Antikythera

Mi-am amânat o plecare importantă, pentru că nu canicula, ci Luna m-a zăpăcit de cap.
Cică se întâmplă destul de rar ca cerul să ne ofere modele ca cel de azi-noapte.
L-am studiat cu o săptămână în avans, calculând aspectele planetare tot mai numeroase şi cristalizarea lor în forma hexagonului celest. Luniţa solomonariţa, odată cu intrarea în Taur, a pecetluit schema lu' David, iar omenirea are deschise noi porţi perceptive. 
Reacţii destul de puţine pe net.

Alambrozie

După o săptămână de la apariţia lui Alambrozie pe meleaguri mioritice, încă nu-mi pot stăpâni râsul la auzul numelui său. A venit în România alături de Pal Kang Breng Nam, dar acesta din urmă şi-a pierdut rapid urma. La ştiri au dat ulterior câteva imagini cu Zâna-în-Ton-cu-Petrecerea (zâna având o baghetă magică, fireşte), dar nu se poate face o legătură coerentă între cele trei personaje.

Azi mi-am amestecat clipele trecute cu cele prezente şi cu cele viitoare, şi a ieşit remixul unei ştiri. Clipul de la început mi-a luat toată energia zilnică. E vorba despre un oraş trecut, dar cât de prezent îmi este?
Gândurile mele despre acest oraş au prins o formă apropiată atât confesiunii, cât şi contemplării.
Rară stare!

Fac funde

...I wish I knew you, 

your fear of insanity 

makes me sad...

Mă întreb ce înseamnă a-ţi găsi liniştea, când înoţi fluture spre mijlocul unui nou vârtej. Sau să te laşi dus, încet ca un leneş, de valurile întâmplării. Ştiind că luciditatea cu care te ţii inexplicabil la suprafaţă şi cu care te abţii cu stoicism să înoţi într-un anume fel, nu îţi va fi deajuns. Trebuie să-ţi inventezi şi tu un stil propriu, ca să simţi că exişti printre oameni.
Acţiunile ce decurg dintr-un suflet sănătos, dintr-un om cu miez liniştit, atunci când ies la suprafaţă nu se deosebesc de cele ce se numesc fapte bune în general.
Dar când neliniştea este cea care animă interiorul cuiva, acţiunile sale în cel mai fericit caz sfârşesc în faptul artistic. Transformarea aceasta simplă cere o direcţionare a tensiunilor interne înspre exterior ca o formă de exprimare iraţională. Drumul pe care sinele îl parcurge spre aflarea liniştii sale poate fi numit viaţă, dar nimic nu ne garantează că nu nimerim şi în fundături. Îmi plac situaţiile care cer vorbele astea:
uită-te pe unde mergi!
Zbuciumul interior este o etapă peste care nu se poate sări - orice om are de luptat cu sine însuşi atât timp cât e nevoie ca să-şi înţeleagă menirea.
Sursele neliniştii sunt atât de variate, încât continuarea acestui monolog plin de afirmaţii suspecte m-ar nelinişti profund.
Fundeni.
Fundoianu.
Fundulea.
Fundiţă.



  

Mediopendulum Aurelitas

Iată că am depăşit numărul celor 4026 de porţi! Să intrăm aşadar în noul nivel mundan.
Vorbeam ieri de calea de mijloc, şi m-am mai gândit.
Când cauţi o cale de mijloc, e dificil să nu gândeşti greşit.
În vreme de alegeri, TVR oferă tuturor candidaţilor timp egal de expunere a balivernelor. Ca şi mediator neutru, imparţial şi obiectiv, a le da tuturor şanse egale - ca timp - pare cea mai legitimă poziţie. Dar unele situaţii nu sunt atât de simlpe (simlpitatea fiind un nou concept, desigur).
A decide ce trebuie făcut cu acest fenomen nou, de care vorbeam ieri, presupune găsirea unei poziţii de mijloc.

I-am zăpăcit acum câţiva ani pe nişte puştani care îşi beau peturile pe malul râului:
- Bă, voi sunteţi rasişti?
- Da!
- Eu sunt anti-rasist!
- No, hai să ne batem!
- Staţi puţin, să vedem înainte cine cu cine se bate. Dacă voi sunteţi rasişti, înseamnă că recunoaşteţi că există rase diferite pe lume.
- Da, sunt tot felul de rase.
- Ei bine, eu fiind împotriva ideii de rasă umană, sunt anti-rasist.
- Şi noi suntem împotriva lor!
- Deci sunteţi anti-rasişti!
- Nu, suntem rasişti!
- Atunci înseamnă că recunoaşteţi dreptul la existenţă şi a altor rase!
- Nu, nu, noi suntem anti-rasişti!
- Nu mai înţeleg nimic. Sunteţi rasişti sau anti-rasişti?
- Chiar nu ştim. Hai bea cu noi, lasă psihologia.

O poziţie de mijloc nu înseamnă acceptarea rahaturilor din jurul tău.
Medierea cere uneori o atitudine exagerată. Dialectica poate îndepărta pentru moment centrul de punctul său de echilibru, dar momentele sale dinamice îşi au ca scop propriul consum.
Mijlocirea presupune actul întoarcerii la starea de calm înţelepţit, o liniştire a conflictului.

