vineri, 29 noiembrie 2013

din Humoar

În clasa a 6-a, vine copilu lu' Bulă la Bulă:
- Bă Bulă, am o problemă de matematică temporală aplicată de rezolvat rapid.
- Nu-mi mai zi Bulă. Zi.
- La ora 19.49, un discjokey porneşte un mix de 57 minute 31 secunde începând de la minutul 19:49. se cere:
             a) ora exactă când se termină mixul.
             b) ora la care discjokey-ul se cară totuşi acasă
- 20:26:31.
- Ţi-au trebuit 3 minute să calculezi mental, Şulă. Acum este ora 20:06. Mai avem timp, dar ai întârziat cu depăşirea recordului personal.
- Postarea trebuie sincronizată cu ora 20.26, deci mai avem 18 minute, timp să tot povestim.
- Sunt şanse să o postez mai devreme, că vreau să ies la ţigară.
- Păi şi care va mai fi poanta atunci?
- Nu ştiu, o să vedem. Uite, e 20:13, îi dau drumul pe jumătate.
   

joi, 28 noiembrie 2013

Fabula paranoicului, a dihoroaicei şi a căţelului ei

Chestiuni esenţiale de discutat se găsesc la tot pasul.
Depinde ce alegem să considerăm pe moment demn de atenţie.
Am ieşit azi-noapte să-mi iau o îngheţată. Era o năduşeală incredibilă afară. Aveam de ales, în a culege primii fulgi cenuşii, sau să mă răcoresc cumva.
Gândul la fistic m-a făcut atent mai întotdeauna. Salivam deja.
Pe drum m-a acostat un căţel negru virgin, întrebându-mă din prima cu ce animale m-am împerecheat la viaţa mea.
Am rămas uimit de îndrăzneala naivă a simpaticului căţel ce mă însoţea spre toneta de îngheţată.
- Eu sunt zmeoi şi nu mă împerechez, căţelule drag. Oamenii da. Au nevoie de actul ăsta foarte intens. Ca să poată începe să se gândească la aşa ceva, au inventat tot felul de jocuri pregătitoare în locuri special amenajate, numite cluburi. În plus, vezi tu, eu cred că nu e bine să-ţi consumi energia cu chestiuni ce nu ţin numai de persoana ta.
- Egoistule. Bataille în Istoria erotismului zice că oamenilor le place teribil şi au nevoie să-şi piardă energia cu chestii de astea. Zmeoii nu fac la fel?
- Ba da. Adică nu la fel. Sufletele zmeoilor se nasc împerecheate cu cele ale zmeoaielor lor, şi când le vine sorocul, se desperechează. Principiul e inversat, non-reproductiv, dar intensitatea plăcerii e cel puţin aceeaşi. Demult, unii zmeoi au încercat chiar să depăşească graniţele speciei noastre, împăduchindu-se cu alte animale, dar am auzit că nu e recomandabil.
- Cu ce animale au încercat bătrânii zmeoi să se reîmperecheze?
- Căţelule, eşti cam prea curios pentru ora asta a nopţii.

Aşa am ajuns amândoi lângă toneta mea favorită de îngheţată, ascunsă în casa părăsită pe unde am copilărit. După care tonetă ne pândea Dihoroaica, atentă demult la discuţia noastră.


- Bună să vă fie noaptea, dragilor. Şi eu sunt curioasă, Zmeoiule, zi-ne!
- Ei, Dihoroaico, armîncă dragă, întâi şi întâi laminează-mi tu acolo o îngheţătucă măricică, numa' de fistic, da' vezi că am doar 5 lei 9jde bani.
- Las' că sigur aduci restu' noaptea viitoare, că zăpuşeala asta de noemvrie a ţine pân-la începutî' lu' dicembrîu. În schimbî trebui sî ne răspunzî.
- Ne? Da' ce, îl ştii pe căţelu' ăsta negru?
- Euă l-amu' trimesu dupî tin.

