă, justificarea tuturor actelor sale nesăbuite. Privirea sa aştepta în plină de dramă. Degeaba jucase însă, ratase din nou. Filmul îi tremura puţin în mâna dreaptă, de la ploaie şi/sau de la nervi.

Love l-a trimis în ploaie să găsească o maşină spre Sibiu. 3-0.

ce aiureală cu nebunatica asta totuşi e ceva palpitant în felul cum ni s-au întâlnit vieţile ui la ăştia au ajuns din Spania merg la Vâlcea plini ochi ia s-o întreb pe asta cu porsche-ul ăsta phuu phuu are numere de Sibiu, poate o ştiu. Se face că nu mă vede, păi nici eu nu m-aş uita la mine pana lu' căcat în ce rahat îs sîsîsî unde meri tu?? stai să te întreb "Mergeţi cumva la Sibiu?" ceeeee că n-arată rău deloc da' e pierdută din punctul meu de vedere ce vedere bă că tu nu vezi nimic bine acuma totuşi aştept să iasă poate e ca lumea nu fiţoasă aşa cum pare unde e nebunatica a da clar iar vorbeşte o tonă la telefon şi pe mine mă plouă în freză de când puii mei nu m-am spălat pe cap ah ce put ui că s-o udat foaia de tot mno tre să fac stop fără foaie bine că am mâna dreaptă liberă uai mă cac nu pot acia în benzinărie se foiesc tăţ unde-i asta iar umblă lela mă duc să mai bag un camel poate ginesc pe careva de la Subway direct de pe scaun să prinzi stop ce tare ar fi ui că vine fiţoasa 'napooooi da' arată chiar bine şi io chiar rău ce ironie ce cur mare fain "nu vă supăraţi, mergeţi la Sibiu cumva?" nu bineînţeles că numa te-ai pişat şi acuma meri singurică la căldurică în porsche-ică da' cum drec mi-am rupt clavicula că aşa ceva chiar e grav nu mai pot cânta cu ăştia că am o grămadă de show-uri da' poate mă scot nu nu mă pot scoate că oasele durează până se sudează şi dacă stau pe scaun la concert ce are nimic că doar cu grijă mere totul în viaţa asta poate eventual cică se suedează oare ce face tata sigur mă sună da' de ce m-o pălit că oricum nu am telefon păi că nici nu ştie unde sunt şi rakolţu o fi ajuns cu toată şandramaua o fi pe drum că face el cumva mereu dă-te nene din ploaie hai acia sub acoperământu' ăsta că e gratis oricum nu opreşte nimeni mă doare tot mai tare de unde să luăm nişte mâncare de acia sau de la Penny hmm ce aiureală iooooooi ce rablă o intrat la pompă după porsche-le ăla cu asta nu ajungem nici pân'la Oarda! Hehe, ce o fi asta, rabla de oarda? da' e oarda de jos sau de sus?


După cele câteva ore de delir intern autostopistic şi dureri crescânde, nişte vârstnici i-au cules pe cei doi aventurişti şi i-au dus până în faţa casei Zmeoiului, unde îl aşteptau alte figuri.
Dar să nu depăşim limita episodului III.

O Victorie a Umanităţii (I)

Oare când va intra Zmeoiu' în rândul oamenilor?

Păşi-va el victorios pe calea umană, sau va fi înfrânt de propria sa natură sălbatică?

De câteva zile şi-a pierdut rostul luptei împotriva oamenilor, dar mai ales a pierdut sensul luptei împotriva umanităţii din el însuşi. Ura faţă de omul din sinea lui s-a stins subit. Poate de tot, sau numai deocamdată.

Dar să o luăm cât de cât cronologic.

Planul Zmeoiului din ultimul weekend a pus laolaltă ceva fân, eventualissima gagicăreală, festivalul de la Roşia Montană şi mult delir cu pălinkos de blank alb. Pătrunderea în judeţul prim (nu numai după criteriul alfabetic, ci şi al frumuseţii mediului rural) s-a făcut firesc şi aventuros, cu un microbuz Alis plin de oameni stresaţi, un Zmeoi exaltat şi o fată Patricie atât de timişoreană şi spontană încât s-a răzgândit în 2 minute din drumul ei ca să meargă la Fânfest Zece doar cu o poşetuţă la ea.

