Ultimele răcnete în paradoxologie

Nu-i ierta prea multe artistului din tine.

Dacă te duce cu gând bun pe căi greșite, și de câteva ori v-ați rătăcit, nu mai aștepta să fie altfel. 

Menirea sa este să te elibereze, dar nu știe pe dinafară toate drumurile labirintului. 

Și nu are rețete ale fericirii.

  
 

Dacă pe artistul din tine îl bagi în seamă prea mult timp, și-o ia în cap.

Dar dacă pe artistul din tine nu îl bagi deloc în seamă, îți dă el în cap.

Artistul din cel care ajunge să se creadă om de rând, i-a dat în cap și l-a închinat în rând.
Viața artistului le pare mai deosebită oamenilor din rând.
Dar e o neînțelegere la mijloc. Pe oamenii din rând nu îi interesează de fapt cum trăiește artistul, ci cum va muri. Prin moartea omului, artistul din el poate da dovada că nu a murit. Asta teoretic.
Practic, sunt puțini oameni care nu își abandonează artistul din ei. Cred că și mai puțini se înțeleg bine cu artistul din ei. Mulți artiști interiori sunt blestemați și nu pot trăi frumos, pentru că sunt făcuți din paradox și neliniște, fiind o expresie subtilă a sensului lumii.
Pentru că întotdeauna va fi clar că nu e clar nimic niciodată.  

Pe jos

Momentele de slăbiciune mentală sunt răscruci în care o luăm la sănătoasa pe noi căi.
Uneori împotriva vieţii însăşi. Satisfacerea nevoilor ignoră orice risc şi consecinţă, adaptându-se apoi noilor date.
Nimic din ceea ce există nu are forţa de a garanta ceea ce va exista. Legătura asta o facem doar noi, oamenii, prin idealurile, aşteptările şi dezamăgirile noastre.
Ceva cu totul neaşteptat s-a petrecut cu viaţa mea, şi ar fi inteligent să nu mai construiesc alte idealuri.
E foarte greu să afli că trăieşti în neant şi că totul e iluzie. Şi că nu ai de ales decât să te bucuri de clipele de nimicnicie. Dar după un timp, luciditatea amară devine dulce consolare, asta în timp ce totul în jur eclatează fără noimă.

Volvellas (1)

Cu siguranţă sunt oameni care fac totul conform unui orar. I-am întâlnit pe unii dintre aceştia.
Sunt alţii care fac totul la întâmplare, şi pe aceştia încerc să nu-i mai admir atât de mult.

Acum, totul în jurul meu se învârte în jurul a ce?
Deseară Soarele va trece în Scorpion, unde este aşteptat de Saturn: Eros are de dat bacalaureatul, dar în loc să înveţe, încă se joacă, împroşcând din abundenţă cămine liniştite (Jupiter în Rac) cu mierea sa veninoasă.

Luna acum în Taur în casa 8 se opune lui Mercur în Scorpion: ocultarea sentimentelor naturale, spiritul bucolic şi al fraternităţii are dificultăţi. Poate avem semnificaţii ascunse când ne adresăm femeilor apropiate. Feminitatea se expandează, dar în ea însăşi (sextil Lună-Jupiter). Comunicarea emoţională (deseară Luna intră în Gemeni) se face cu greu (opoziţie), pierzându-se undeva între individual (Marte) şi colectiv (Neptun)
Marte în Fecioară habar nu am ce tot face, că încă tuşesc.
Cel mai important aspect al temei momentului e cuadratura Uranus (Berbec) - Pluto (Capricorn)
Începând de la sfârşitul lui iunie 2012 şi până la sfârşitul lui martie 2015, beneficiem de 7 întâlniri perfect perpendiculare (de calitate alternantă) între cele două astre.
Semnificaţiile simbolice ale ambelor planete gravitează în jurul Schimbării, dar iată instabilul şi radicalul Uranus se opune transcendentalului Pluto. Adică ne-am putea trezi deodată trecuţi dincolo fără să putem înţelege (de ce am murit, de ce se sperie toţi cunoscuţii de noi).
Cele două tipuri de schimbare (reacţie instantanee, uraniană, şi devenire mistică plutoniană) opunându-se în vremea asta una alteia, e dificil de înţeles cum se rezolvă tensiunea: Pluto ne trimite mesaje laconice cerebrale (din Capricorn) iar Uranus e pus pe fapte mari şi chiar scandal (Berbec). Poate de asta cad tot mai mult în dizgraţie misticalismele de tot felul, ce abundă în conştiinţele individuale şi inundă inconştientul colectiv.
Frica faţă de imprevizibil poate fi temperată de o schimbare totală a perspectivei noastre temporale.
Elaborarea unui calendar în acord cu cerinţele adevărate ale propriului trai e cheia spre eliberarea de panici inutile. Sinele ştie ce să ceară şi de ce are nevoie ca să poată exista. Doar că mintea umană, prin falsele sale criterii introduse de unii ce ascund interese clare, complică totul.
În situaţiile accidentale guvernate de Uranus, conştiinţa umană poate (şi ar trebui!) să rămână deasupra situaţiei, punând mintea în plin paradox. Adică mintea celor de cască gura în faţa miracolelor.
Ca esenţă, cuadratura Uranus-Pluto înseamnă Explozia marilor Schimbări.