Fie dat un leagăn, în care sunt reprezentanţii a două tabere aflate în conflict. Amândoi au fost de acord să se dea în Leagănul Vieţii şi al Păcii (LVP), pentru a afla o cale de mijloc în rezolvarea unui conflict foarte adânc. Leagănul se află la început în punctul O de echilibru. Cei doi reprezentanţi stau în el spate în spate, fiecare privind spre jumătatea sa de adevăr. Nu-şi suportă reciproc prezenţa şi aşteaptă sceptici rezolvarea situaţiei.

Acum mediatorul se află într-o dilemă. În ce parte să împingă primul impuls? Dacă împinge spre punctul de maximă amplitudine A, reprezentantul taberei A va fi bucuros că are dreptate, în timp ce reprezentantul taberei B se va simţi nedreptăţit. Dacă mediatorul împinge leagănul prima oară spre direcţia opusă, spre punctul de maximă amplitudine B, reprezentantul taberei A se va simţi nedreptăţit. O soluţie cu origini foarte vechi este recursul la o instanţă superioară, considerată neutră: şansa pură de 50%, startul perfect egal.
De aceea în arbitraj se trage la sorţi, ca soarta să decidă care echipă începe meciul.
Fiind făcută tragerea la sorţi, să presupunem că mediatorul a împins leagănul spre direcţia lui B. Reprezentantul B are dreptate, începe să-şi argumenteze logic poziţia, reprezentantul A pierde teren şi şirul gândurilor, se enervează treptat, până când leagănul atinge punctul maxim B, de maximă jubilare a reprezentantului B. Dar în acea clipă de repaus, A îşi dă seama că ceva e fisurat în argumentarea lui B, şi pune o mică întrebare. Leagănul, încet-încet porneşte înapoi. Deşi B a dat un răspuns bun, reprezentantul A capătă încredere. Leagănul ia avânt. Pendulând spre A, trece cu viteză maximă prin punctul de echilibru O.
Adică reprezentantul A este în toiul explicitării dreptăţii sale, iar reprezentantul B iese din terenul său familiar. Trebuie să fie atent, să se apere cu argumente noi.
Ajuns pentru întâia oară în punctul A, leagănul se opreşte şi aici pentru o clipă. Reprezentantul A are acum deplină dreptate, i-a întors argumentele lui B, care se gândeşte intens cum să răspundă...soluţia vine print-o analogie smecheră, şi LVP-ul porneşte acum spre B, dar pierzând din impuls. Nefiind perpetuum mobile, LVP-ul se va opri la un moment dat.
Această pierdere de impuls în mişcarea de pendulare, o reprezint teoretic ca semn al unei apropieri de calea de mijloc, ca o erodare temporală a conflictului. Există deja spus acest fapt: timpul le vindecă pe toate.

Între timp, B şi-a revenit pe poziţii, şi din nou l-a încolţit pe A, dar experienţa prin care a trecut (în punctul A, al adversarului) i-a slăbit încrederea că dreptatea se află doar de partea sa.
După un număr de oscilaţii, cei doi adversari se întorc cu faţa unul spre altul, conflictul devenind treptat un adevărat dialog, cu un ton suspect de socratic.
Mediatorul observă că leagănul abia se mişcă, iar cei doi reprezentanţi murmură întrebări şi răspunsuri, încuviinţându-se unul pe altul.
LVP-ul s-a oprit de tot. Cei doi se privesc, şi coboară tăcuţi. Într-adevăr, nu prea au idee cum vor descrie această experienţă celor pe care îi reprezentau. Pentru că de fapt acum amândoi nu-i mai reprezintă pe oamenii lor, ci sunt liberi de poverile inutile ale acestora.

Ei bine, acest experiment mental poate semăna a spălare de creieri, a programă neplauzibilă, sau a orice altceva numai a cale demnă de urmat nu, şi din frica de a pierde acareturile agonisite prin egoism, omului obişnuit nu-i prea surâde calea asta, a medierii.

Referitor la fenomenul care m-a implicat emoţional zilele trecute, mi-am dat seama că ceea ce trebuie să fac în cazul fanaticilor din jurul meu, nu este să-i educ, ci să-i ignor. Prima reacţie a fost de răspuns la provocările lor, dar, pentru că aceştia se află în stadiul organizării febrile, în care au nevoie de atenţie ca de aer, prefer să-i condamn la acest neajuns. Prin atitudinea mea, ei vor vedea că de fapt nu există.
În plus, nici eu nu sunt mai bun, aşa că am destul de lucru.
Şi am încheiat povestea, ici-işea!
 