Aşadar ajunşi pe zona Roşia Montană joi seara, ea şi Zmeoiu' au băut în curtea casei parohiale cu nişte prieteni, aşa de probă şi plict, nişte Stalinskavotkă cu energizant ARO (1 leu şi 50 de bani, ieftin deh, "că rele oricum sunt toate"). El păstrându-se grijuliu pentru pălincile ce vor veni în nopţile următoare. De dormit, care pe unde. Desigur că primul lucru demn de consemnat este baia de vineri. Pe la amiază.

Înfundat în semimahmureală, Zmeoiu' spera la o trezire la lac, pe cât de ceremonială pe atât de percusivă. Dar mai nou baia rece, fie că se întâmplă în piscine, lacuri, râuri, râuleţe, iazuri, căzi de baie, pentru Zmeoiu' beat are efectul de a-l îmbăta şi mai tare.

Vineri după-masă a ajuns şi Love pe zonă.

Mai precis pe terasa celor la Daos. Moment în care Zmeoiu' a realizat că i-a uitat lănţicul, ăla cu waha-copacul-vieţii, la lac. Pac drum rapid înapoi, dar deja era prea târziu. Cine îl are, să îl crească sănătos, a răcnit Zmeoiu'. Love şi Patricia s-au împrietenit de minune, încât nu era mândră nevoie mare de eforturile Zmeoiului de a fi tot alert şi om de omenie. Aşa că spre seară, numa' bine a tocmit el de la târg nişte jumate glajă de caisă albă curată. Clar că banii i-a produs de la Love, dar pălinka a băut-o cu Patricia.

Fluierarul-frânghier aprinsese deja jamssesion-ul de la focul pentru vineri noaptea. Patricia s-a strecurat cumva printre os ombros do fogo, iar Zmeoiu' cu Love au ajuns totuşi la Tabu. Au visvăzut filmul mut al lui Murnau din '31, peste şi sub care s-a fost adăugată o teribilă foley'ală. Total respect pentru Rufi şi restul găştii: cei de la efecte şi butoane, vocea suavantă, textele de Urmuz supraspuse fin şi vioara care te înflora instant.

Adică şi bunăoară, tot angrenajul venit de la Bucureşti l-a făcut pe Zmeoi pe la mijlocul performance-ului să aibă o ieşire incontrolabil-orgasmică, copleşit fiind de fiorii dinăuntru şi suprarealitatea ce se emana în preajma sa. Dar a reintrat, stând cuminte cu pălinka şi degetele prin păr, gata să-şi smulgă alţi potenţiali fiori.

Sâmbătă dimineaţa Zmeoiu s-a trezit ca un câine la picioarele unei găşti, la terasa Daos. Unii care vărsau beri din greşeală în continuu. S-au milostivit într-un final de o mirinda, salvând viaţa pâlpâindă din fiara ce dormea la picioarele lor. Apoi Zmeoiu' a mişunat puţin pe la cortul de teatru - lipsa de creieri însă îi făcea concretă o defazare cruntă, total inutilă teatrului de improvizaţie.

Tot sâmbătă însă, minune minunată, Zmeoiu' a primit cadou de la Vladi un kil pătrat de pălinkă, ce mai, strugurie'n'bukurie. Sau o fi arestat-o de la om, care om fiind mai cu simţire, i-a lăsat-o de tot pe toată. Deci sâmbătă, spre seară, începe balamucul/misterul/delirul, despre care nu se pot spune prea multe dpdv jurnalistic. Atât că datorită unui comportament mult prea exaltat de încins şi ardent, Zmeulosu' a fost afară-condus de bodyguarzii de la buza scenei, unde cânta Harry the Mastervitian. Adică pe la focul mai din vale, unde mai mereu mişunau câţiva jamsession-omi. După întunerec venind lumina ca lege atot-ştiută, jam-ul de sâmbătă culminase cu apariţia lui Mistah White şi a cetei de portughezi, apoi a celor doi copii-prodigioşi. Părinţii i-au lăsat să se hârjonească cu Zmeoiu' până au obosit. Şi copiii, şi părinţii.

Cel mult prea vizibil şi turmentat este claro que si Zmeoiu'. Părinţii celor doi copii sunt şi ei vizibili câteva secunde, de la 1:47 la 1:53. Căpriţa albă era doar în trecerea ei lină şi precissimă pe cărare. Copiliţa care a arestat microfonul a hipnotizat întregul Cerc cu un mic cântecel:

- Hallo! Hallo! Schön, dass du da bist...