Personal, nu prea aveam habar de ce îmi consult săptămânal volvella.
Cu siguranţă mi se dezvăluiau indicii, dar eram prea inconsecvent ca să le şi utilizez.
Totuşi, în ignoranţa mea, am calculat că anul ăsta, de ziua sfântului Andrei, Pluto va trece exact peste Ascendentul meu.
Şi voi lăsa schimbările majore prin care trec de la o vreme, să vă surprindă tocmai la ceas aniversar, dar fără prea mari accidentări (vreo câteva henţuri şi 2 cartonaşe roşii). De 2 ani, mi-am serbat în sinea mea onomastica, dar cum cifra 3 are ceva aparte, ştiu că anul ăsta voi avea parte cu adevărat de singurătate. Pentru că Sufletul Galben al Lumii s-a atrofiat de cel puţin câteva sute de ani, în faţa marilor schimbări nu mai putem fi decât singuri. Iar ultimele 3 nopţi nedormite mi-au arătat că nu e de glumă cu plutoniul din sufletul meu. Calea bună nu înseamnă eliminarea gândului rău, ce nu lasă să fie lucrarea domnului, cum ar zice bătrânii, ci transformarea sinelui prin acceptare (hei, coach!), direcţionarea eficientă a energiei spiritului, renunţarea la poezii naive generic numite Bine, Frumos, Adevăr.
Mă lupt cu supremaţia Atrabilei în Imperiul Melancoliei şi ştiu că Mintea trebuie detronată. Cel mai la îndemână ar fi cu struguri şi sfârcuri.  

Dar nu-mi plac drumurile bătătorite de toţi, şi astfel ajung din nou la melancolie:
"Secolul 18 manifestă mare interes pentru fenomenele convulsive. Dar cum pot fi ele clasate? O soluţie destul de comodă este urmarea exemplului lui Sydenham, care consideră isteria femeii şi ipohondria bărbatului una şi aceaşi boală. Nu mai putem rămâne tot la minţile animale ale fiziologiei carteziene. Acum, când anatomiştii cunosc mai bine structurile nervoase, o bună parte din simptome vor fi atribuite nervilor. Aşa se face că parizianul Anne-Charles Lorry, într-o lucrare apărută în 1765, separă, din principiu, o melancolie umorală, datorată atrabilei, ce se recunoaşte după predominanţa tulburărilor digestive, de o melancolie nervoasă, fără materie, ce nu depinde de umori, ci de solide şi în care predomină fenomenele convulsive.
Cum se declanşează melancolia nervoasă? Ea este o boală al cărei mecanism se situează la nivelul fibrelor ce alcătuiesc organismul nostru: un spasm excesiv le contractă, spasm căruia îi urmează negreşit atonia, slăbiciunea, laxitatea, apatia. Aşa se explică alternanţa paroxismelor cu epuizările. Şi ce terapeutică urmează de aici? Mai întâi, fortificarea organismului, dând fibrelor un tonus bun, ce nu se lasă uşor antrenat de spasm şi nici nu se relaxează până la moliciune. Uneori, în chip paradoxal, tocmai unui spasm mai violent se obţine relaxarea: spasmus spasmo solvitur.
Atonia, dimpotrivă, trebuie tratată cu roburante şi analeptice. Lorry, a cărui erudiţie clasică e impecabilă, trece în revistă toată tradiţia: prescrieţi mişcare, jocuri, băi; dar mai ales nu luaţi sânge şi nu purgaţi , căci nu e nimic de evacuat. Administraţi alimente fortifiante şi uşoare, lapte, fructe şi mai cu seamă struguri."
(Jean Starobinski - Melancolie, nostalgie, ironie)

De câte ori...