Despre xenofilie şi alte boli

Ieri m-am enervat teribil, bine că azi m-am liniştit.
Circulă pe internet o scrisorică emoţionantă ce a generat o furtună nu în intelectul meu, ci în stomac.
Fiind scrisă ca să emoţioneze, nu pot avea argumente logice împotriva ei, ci doar opţiuni emoţionale.
De respingere (din fericire, vomez orice "medicament", pre-scris de fanatici care vor să "vindece" şi să salveze poporul).
Agenda mea politică e prea pasivă pentru a fi scoasă dinăuntrul meu, dar asta nu le dă dreptul unor activişti să mă intoxice cu agenda lor.
Voi încerca argumentarea acestei respingeri emoţionale, ceea ce devine valid din punct de vedere logic.
Fenomenul la care mă refer, în ansamblul său social, este foarte complex.
Aleg încă două chestii din ziua de ieri.
http://gandeste.org/politica/treziti-va-romania-e-facuta-praf/31005
http://nadiabatecampii.wordpress.com/2013/07/24/scrisoare-catre-fata-aia-vai-de-ea-a-carei-scrisoare-catre-patrie-mi-a-umplut-azi-feisbucul/
Nadia a încercat să ia o poziţie mai sănătoasă, dar bolile din jur sunt necunoscute...

Deci fenomenul nu este emoţionant, ci alarmant.
De câţiva ani, Dan Puric a făcut un fel de salt nemaivăzut. De pe scenă, direct în creierele firave ale celor care îl urmează pe la conferinţe.
Acum hop, şi restul în mocirlă.
Se poate vorbi mediul cândva obscur dar acum tot mai prezent, al temelor sensibile cu privire la:
neam, identitate, cultură naţională, valori, religie românească.
O paradigmă în care băltesc militantismul, extremismul.
Ce este alarmant, ca să ajung la ipoteză, este că gândirea căii de mijloc a căzut în desuetitudine. Respectul pentru diferenţă şi integrarea Celuilalt sună a blabla de lemn, corectitudinea politică e doar o directivă UE, iar ecumenismul este o frecţie.
Opţiunile emoţionale ale intelectualilor români cad inevitabil de-o parte sau de alta, cu greu rămân în mijlocul realităţii. Cei care analizează probleme sensibile vor să le rezolve rapid prin tăieturi simple, privind viitorul printr-o faţă a monedei şi dispreţuind-o pe cealaltă. Avem dreptatea unora contra dreptăţii celorlalţi, şi nu avem pe nimeni să le judece.
Cei mai mari duşmani ai fanaticilor de azi sunt cei prea toleranţi. Orice fanatic are gradul lui de toleranţă, pentru că nu este un fanatic de modă veche.
Limbajul xenofobilor era acum câţiva ani nuanţat: "îi tolerez pe străini, dar nu-mi convine că..."
Acum a devenit mai direct: "nu mai putem tolera străinii!"
Trecerea de la eu la noi are evidente justificări propagandistice.
Şi aici ajung la exemplul de la început, cu scrisorica emoţionantă de mi-a turnat gaz în stomac.
Avem fenomenul apelului către români, în diverse forme. În Ştirile de la ora 7, iată doar una dintre forme: "Românii merg la mare, românii beau bere, românii pana mea". Formare de opinii pe canal media.
Dar în ultima vreme pe Internet au răzbătut la suprafaţă reacţiile unor formatori de opinii de tip nou, care au studiat atent apatia politică generalizată, şi noile nevoi ale populaţiei. Pe scurt, Românii trebuie să se trezească, să nu uite să lupte, sau măcar să creadă în ceva!
Asta e esenţa propagandei ce mă scoate din sărite.

Tocmai pentru că sunt de acord cu această esenţă în ceea ce priveşte poporul nostru, nu pot fi deloc de acord cu metodele barbare de a i-o impune, şi derapajele spre o parte sau alta sunt atât de previzibile...
Calea de mijloc e unica ieşire din beznă, şi cei care folosesc orice propagandă ştiu că fără o cale de mijloc nu vor ajunge nicăieri, dar pentru ei nu contează.
Calea de mijloc le pare de-a dreptul dizgraţioasă unora, şi de aceea este pentru alţii riscantă.
Cei câţiva care discreditează orice tip propagandistic de discurs, se află cumva în focul încrucişat al ambelor tabere.
Mă enervează să mă cheme cineva să mă trezesc: români, treziţi-vă!
Eu fiind român, mi se adresează direct. Pe lângă că se presupune din start că dorm, ceea ce ar putea fi jignitor, avem un paradox: cei care dorm nu au cum să citească acest îndemn la trezire.
Şi mai avem acest trecut al nostru.
Horea avea un context şi o logică justă în a chema la arme ţăranii, din care cauză l-au şi urmat.
Dar în cazul celor care vor să-i trezească şi azi pe români, utilizând aceleaşi scheme patriotarde, parcă ceva nu merge. Nu se poate striga iar aceeaşi chemare, cu grofi malefici, furci ridicate, câţiva ardeleni educaţi sau alte adevăruri istorice. Toate astea au fost. Respectul pentru strămoşi este important, dar nu este un argument ca să rămâi prost. Cred că totul e legat de perspectiva asupra trecerii timpului şi istoriei.