Dihoroaica cu îngheţata întinsă spre mine aştepta banii, iar căţelul era numai urechi.
Am chibzuit. Eu mă desperecheasem de câteva dăţi în viaţă, dar nu mă reîmperecheasem decât accidental, ceea ce nu se pune. Hmm, oare să le zic de fantasmele mele cu bibilici aurii? Sau de veveriţele focoase, de leoaicele devotate, de sprintenele capre negre, de bufniţele înţelepte, de panterele lucioase sau scorpioancele multicolorumede?
De fapt m-am foit mereu lângă femele d-astea mai domesticite: oi, vaci, capre, pisici, căţele.
Nu le voi zice nimic celor doi companioni nocturni, pentru că ei nu pot înţelege de ce regret desperecherile mele trecute. Mai ales când toată speţa mea ştie că e cel mai grozav lucru.
Nu aveam chef de dispute nocturne cu dihoroaica, noua mea mare febleţe. Şi căţelul ăsta al ei...
Lingeam îngheţata într-o doară, sperând să schimbe unul din ei subiectul.
Dihoroaica şi-a lins buzişoarele şi m-a distras tare şi rapid, până în clipa în care căţelul s-a tranformat într-un şarpe alb şi mi-a intrat prin ochiul drept direct înspre inimă. Eu fiind gol pe dinăuntru deobicei, mi-am vârât cu uşurinţă îngheţata adânc pe gât, cu gând să îl opresc să-mi muşte sufletul, dar când am simţit în vintre conexiunea cu un nou fel de "EA" am ştiut că tocmai fusesem reîmperecheat. Am decis să adorm curând, ca să nu se pună.
Mi-am scos din gâtlej coşul de îngheţată, parcă mozolit de altcineva; m-am îndreptat înapoi spre casă.
Poate mâine Dihoroaica va trimite înaintea mea doi rechini de la Marea Moartă, să-mi coase la loc fiinţa cu dinţii lor renumiţi.
Desigur ea m-a privit îndelung cum plec, simţisem cei doi ţipari alunecând, coborând prin privirea ei, apoi mulându-se docili pe omoplaţii mei.
Ar trebui să-mi reiau exerciţiile începând de mâine dimineaţă, până nu îmi vor dicta solii ei ce mişcări să fac.



miercuri, 27 noiembrie 2013

Pe locuri fiţi gata start!


După calcule, ACUM se petrece cu mine o mare transformare.




Crisis and transformation – Pluto transiting the Ascendant
In September 2006 Pluto was demoted to dwarf planet status by a scientific conference in the Czech Republic, which put it on a par with Ceres, the largest asteroid discovered in 1800 and considered for many years to be a planet. I don’t know whether Pluto was offended or not, but it certainly made an impact, when it moved into Capricorn in 2008.

On a personal level, Pluto transits from Capricorn will be hard and uncompromising, bringing down structures whose foundations have never been strong. Pluto is completely unsentimental… whatever you hold dear, but is inauthentic or lacks viability, will have to be eliminated. Only the lean and mean survives. Survival is the primal urge, and everything must bow before that. When the lifeboat is sinking, everything not essential to flotation must be thrown overboard. Pluto in Capricorn brings the steely will to act in this manner.

Pluto over the Ascendant – Lifestyle transformation
This is a major period of transformation in the way you live your life, the personal choices you make and the way you present yourself generally. The time for compromise has gone; you cast off the old clothes and the old style and immerse yourself in an experiment in authenticity. You uncompromisingly drop an old lifestyle in favor of a new, and this can affect a lot in your life – work, relationships, values and taste. This is part of a psychological transformation process which can see you making radical choices to get down to the bare bones of the meaning and direction in your life. This process brings a new intensity especially emotionally and erotically. There can be major power battles. It can feel as if you are caught up in something beyond your control. The end result however, is that you feel empowered and strong after dropping elements of your lifestyle that no longer feel genuine or meaningful.


With a Capricorn Ascendant, the Pluto transit will affect the skeletal structure of your life, and you will want to reduce your choices to the bare bones, opting for what is necessary for your future path and casting off what is not. You will particularly question your ambitions and work patterns, and ask yourself if they are conducive to happiness. Pretense is cast aside, and you will embrace a tougher persona, which people can take or leave. Basic fears about insecurity and attractiveness will be confronted. If someone is to like you, then they have to see the real you.