Un gând venit de la blogul Lucianului: când scrii fără să gândeşti, mai bine scrii fără să gândeşti.

Mistrau

Odată ca niciodată, s-a luat Zmeoiu şi s-a dus, departe de Nemărginire, de s-a întâlnit tocmai cu Ştefan Durere, pe meleagurile natale ale acestuia din urmă, carele el fiind hăt franţuz get-begedet. Lecturile din Caragiale din clasa a VIII-a şi Capitala Culturală din 2007 i-au fost de mare folos în exprimarea Zmeoiului, oricum deficitară chiar până şi în graiul său matern.
Şi au fost trecut ei la muncă grea, de desprindere cu mâna goală a pietrei-de-pe-inimă. Fiecare cărau de când se ştiau şi degeaba, zi de zi, o greucenie a felului de a fi.
Ştefan Durere se mândrea cu o inimă de freon, iar Zmeoiu umbla cu inimioara sub călcâi.
Se vede treaba, pentru amândoi râul vieţii curgea demult pe lângă, şi poate că li s-ar fi risipit ditamai toată tinereţea de nu se apucau fieşcare să-şi lepede gândurile din chingile cenuşii ale melancoliei. Direcţia zilelor însă rămânea învăluită într-un viitor extrem de timid, iar Cronorologiul (Saturn) le bătea noapte de noapte în ferestruica inimii pustii. Se mai nimerea totuşi câte o zi cu soare, în care amândoi mai povesteau şi chibzuiau ce felurite şi delicioase brânze împuţite să pună în traiste pentru a doua zi de lucru.
Totul a mers conform basmului parizerian, până în ziua când vântul schimbării i-a arătat Zmeoiului că nu va putea fugi la nesfârşit de gaura din sine însuşi. Înăuntrul său zăcea ascunsă o bănuială: dacă munca fizică îi înalţă doar pe cei mici? Dacă nu suntem capabili să ne ridicăm din glod, trebuie neapărat să muncim degeaba? Şi dacă rostul acestei vieţi este să fie irosită?
Din înălţimea propriului orgoliu, Zmeoiu cugeta intens la toate cele ce sunt aşa cum sunt pe Lume.
Însă Ştefan Durere l-a apostrofat delicat:
- Problema cu oamenii este că atunci când o dau în bară, în loc să se întoarcă puţin să vadă ce e de făcut, ei se vâră şi mai adânc în rahat. Lasă întrebările. Totul se petrece cu un rost, asta ai zis că ai înţeles ieri.

Umilinţa sau răbdarea? Ca Maestru al Dubiului, Zmeoiu ezita: pe care dintre virtuţi să înceapă să o înveţe? La ce folosesc asemenea virtuţi? Prea devreme şi frumos ar fi să poată răspunde!
Mistralul adia în balcon, dornic să-i arate cum orice pasiune va deveni deşartă, dar Călimara Sufletului era aproape goală, tastatura ardea, iar basmul a rămas neterm...

  

 

Atrabilar

Ou puis parfont de ma merencolie

Ou puis parfont de ma merencolie.

L'Eaue d'Espoir que ne cesse de tirer.

Soif de Confort la me fait desirer,

Quoy que souvent je la trouve tarie.

Necte la voy ung temps et esclercie,

Et puis après troubler et empirer.

Ou puis parfont de ma merencolie

L'Eaue d'Espoir que ne cesse de tirer.

D'elle trempe mon ancre d'estudie;

Quant j'en escrips, mais pour mon cueur irer, 

Fortune vient mon pappier dessirer,

Et tout gecte par sa grant felonnie

Ou puis parfont de ma merencolie.

Charles d'Orléans

(1394 - 1465)

Cu ajutorul internetului, ştiu destulă franceză veche încât să-mi pot da seama că stările mele aparent unice au fost trăite deja de alţii. 