Suprarealul parcă înadins mergea pe unde mergea şi dionisia lui Zmeoiu'. Copiii ştiu instinctiv cum să abolească legile celor mari. Puţini adulţi reuşesc asta cu brio, puţini dintre oamenii mari reuşesc să rămână în viaţă şi în istorie abolind legile celorlalţi. Jamsessionul a fost filmat din câteva unghiuri, fac un apel jurnalistic pe această cale către 3 din cei 17 lectori, să îmi trimită şi mie dacă mai au filmări.

- Tu a cui eşti?
- A frunzei.

Fata din poză nu are legătură cu nimic din ce vă spun aici. Ea este a frunzei şi atât. Şi este prima mea tentativă timidă de a-l ajuta pe Zmeoi să o găsească pe Zâna din Împărăţia de Fân Arămiu.

Să mergem mai adânc.

Prezenţa feminină din jurul Zmeoiului are de câţiva ani darul să-l sălbăticească în asemenea hal, încât urmărindu-şi scopul contemplării impersonale a frumuseţii, el devine capabil de fazele cele mai urâte, la nivel personal. Dacă o femeie spune nu în legătură cu un anumit subiect sau situaţie, atunci el insistă în a primi o infinitate de nu-uri. Estetica frumosului devine astfel o practică a urâtului, pe sistemul structural din Frumoasa şi Bestia. Manifestările principiului feminin uman îi induc Zmeoiului o stare extatică, dar detaliile concrete, ale unei anumite femei, şi înlănţuirea consecinţelor faptelor lui îi produc o adâncă aversiune faţă de bunele maniere, sau în cel mai bun caz o indiferenţă faţă de orice manierism.

A doua tentativă de a-i afla Zâna a fost pentru mine doar o speranţă, sortită în final eşecului.

- Tu a cui eşti?
- A spicului.

Fata din poză are legătură cu fata care nu are legătură cu nimic. Ea este a spicului. Şi nici cu ea nu l-am putut ajuta pe Zmeoi să-şi găsească Zâna din Poiana Argintie. El fiind ca şi turbat în preajma frumuseţii, eu mi-am dat seama destul de uşor de ce lui nu-i vor ieşi niciodată vrăjelile. În ziua de azi, femeile fiind la fel de inteligente ca întotdeauna, îl adulmecă şi din primele 3 minute ştiu că nu-şi pot face de lucru serios cu el.

A treia tentativă şi ultima de a-i găsi Zâna m-a purtat departe, într-o expediţie peste mări şi ţări, peste oceane şi continente. După nopţi de nesomn, am considerat că am ajuns la un rezultat pozitiv.

-Tu a cui eşti?
- A pământului.

Fata din poză are o legătură onomastică cu cele două dinainte pe care nu o voi divulga, dar, nici ea nu e Zâna de la Izvorul de Aur. Când Zmeoiu' mi-a râs în nas, răcnind că talentul său nu e televizibil şi că Zâna lui deja i-a răspuns corect la întrebare ("- Nu a ta!"), m-am resemnat să îl mai ajut în acest fel.

Totuşi, e de datoria mea de jurnalchimist să recunosc: multe dintre informaţiile care vor urma le-am obţinut fie direct din conştiinţa făcută franjuri a Zmeoiului, la care am acces printr-o (in)explicabilă relaţie de bipolaritate, fie indirect, de la unul dintre cei doi (!) Bogdani ai săi prieteni buni, care in facto sunt 3.

Şi a venit Ploaia cea Mare, prevestitoare de mare transformare. În amiaza zilei de duminică 16 august 2015. Zi în care Zmeoiu' fără să ştie şi fără să vrea, a declanşat procesul devenirii sale, ca om. Negocierile de pace dintre zmeul şi umanitatea sa începuseră demult în sufletul Zmeoiului, dar de câţiva ani el dezamorsase abil toate tentativele oamenilor din jur de a-i aduce împăcarea cu sine. Zmeoiu' avea oşti mai multe, tare mândre şi dublu-cornute. Avea un mare Nimic şi o anti-Viziune, care dacă s-ar cuveni înţeleasă, Kosmosul şi-ar face treaba pe dosul dosului. Dar să lăsăm punkăreala din Lumea Ideilor şi să revenim la fapte. 

"Nu vei mai vedea Minciună şi Moarte, ci Meditaţie", îmi oferi prin ochii săi o clipă din viitorul meu, Fluierarul-Frânghier

În cortul primitor al Frânghierului-Fluierar, cei din gaşca Cercului Întreg continuau să aducă ofrande Ploii, Pământului şi Cerului, ţinând calde şi vii toate tobele, fluierele, pandero şi berimbaul. Zmeoiu' la bass o ardea pseudo-nirvanic, cu ochiul ba spre Love, ba spre pălinkă.