- Străine, vreau să ne batem pentru că şi strămoşii meu s-au bătut cu strămoşii tăi!
- Dar eu nu vreau să mă bat cu tine, române!
- De ce, străine? Crezi că mi-e frică?
- Nu, dar am venit pentru că m-ai chemat. Pot să plec, dacă te deranjează.
- A, deci ţi-e frică! Atunci stai să bem ceva...(aparte) că ne batem după!

Am întâlnit în jur români care cam aşa trăiesc. Simplu şi direct: cine nu e de acord că trebuie să luptăm ca să apărăm patria de străini, e clar împotriva eroilor neamului.
Ei bine, nu, cine nu pune direct mâna pe arme, în principiu a depăşit o etapă istorică.
Culmea ironiei, este ceea ce Horea, sau alţi luptători pentru neamul românesc, doreau să se întâmple.
Deci manifestele de pe net nu li se adresează tuturor românilor. Cei din străinătate, amestecând dorul de casă cu necazurile de pe acolo, generează pe net o parte semnificativă din naţionalism.
Sunt mulţi care se confruntă cu străinătatea şi se descarcă pe forumuri, având lacune mari în ceea ce priveşte educaţia personală. Pentru că a merge în străinătate înseamnă să-ţi faci teme suplimentare: în primul rând să tolerezi, apoi să înţelegi şi la urmă eventual să te deschizi, dacă vrei să fie şi străinii cu tine deschişi.
Cei de aici, mândri şi frustraţi că au rămas, le dau apă la moară pe aceleaşi forumuri românilor frustraţi din străinătate. Pentru că extremismul se propagă prin frustraţi şi retardaţi.
Sunt puţini cei cu adevărat traumatizaţi de străinătate, care şi-ar putea justifica părerile prin experienţe extreme.
 
Sunt sigur că românul de rând e lucid şi paşnic, dar emoţiile sale pot devia spre pante extreme, mai ales că pe net totul alunecă foarte uşor. Totul începe cu un like, un mic comment...
Iar intelectualii sunt sătui să tragă semnale de alarmă. Mulţi au picat ei înşişi în marea de ură iraţională.
E mai uşor să-i prosteşti pe deştepţi decât să-i deştepţi pe proşti.
A-ţi păstra echilibrul întregii fiinţe presupune un dificil efort continuu de disciplinare şi informare, atât în plan mental cât şi emoţional şi corporal. Majoritatea intelectualilor îşi aleg un sistem funcţional de înţelegere a lumii, după care adorm pe el, fără să îl mai verifice, ci doar adaptând piese noi, din mers.
E cazul inginerilor, doctorilor, avocaţilor de 40-50 de ani, pentru care libertatea înseamnă bunăstare materială şi statut social în primul rând (revoluţia din '89 le-a formatat adânc ideea asta).
Non intelectualii, pe de altă parte, îşi află echilibrul în dinamica traiului cotidian. Dacă le convine cum trăiesc, sunt fericiţi. Nu putem judeca deci ţăranii de exemplu, care din frustrarea de a munci din greu şi cam degeaba, înjură politicienii ca să se mai răcorească.

Futu-i, unde eram cu ideea?
A, la monismul funciar al românismului...
(panteismul şi etica lui Spinoza nu mă prea ajută, dar o să continui).

Libertatea nu o poţi aprecia decât atunci când o pierzi, iar dualismul menţine mai uşor libertatea decât monismul, care naşte mai repede totalitarism.
Atenţia cu care îţi păstrezi libertăţile cere uneori acte inexplicabile. Din perspectiva unui sistem unic de valori, să fii diferit este o subminare a deciziilor venite din centru. Un sistem etic dualist tolerează diferenţa, dar generează haos, care-i poate submina însăşi funcţionarea. Nicicum nu e deajuns, şi de aceea apare paradoxul.
Ni se poate întâmpla o secetă inimaginabilă.
Unii ar striga la străini să plece din ţara noastră, deşi au fost chemaţi să ne ofere apă.
Bănuiala că apa ar putea fi otrăvită devine chinuitoare în minţi deja bolnave.
Panica de a ne pierde ţara, de pildă, are surse istorice şi instanţe foarte complexe ale prezentului, dar am obosit.
https://soundcloud.com/shard-band/shard-arduba
   

Sub orice cârtiţă

Există o nouă tendinţă printre intelectuali. Mă refer la cei tineri, între 25-35 de ani.
E oarecum firesc ca intelectualii bătrâni, marea majoritate putând filtra realitatea doar cu ajutorul vechilor lor perspective, să găsească azi o grămadă de motive să fie îngrijoraţi de soarta omenirii. Dacă un ditamai academicianul de 70 de ani, cu competenţele sale presupuse funcţionale, se uită la orice canal TV, e firesc să se simtă cel puţin intrigat de noile valori ale societăţii. Dacă mai şi citeşte un Click, sau cum i-o fi zicând la cel mai citit ziar din România, cretinismele de pe fiecare pagină cu siguranţă îl vor buimăci. Başca ţâţele goale îi vor trezi câteva amintiri plăcute, dar asta e altă poveste...
Acum mă preocupă situaţia tinerilor intelectuali.