" - Ce-ţi doreşti de onomastica de răspoimâine?
- Oase tari şi gânduri curate."

miercuri, 20 noiembrie 2013

Eclectiastic

Băi şi ce fain e când se instalează calmul.
Mai speli un chilot, şezi lângă el la soare pe balcon, ce atâta stres.
Cu apa şi pământul înainte.
E o vreme pentru toate.
Şi aceeaşi vreme pentru toţi.

 

marți, 19 noiembrie 2013

Anatomaerials

Aseară după teatru am fost la karaoke. După câteva shot-uri calme, am dat şi mai calm un duet cu Mistreţul cu Colţii Degeaba, apoi mi-am dat seama că monstrul pălinkar pe care mă lăudam ieri că l-am ferecat e mic copil pe lângă ăştialalţi, care umblă prin mine încă liberi.




luni, 18 noiembrie 2013

O linişte pe lună...

Fiind conectat cu Lumea, nu ştiam de ce mă târâi atât de greu prin ea de vreo 3 zile...
Am simţit că Luna plină în Taur îmi amplifică vârfurile sufleţelului de câteva zeci de ori, dar nu puteam direcţiona agitaţia spre ceva concret.
Confirmarea a venit de pe net. Simţisem prezenţa punctuală şi manifestă a răului în sine, care se petrece în Lume.
80 de nord-coreeni au murit împuşcaţi pe stadioane, alte mii fiind obligaţi să asiste la grozăvia asta.
Nigerieni arşi de vii şi căsăpiţi de alţi nigerieni.
Ce să vrei mai mult? Cum să te mai bucuri că trăieşti pe lumea asta?
Ignorând, aşa cum o facem cu toţii: ce să şi faci?
Dacă nu ignori, o iei razna.
Ne ţinem cu toţii ochii strâns închişi, agăţaţi de idealul normalităţii noastre.
Chiar dacă în alte locuri renaşte răul, nouă nu ne pasă atât timp cât nu ne va atinge.
Cei care deschid totuşi ochii, văd că nu pot face mare lucru.  
Ca român atins de lumea în care trăiesc, nu-mi rămâne decât să beau pălinkă cu tata de ziua lui, de exemplu azi. Dar ezit.
Balaurul dinăuntru atât aşteaptă, cea mai mică ocazie de băut pălinkă, pentru a-mi dovedi că încă e viu.
Tot el mi-a pus în gând să pun sub semnul întrebării tot ce e bun în sine, şi în sinea mea.
De nenumărate ori vârtejul suflării sale spirituoase mi-a ars gândurile, principiile intime, amintirile cele mai dragi, sau orice urmă de respect faţă de orice. Cei mai puţin beţi decât mine au avut întotdeauna de suferit.
Tot balamucul s-a iscat dintr-o curiozitate filosofică, de dragul unei întrebări: de ce există răul?
Practica sănătoasă a alcoolului şi-a pierdut semnificaţia în vremurile noastre, a fost pervertită spre viciu.
Balaurul dionisiac m-a contaminat cu filosofia excesului, cu plăcerea de a risca orice.
Mă iluzionam că doar astfel pot să aflu secretele incaccesibile ale umanităţii, dar miza daimonului alcoolului era mult mai simplă: distrugerea de dragul distrugerii.
Şi aşa de vreo 2 luni l-am ferecat pe turbatul din mine, cu nişte sforicele firave.


Dar sunt încrezător că pot să inventez un sistem de anihilare noninvazivă a monstrului interior, ca să-mi pot înţelege esenţa bună. Nu vreau decât să opresc un motor, sperând că voi continua să zbor.
Aşa că deseară voi merge semiabsent la teatru - Artă - de Yasmina Reza.

 

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

Amintirie


Există două locuri în Paris unde plănuiam să merg ca un adevărat turist ce nu sunt.
Fireşte că m-au deviat o grămadă de alte locuri. Şi cold fact sixto gommorah acum în căşti.


Scriind, Simona l-a ajutat pe Paulică să scrie, şi srevni... 