Incidentul extrem de dureros prin care deobicei se declanşează orice vindecare s-a produs, dacă vă vine să credeţi, din cauza.....din cauza?

Pălinka din ziulika de duminică fusese cumpărată împreună cu 2 feciori din Arad, de la o bătrânică de umbla cu bota. Alta, înaintea ei, le-a zis celor trei zmei că ea nu umblă cu deastea, numa' bărbatu-so, care amuni'a'tunci era plecat. Au dat banu' feciorii, 15 leuţi, şi hăis înapoi. A început iar să cânte Zmeoiu', tot mai cu flamă şi fără de pace. Apoi Cercu'ntreg s-a fost dus să mănânce. Relaţiile de bună vecinătate l-au purtat cu sorcovitul şi pe la cortul celor din Arad, unde o zânişoară ca la vreo 13 ani s-a mirat foarte peste poate de apucăturile suprabarbare ale Zmeoiului.

Apoi boom! Clipa de blank, inevitabilul mister dinaintea dezastrului.

Probabil o căzătură seacă, pe umărul stâng, fără să mai apuce să pună mâna.

O pişare pe dealuri, eşuată. Un rateu de beţiv şi lacrimi ce produc dispreţ. Cel mult.

A venit prompt Ambulanţa, din Abrud. La spital, asistentele au fost asaltate, dar au rezistat eroic de-a dreptul. Umanitatea începuse lupta cu dreptul. Dar nici Zmeoiu' nu se lăsa mai prejos.

"Să înceapă lupta!"

Starea de bipolaritate a Zmeoiului se întindea larg depăşind patul îngust, el trecând lejer de la cinism şi răcnete atroce la plâns maram sfâşietor. A fost nevoie de 2 injecţii cu tranchilizante pentru ca glucoza să poată trece liniştită, în ritmul ei prin cateter.

"No, s-o gătat cu el", spuse doctorul de la Urgenţa din Abrud, când trankilul a intrat în infrastructura Zmeoiului. Vorbele simple ale unui om victorios. Nu cred că ştia cât adevăr rostea în acele clipe. Tocmai se petrecuse o Victorie a Umanităţii. Zmeoiu' a adormit, învins în sfârşit. Regele a murit, trăiască regele!

Distracţia s-a încheiat, să înceapă distracţia!

M-am trezit la spital. Cerul era lăptos şi vizibil printr-o fereastră lungă. Camera goală, eu pişat pe mine în pat. Nimic altceva despre mine. O vreme, foarte lungă vreme. Figura cu închisul ochilor, că poate e un vis, demult nu mai ţine la mine, ştiu că mă doare acia, ce naiba e? Nimeni în jur. Ia să mă ridic să caut nişte apă, jaaaaaaap, aaaa, ce pula mea de săgeată de foc-durere am în umărul stâng? Stai jos că altfel iar te pişi pe tine şi deja pute destul de rău. Na ce-o fi?

Zmeoiu' zăcea în Spitalul din Abrud, în cea mai deplorabilă stare: confuzie, durere, sete, supra-confuzie. După o veşnicie, s-a ridicat şi a reuşit să ajungă la o toaletă unde un jetuleţ mic-mic de apă i-a arătat că Universul râde când, cum şi de cine vrea. A trebuit să mai aştepte 2 eternităţi până s-a umplut paharul de plastic cu apă călâie. A băut, s-a pus înapoi în pat.

Camera asta pute a pişatul meu de rupe. Şi eu am ceva la umărul ăsta, ia să nu mai stau pe el. Dar cum să mă mişc? Unde sunt? Şi restul? Plouă şi va ploua aşa mult şi bine. Spitalul ăsta e pustiu. Cât e ora, ce pana mea, după cerul ăsta nu am cum să îmi dau seama. Ah ce jenant! Maxim de trist să strigi pe cineva ca să vină să te ajute. Ce mama naibii oi fi făcut iar de nu mai ştiu?

În jurul orei 6.45, Zmeoiu' a adormit la loc, şi până în jurul orei 9 a repetat figura cu robinetul de încă 3 ori, explorând de fiecare dată tot mai mult din holurile pustii ale spitalului. Apoi a apărut Love, care i-a cumpărat nişte pantaloni, un tricou şi un pachet de Camel lung, apoi au pornit amândoi la autostop.

Şi de aici începe aventura reîntoarcerii lor în Sibiu, dar deja păşim puţin peste graniţa episodului II.