Nu mă întristează atât de mult bătrânii care (încă mai) gândesc, cât tinerii care gândesc ca bătrânii ce nu gândesc.
Sunt tot mai mulţi cei care recurg la argumentul trecerii timpului ca sursă de validare a valorii.
Unii dintre tinerii intelectuali de azi s-au prins de o schemă funcşională, şi se ţin ca idioţii de ea.
De exemplu, ei consideră că o melodie e bună din cauză că e veche. Sau că portul popular era mai trainic croit, că pe vremuri totul se făcea mai bine, chiar şi tocana sau sexul. Acest tip de argument funcţionează pentru că trecerea timpului este într-adevăr una dintre sursele de validare a valorilor.
Eu mă îngrijorez însă de amploarea pe care o ia trecutul în tinerele noastre capete aşa-zis luminate. Recuperarea trecutului nu e o treabă uşoară, iar greutatea acestuia îl plasează rapid, cel mai adesea fără prea multă cercetare, direct în tinerele inimi.
Noile generaţii de patrioţi vorbesc de neam, de marii noştri eroi, de potenţialul românesc nedescperit, cu sufletul la gură, cu pumnii strânşi. Deci nu se poate discuta nimic calitativ, nu există dialog real cu tinerii teribili ce flutură mândri steagul cu orice ocazie - la concert Inna, Bere Gratis sau Smiley. Aceasta este norma, ca masă manipulată, şi nu mă interesează.
Cei care însă determină aceste tendinţe, noii formatori de opinie, sunt cu adevărat răspunzători pentru deficitul de valoare intelectuală al noilor valuri de patrioţi.
Deşi, dacă mă gândesc la gaşca lui Nae Ionescu, parcă aş ezita să susţin că e bine ca patrioţii să fie inteligenţi.
Chiar dacă au trecut peste 20 de ani, nu avem contextul potrivit pentru a ne manifesta sănătos patriotismul, orice act identitar fiind distorsionat de această lipsă de sens. Penuria de valoare, lipsa de încredere atât individuală cât şi colectivă, sărăcia ca mod de viaţă, toate astea le-am purtat cu toţii câteva decenii.
Schimbarea noastră la faţă (ce mai faci, Cioranule?) ne-a prins nepregătiţi, şi asta nu ar fi o ruşine în sine, dacă nu s-ar vedea că uităm prea repede chestiuni fundamentale.
Un amnezic, trăind în fluxul perpetuu al schimbării, rămâne neschimbat tocmai pentru că uită clipa dinainte.
Trecutul nostru nu este o treabă cu care să ne mândrim pe la festivaluri. Îl recuperăm prin muncă de cercetare la biblioteci şi arhive, apoi multă reflecţie şi contemplare a prezentului care îl conţine.
Tinerii intelectuali ultra-patrioţi, ce vor să construiască repejor un nou popor, nu cred că au idee câte sacrificii inutile au fost demult făcute şi în această direcţie.
E greu să spun clar, pentru că motivele ce-i determină pe noii noştri mari patrioţi să fie atât de intoleranţi cu prezentul, iar pe unii să devină de-a dreptul imbecili atemporali, sunt foarte complexe.
Aparenta creştere alarmantă a decadenţei umanităţii nu poate justifica un nou conflict major. Vocile care cer întoarcerea la valori ascendente sunt tot mai puternice. Se mărşăluieşte pentru normalitate, şi asta nu e normal. Sunt oameni speriaţi de decadenţă, şi nici asta nu e normal. În loc să ne gândim cu toţii ce putem face să nu ne asfixieze normalitatea (un ideal toxic, care niciodată nu a existat), în loc să încercăm să respirăm liber fiecare, ne dăm în cap. Deocamdată cu principii, dar cât de curând şi cu restul armelor din dotare.

Se fac tabere de zor, peste tot: în cazul discutat acum, să spunem că avem tabăra de patrioţi şi tabăra de anti-patrioţi. Formatorii de tabere sunt foarte ocupaţi cu luptele de principii. Procesul a început de câţiva ani, şi cei care se bazează pe principiul dreptului la imparţialitate, ca mod de garantare a libertăţii proprii, au motive să fie cuprinşi de panică. Intelectualii bătrâni, cei care deobicei trag pe bune semnale de alarmă, nu mai prea sunt luaţi în serios tocmai din cauza unor tineri intelectuali mari patrioţi sau anti-patrioţi, care îşi trag unii altora de probă băşinicile lor de alarmă. Bătrânii înţelepţi au ajuns cumva cam ca în bancul cu ciobanul pus pe şotii, de cheamă aiurea de 3 ori sătenii să-i apere turma de lupi, şi a patra oară vedem cum lupii râd şi cântă la urmă...