Eram hotărât să merg cât de curând la teatrul lui Ionesco, La Huchette. Umblasem in a total randomness de câteva nopţi, şi era timpul să-mi premeditez întâlnirea mea cu Ionesco.
Dar hop surpriza din parizer!
M-am trezit într-o noapte acolo. Pur şi simplu, în plimbare haotică mi s-au ridicat ochii pe vitrine.
Sâmbăta noaptea, lumea pe ieşit în oraş, gyroseria dată la maxim şi eu, în locul ăsta.


Apoi am fostu cuprinsu dă un val dă delir, că surprins cum eram, bănuiam că iar m-a lovit un episod oniric.
Am cotit-o pe o străduţă, care mi-a confirmat bănuielile: mă însoţea o pisică imaginară de-o vreme, nu eram singur.







Ştiri din Oglindă

Am reuşit dî nu am băut pălinkî
azâ
adică acuma noapzea
(aşa-i că ai văuzt şi citit cu T?)


joi, 14 noiembrie 2013

Raticidivă

Şi-a murit Kifa una dintre vieţi.
M-a impresionat că avea blana neagră, dar mai mult m-a cucerit cu privirea oarecum caldă şi sobrietatea ei căutată.
Se vedea că se joacă cu mine prefăcându-se atât de serioasă.
De asta nu mi-am putut permite să-i verific puţa.
Apărea de undeva din grădină, în răstimpuri doar de ea ştiute.
Fiind şi eu tot mai des pe acolo, venea la mine în poală la o cafea şi-o ţigară.
Totul în jur mi se pare acum otrăvitor.
Când eram mic bănuiam că am un vecin malefic, care otrăveşte animale ca să se distreze. Nu l-am prins atunci, şi nici acum. Şi el îşi face de cap! Sau poate nici nu a existat.
Undeva în vecinătate într-o clădire părăsită s-a pus raticid acum un an. După câteva luni i-am îngropat la maică-mea amândoi motanii, ceea ce m-a enervat cumplit.
Nu doresc să ajung să urăsc ceva anume. Şobolanii au şi ei rostul lor.
Task-ul meu este cum aş putea dirija energia pură ce răscoleşte totul în cale?


Când ne urcăm în barca vieţii, ni se pare că scopul nostru nu e să ne dăm cu barca, ci să ajungem undeva. Aici e toată buba.
Pe drumul lor, unii beau pepsi pe iahturi cu gagici, alţii pescuiesc din bălţi infecte crapi aurii, sâmbăta cu amicii la un pet, alţii vomită de rău pe mare.
După ce am citit cu atenţie ce scrie pe barca mea, am înţeles că energiile "negative" (ghilimelele nu pozitivează) nu trebuie neapărat direcţionate înspre exterior, ele pot fi asimilate ca provocări.
Munca fizică are ca efect îmblânzirea sentimentelor distructive, dar acestea se transformă cu timpul în noi obsesii. Adică nu e deajuns doar să munceşti ca turbatul ca să scapi de depresie, munca adevărată începe atunci când îţi laşi sufletul să te doară, fără frică. Durerea resimţită fără frică se transformă automat în plăcere. Iată altă capcană peste care am sărit.
Dacă ne deschidem cu naivitate fereastra spre lumina zilei, energia nopţii şi bezna fiecăruia ar putea cuprinde nestingherită întreaga atmosferă terestră! Actul de a ne aerisi sinele presupune responsabilitate.
Am trăit câteva zile într-o cameră de hotel luminoasă, dar fără să pot deschide fereastra. Dimineţile au fost aprige, de nedescris. Ieşeam la plimbare în piaţă imediat cum mă trezeam, lăsându-mi visele închise în cameră. Până la întoarcerea mea, se tăvăleau teribil pe tavan, claustrate, devenind spre seară cu totul altceva.
Personal nu mi-e clar ce anume avem de respirat şi dacă ştim cum se face asta. Ezit deocamdată să respir noaptea şi să vorbesc ziua.
Sunt un zmeoi-şobolan.