Armonia şi dizarmonia fiinţei împletindu-se necontenit în firul unic al vieţii fiecăruia, momentele de exces al bilei negre trebuiesc considerate ca o provocare de a crea, din disperare lucidă şi amărăciune a sufletului, o nouă bucurie a fiinţei, sub privirile sceptice ale lui Saturn.  

Democrit filosoful din Abdera spunea că tot Universul are la bază atomul, chiar şi sufletul. El ne-a arătat că nimic nu e întâmplător, că nimic nu dispare, ci totul se transformă. 

Când Democrit s-a autoexilat din Abdera pentru a cerceta cauzele nebuniei generalizate a societăţii, abderienii l-au trimis pe medicul Hippocrate să-l vindece pe gânditorul "nebun" cu elebor. Însă după o discuţie cu atomistul Democrit, Hippocrate s-a lămurit că abderienii sunt cei care au nevoie de elebor, nu filosoful.

   

Κατά τον δαίμονα εαυτού

Doamnelor şi domnilor, dacă ar veni vremea să dau seamă de credinţă, v-aş declara că de felul meu sunt agnostic teist. Deocamdată.

Spun agnostic pentru că omul nu-şi cunoaşte zeul, şi teist pentru că zeul există.

Şi spun deocamdată, pentru că până acum nu am avut ocazia să cunosc nicio divinitate.

Gnosticii propuneau posibilitatea cunoaşterii prin străluminările sacrului în profan. Misticii adevăraţi (da, în vremurile acestea trebuie accentuat pleonasmul penibil) poartă un mesaj ce izvorăşte din lumină.

Dar, nu este vorba despre lumina unei lămpi, sau nici măcar a Soarelui, ci de lumina interioară, a Omului.

Dar omul se întunecă înăuntru, şi deci cunoaşterea zeului devine tot mai puţin plauzibilă. 

Paradoxul pe care vreau să îl scot în lumină este că totuşi cu cât omenirea bâjbâie mai pe întuneric fără să-şi mai poată cunoaşte zeul, cu atât certitudinea că el există devine mai mare.

Mda, certitudinea asta paradoxală a luat, ia, şi va mai lua din păcate, forma fricii.

Cine are curajul să admită că exclusiv din întuneric se pot scoate diamantele ce vor străluci apoi în lumină, că răul e o parte din bine, că poezia e doar a omului, şalala lala, trebuie să admită şi că aceste şalala-uri nu-l absolvă de datoria de a încerca să fie bun.

După o preumblare printr-un cimitir plin de turişti, mi-am dat subit seama că Nebunia Omului devine tot mai scumpă, iar nicio poză nu rămâne aceeaşi poză... 

Poza celebră cu Jim mi-a dat ideea să-mi fac o poză cu ea, la rândul meu.
Şi să reflectez la curgerea timpului, care curgere îmi subţiază constant posibilităţile cunoaşterii zeului.
Kata ton daimona eaytoy - spre daimonul tău, însuţi.
În graba contextului, m-am trezit întrebându-mă cam prea simplu: de ce avem nevoie să trăim cu impresia că nu vom muri?
Dar m-am decis să mă deghizez iar în turist de cimitir, şi m-am pus pe făcut poze.

După o jumătate de ceas de boschetăreală cimitirească distractivă, m-am resemnat, nicicum nu am putut da de coşmelia lu'Merloponti. Secţiunea celebrităţilor de la litera M fiind bine reprezentată, dar cam ascunsă, am dat într-o aleeoaie cu cavouri standard, numai bună de recuperat pofta de viaţă.





Vedeţi cele 3 puncte din perspectivă? Ei bine, au devenit 3 gagici simpa, dornice să le fac poză.
Au plecat, iar viaţa mea nu a revenit.
Bine zice Starobinski: prin alchimia melancoliei, apa speranţei, pierzându-şi transluciditatea, devine cerneală de învăţătură. Cerneală bună de băut în unele momente.
Dar şi mai bine zice Skspr:
...that in black ink my love may still shine bright!

Nastratain Ojeah

Deux sophismes
(en trois-mêmes)
de ma nuit blanche:

1.
L'existence n'est pas connue
Ce qui est connu n'est pas dit.
Ce qui est dit n'existe pas.

2.
Ceux qui désirent, gagnera pas.
Ceux qui gagnent, parlera pas.
Ceux qui parlent, désirera pas.

3.