Dar curând (curândul istoric nu este cel cotidian, deci nu neapărat poimâine) aceste tabere vor avea nevoie de confruntare şi acţiune tot mai directă.
Pentru conştiinţa unei societăţi, opiniile greşite au rolul de-a o menţine pe calea propriei evoluţii, prin debarasarea periodică de balasturi şi recuperarea din trecutul ei a valorilor sănătoase.
Intenţionat nu voi intra aici în capcana filosofică a prescrierii unor asemenea valori arbitrare, pentru că Eu nu sunt Societatea în care trăiesc, iar perspectiva ce-a fascinat filosofii dintotdeauna - formatarea politică a societăţii - a devenit un miraj obsolet, ca vizualurile de pe winamp.
Libertatea în general a devenit plictisitoare, fricile îşi cer dreptul iar Istoria se cere repetată, ca o vacă nemulsă-n amurg. Religionarii de azi, în numele unor principii deloc noi (nevoia de a face curăţenie, ca "sfântă" misiune), anatemizează cu dreapta-n stânga, uitând câteva chestiuni fundamentale, pe care bunicii noştri au promis cu sfinţenie că vor avea grijă ca nici stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-stră-nepoţii lor să nu cumva să le uite.          
Mi-am cumpărat cu 6 lei cele două volume ale Historiei Hieroglifice de Cantemir, şi mă tot mir.

Duminică, pe tren cu toată lumea la baie la Ocna Sibiului, am călcat din greşeală o cârtiţă pe bătătură;
era o nemţoaică-româncă cu doi copchii după ea. Mi-am cerut scuze, şi mi-a răspuns cu o glumă politicoasă:
- Kein problemăn Sie, era piciorul bolnav!
Am râs sănătos toţi patru, şi atenţia mi-a fost apoi atrasă de dialogul unor tineri studenţi:
- Ai fost la chef aseară, bă?
- Am fo', bă.
- Şi cum o fo', bă?
- Sub orice cronică, bă.
Noroc că mă ţineam de bară, altfel cădeam din tren de râs.
Fiind pe val acum chestiunea bacalaureatului şi în genere a educaţiei tineretului din ziua de azi, le-am mulţumit în gând studenţilor pentru perla plină de reflexii.

Ritmica limbajului ne poate juca peste uneori, iar mai sus avem un excelent caz de derapaj sonor, pe fond de agramatism bine instaurat. Am încercat să-l trec eu testul pe băiat, spunându-mi că de fapt a făcut un joc fin de cuvinte. Ascultându-l mai departe, m-am resemnat. Aşa era el, mai de ansamblu, nu-l interesau detaliile, sau diferenţa dintre un cronicar şi un critic. E important că cheful la care a fost nu a fost demn de atenţia lui.
Urechile mele supuse domniei detaliului au simţit că ritmica e identică: sub orice critică, sub orice cronică, sună la fel, şi sensul e apropiat.
Apoi m-am întrebat cum adică sub orice critică? Dintre toate criticile aduse cuiva, cele mai nasoale sunt mai jos? Sau cineva e atât de down, încât nici nu mai merită criticat?
A, sensul criticii din expresie nu are legătură cu exegeza, darmite cu cronica.
A fost o pistă falsă pe care m-am dus cu băiatul din tren.
Dacă spun însă: "Unii români au ieşit în sfârşit din beznă, deşi se află în continuare într-o stare critică", asta înseamnă că încă putem aduce obiecţii utile stării naţiunii fără să însemne automat că-i suntem duşmani.
Că deocamdată nu tre să ne târâm pe sub pământ, ca orbeţii, numiţi şi ţâncii-pământului.

Dor de echilibru

Din cauza primă că nu pot vedea doar jumătatea plină sau doar jumătatea goală a sticlei, ci pur şi simplu sticla, paharul, pet-ul, shot-ul, etc., şi din cauza secundă că mereu văd simultan o jumătate plină şi o jumătate goală, sunt nevoit să gândesc dublu fiecare aspect al vieţii, fie el cât de minor. Culmea, nu din aceste cauze mă consider printre puţinii gânditori pertinenţi ai acestor vremuri.
Iar ca să punem puţin gândirea la treabă, în legătură directă cu clipul de mai-sus, întreb:
există două Moldove sau nu?
Există una plină şi una goală, sau două goale şi două pline?

Cu operatorii logici şi, sau, şi şi/sau se pot face tot felul de mişculaţii şi/sau nuanţări, dar cert este că însăşi existenţa (a ceva, sau în general) nu se poate demonstra numai cu aceşti operatori logici.
Avem nevoie şi de altceva.
Bunăoară, la întrebarea de ce bei tu, Zmeoiule? nu am putut folosi niciunul dintre operatorii logici menţionaţi, fiind obligat să folosesc negaţia de tip iraţional: nu beau, doar vi se pare vouă.
Omul poate atinge limitele Universului prin ego-ul său îmbibat inteligent cu alcool. Lupta cu ego-ul e mai acerbă la beţie, şansele de-a câştiga războiul cu noi înşine cresc numai dacă ne concentrăm. Cronicizarea actului de a bea semnifică frica ce ne-a învins, pentru că am ratat prea multe încercări. Spiritul, devenind spirituos, se înalţă şi cade simultan; la fel de rapid devenind fără margini, depăşind înţelegerea celor treji, care din pespectiva celui beat devin teribil de mici.
Nu toate băuturile îmbată la fel, şi dintre toate tăriile, aleg pălinca veritabilă, pentru că oferă cel mai mare grad de emanare per spirit.

Dacă vara la amiază bei repede şi multă pălincă, garantat te dezintegrezi în particulele tale cele mai fine. Unii dintre noi putând chiar să facă salturi cuantic-existenţiale de la un plan al realităţii la altul! Alţii pot întrerupe temporar linia continuă a amintirii, a conştiinţei propriei lor vieţi, memoria internă fiind cu îndemânare pusă în stand-by. Altfel spus, black-out total. Acest exerciţiu cere disciplină, nu poate fi făcut de începători, şi din păcate nu poate fi explicat neiniţiaţilor, rămânând să fie perceput de către aceştia ca un act teribil, un moft, sau ca ceva de neiertat.
În acest caz, unii adepţi ai lucidităţii absolut non-alcoolice se folosesc de tautologia echilibrului ca stare benefică, de terapiile la modă, sau de expresii generice psihologizante, de exemplu iată frustrările clasice ale beţivului incorigibil. Se crede că toţi beţivii beau dintr-un motiv care la început e simplu, dintr-o neînţelegere care generează un labirint al izolării. E trist că beţivii nu au luciditatea argumentativă pentru a se apăra legitim de cei care îi persecută, şi că cel mai adesea ei îi persecută pe cei care nu beau.

Wiki cică ne sperie cu adevărul medical:
Delirium tremens (DT) este cea mai severă complicaţie a sevrajului etanolic şi se manifestă în general la 48-96 ore de la întreruperea consumului de alcool. Majoritatea semnelor clinice care apar în DT sunt similare celor din sevrajul necomplicat, dar diferă ca severitate: tremor, instabilitate vegetativă (hipertensiune şi tahicardie), agitaţie psihomotorie, stare confuzională, halucinaţii, febră. 

Acum, revenind la cele două jumătăţi ale sticlei, ca ramuri complemetare ale drumului vieţii, cred că victoria asupra folosirii greşite a puterilor alcoolului nu înseamnă să nu bei deloc, ci să înveţi să bei cu măsură. Cine nu bea deloc, adică nu se desfată cu un vin bun la o poveste cu prietenii, nu savurează măcar o bere după un set mare câştigat la ping-pong, sau un absint brusc oferit de o necunoscută în club, etc., acela nici măcar nu a început lupta, încă nu păşeşte pe calea propriului echilibru.
Da, sunt oameni - puţini - care nu au nevoie de o asemenea luptă, pentru că sunt deja în punctul lor de echilibru. Dar dacă nu ai avut linişte niciodată, şi mereu ai fost însetat de aventură, a-ţi găsi propriul echilibru presupune să fii capabil să trăieşti în miez de paradox, să accepţi din când în când câte o experienţă transformatoare, radicală.

 


 

Beethovian Astro Bachelors

Afară e o noapte liniştită cu cer senin, şi eu sunt norul omniprezent şi invizibil de pe acest cer.

În aerul rarefiat din jurul meu nu găsesc tensiune suficientă, deşi e vară plină. Nu mă pot stoarce peste acest Oraş-Cetate unde m-a abandonat vântul amnezic.

Sâmbăta miresele înalţă seara baloane inutile cu aer cald, de-acolo de jos. Ce plictisitor că tre' să le sparg pe toate, să nu treacă la Doamnele de sus. Odată am găsit într-unul un răvaş ciudat: ce-ai de pierdut, câne?

Nu cer nimic clipelor, care trec fără să mă poată urni. Nici păsărilor de pradă, care nu mă mai pot fraieri. Mai demult le dădeam lor bucuros toată agoniseala - praf de stele, poze bune de desktop, cuvintele bătrânilor în amurg pe prispe, îngrijoraţi de secetă.

Sunt un nor triunghiular umed, dar nu destul. M-am împotmolit recent cu vârful în jos, undeva într-un lan de grâu. De atunci Pământul mă ţine legat şi mă descarcă, de aia nu mă pot ploua.

Sunt pedepsit pentru aroganţa de a mă fi crezut rezolvat cu elevarea. Odată ridicat, m-am crezut scutit de nimicurile oamenilor. 

Acum va trebui să învăţ din nou să umblu pe jos, să vorbesc, să mă împungă clipele şi locurile pe unde voi căuta hrană, să fiu om.

Din punct de vedere esoteric, anumite poziţii ale planetelor par privilegiate. Simetriile de pe cer predispun omenirea la o creştere sensibilă a atenţiei. În asemenea momente remarcabile - Triunghi Planetar, Cruce Cosmică, Dreptunghi Mistic, Zmeu, Hexagon, etc. - planetele încep dansul laolaltă, amplificându-se sau ocultându-se, într-o horă extraordinar de complexă.

Muzica sferelor nu se repetă niciodată, deşi unele cadenţe apar ritmic.

În această perioadă, vedetele balului cosmic par să fie Jupiter, Saturn şi Neptun, adunaţi la sfat de taină, într-un Mare Triunghi.

Neptun e la el acasă în Peşti. A ajuns prin 2012, şi nu va pleca decât prin 2026. Vine acasă destul de rar - o dată la 164 de ani, deci am avea motive să ne simţim privilegiaţi. Aici jos, unii oameni aşteaptă un nou Potop, alţii se spală mai cu plăcere; unii inventează de zor chestii noi, alţii fac greşeli cu consecinţe de neiertat. Dar fie că vrem sau nu, avem cu toţii parte de acelaşi feeling: Lumea noastră este un Ocean, care devine tot mai mic şi mai murdar. Trebuie să ne deschidem noi orizonturi, să ne curăţăm şi să visăm - din nou.

Herr professor Saturn acasă la ceva Scorpioancă mereu umedă, îi predă lecţii de quantum-leap karmic, iar ea se preface că îl ascultă, cu gândul la următorul lip-on-lip sălbatic. Până prin 2015, intensitatea de orice fel - folosită în sens negativ - va fi plătită scump, la preţ echitabil - herr contabil-temporal are grijă de sancţiunile tuturor; fiecare primeşte ce dă. Dar inexplicabil - unora le sare muştaru' veninos mult mai repede, iar alţii învaţă lecţiile de smekerit fraierii, mai rapid. Cei curaţi au motive reale de uimire, Lumea devenind cu cât mai dirty cu atât mai trendy.

     

În ultimul din colţurile Marelui Triunghi, Jupiter exaltă de zor. Zilele astea a ajuns la Mama Luna, unde va fi gâzduit cu drag pentru un an. Timp destul pentru a-şi desfăşura în voie rafinamentele spirituale, dar şi desfătările cele mai domestice. Unii oameni îşi vor găsi unica plăcere în a-şi vizita rudele sau prietenii gazde perfecte. Sindrofiile selecte bine ticluite, întrunirile cultural-urbane sau party-urile sănătoase, câmpeneşti vor atinge înalte standarde spirituale. Deja porceala nu mai e la modă, mai ales că resursele globale devin o problemă. Civilizaţia porneşte din cămin şi se întoarce acolo, iese doar pentru strictul necesar, nu se mai stă aiurea pe afară - pieţele oraşelor sunt tot mai pustii. 

       

Parcă în pocinog la sfatul celor 3 mari planetari, a apărut şi Lilith, Luna Neagră. Se ţine scai de Jupiter, proaspătul venit în casa Lunii. Ea s-a strecurat puţin înainte, sub mantia Soarelui, şi de când e aici face numai rele. 

Cele mai mari rele, că o ajută Zeus, cu care in illo tempore a şi fost combinată.

 În casa Lunii face rele cu cea mai mare plăcere, iar cu ingenuul Jupiter dă la fiecare 35 de ani câteva tunuri scurte. Mari sau foarte mari accidente (1978), războaie mondiale (1943), răscoale (1907). Jupiter are grijă să nu pară atât de grav, mai ales că şi ea are grijă de artişti, mai mult sau mai puţin ţicniţi.

...masacrul de la Guernica (Pablo Picasso 1937)

O conformaţie astrală de Mare Triunghi, este foarte stabilă, reunind 3 planete în acelaşi element - cu mici excepţii. Astfel acel element devine mai potent, emanând propriile principii şi energii, dând tonul general. Însă privit sub aspectele sale karmice, orice triunghi planetar este un statu-quo, o autosuficienţă a clipei de acum, care cel mai adesea devine o provocare, dacă nu chiar o capcană. Cu alte cuvinte, nici prea bine nu-i bine!

O smekerie legată de Marile Triunghiuri sunt cele 3 puncte opuse planetelor formatoare, care devin indicatori preţioşi.
De exemplu, de acum într-o săptămână, până pe 12 iulie, situaţia pe cer se va precipita tot mai tare:
Alături de Marele Triunghi expus până aici, se vor forma şi alte minunăţii: un Zmeu şi un Dreptunghi Mistic.
Pluto în opoziţie cu Jupiter nu va mai fi decât în 2026, deci acum avem ocazia unor schimbări de anvergură. Luna şi Pluto se vor afla în puncte sensibile, iar ca o notă personală, până în 2014, Pluto se va tot plimba încoace şi încolo peste Ascendentul Zmeoiului, iradiaţiile inimii sale generând schimbări imprevizibile.

Nu pot fi Schimbarea pe care vreau să o văd în ceilalţi,
deocamdată,
sunt un nor triunghiular minuscul ce-şi iradiază conştiincios nefericirea,
ignoranţa. 
Credeam că epatează doar vecinii mei, particulele foarte grele, maneliştii din blocul imaginar 
pe care aterizez în răstimpuri.
Calculam cel mai rapid frecvenţele şi ionii, astfel încât să vă bronzaţi nespus de frumos chiar şi fără cremă de protecţie, dar nu-mi prea păsa cum vă simţiţi acolo jos, ah, sunt un nor prea umed, în sfârşit mi-am dat drumul să plou, abia acum înţeleg de ce existaţi, 
oameni!