  









sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Despre durere (din nou, cu bucurie)

Am cântat oamenilor. Printre ei, Zâna cu Cârja de Fildeş, al cărei obraz l-am sărutat în show. 
A dispărut subit, cu mica mea ofrandă. Pe restul le-am lăsat lângă o bere plină în Argentin
Apoi m-am plimbat în sufletul gol pe străzi, cu mintea calmă.
Căci: durerea este o iluzie. 
O spun mulţi, cu diverse argumente. Durerea are nevoie de un corp, prin care se hrăneşte. Asistând fiecare dintre noi măcar o dată la manifestarea unui suflet îndurerat, putem spune că nu ne permitem pe moment să argumentăm. Ar fi cel puţin bizar să-i spunem unei mame îndoliate că se iluzionează, nu? 
Avem aici un conflict, o dialectică subtilă. Pe de o parte avem acceptarea iraţională a durerii, ca daimon ce ne invadează sinele. Se poate ajunge chiar şi la perpetuarea voită a durerii, masochismul emoţional având cauze foarte complexe. Unele persoane par să-şi dorească foarte tare să sufere. Această dorinţă nu poate fi tradusă într-o perspectivă raţională.
Pe de altă parte, avem controlorii de bilete din transportul global metafizic. 
Cei care ştiu că totul e iluzie, inclusiv durerea.
Dar a îndemna pe altcineva să înţeleagă acest fapt, este o utopie. Pentru că tuturor ne este dată durerea, destinul nostru este să o trăim şi să o transformăm.
Artistul, de exemplu, fără experienţele şi excesul durerii nu ar avea punţile de acces spre ceilalţi oameni. Ar funcţiona în gol, sau ar deveni înţelept. De aceea se spune că arta cere sacrificii, nu înţelepciunea. Dacă eşti deştept, nu faci nimic degeaba. Un "sacrificiu" este doar o şansă ca să te înalţi.
Adevărata iluminare se face fără efort. Înţeleptul are rolul de a ne arăta asta. Şi că durerea nu există.
Dar pentru cei care durerea e cea mai prezentă dovadă a existenţei (aşa-numitele suflete damnate), mesajul înţeleptului nu pătrunde dincolo de zidul ridicat din durere. 
Artistul e cel care preia ştafeta, nu făcând suportabilă durerea (fado-uri, şi alte variante la îndemână), ci transformând suflete cu arta sa, depăşind limitele întunecate ale suferinţei. 
Dar fără jos, nu ar exista sus. Durerea nu e calea, e procesul mişcării sinelui pe calea cea adevărată.
Ah, sunt conştient că strecurătoarea nu e prea fină şi cercurile astea ale mele vor începe să devină exasperante.
Oamenii au sau nu au nevoie de durere pentru ca ei să existe? 
Poate credeţi că nu au nevoie nici de bani, de boală, de rău în general. Ăsta e crezul noii ere. 
Dar din nou, e nouă sau nu era voastră, superoptimiştilor?  
Ca şi cauzalitate metafizică, astrală să zic, ceea ce nu există nu e cu nimic mai prejos decât ceea ce există.
Practic, deşi e iluzie, durerea e sursa faptelor noastre, a tot ceea ce se petrece.
Teoretic ar trebui să acţionăm din libera noastră alegere, cu un sine eliberat de iluzii. Dar empiric nu se întâmplă asta, pentru majoritatea covârşitoare a oamenilor. 
Deci prezenţa durerii (ca iluzie) este pe acelaşi rang ontologic cu faptul-de-a-fi(-prezent).
Personal, prefer destinul transformator al suferinţei (adică arta, creaţia), nu al negării acesteia (adică sofia, contemplarea).



De ani de zile, străzile Bucureştiului mă atrag prin ceva inefabil, foarte greu de definit.
Aşa am nimerit aseară la deschiderea barului BEAT, bar umanist.
Atmosfera a fost propice unor reflecţii foarte dragi mie.
Timp de 3 beri, monologul meu interior m-a purtat pe drum. Stăteam pe scaun înalt de bar şi zburdam liber spre sanfran.
Din cărţi şi mai ales de pe drumuri oricine poate afla că spiritualitatea beat se rezumă la cercetarea chestiilor simple ce ne rămân de descoperit pentru a trăi o viaţă vie.
Aseară am redescoperit unul dintre imnurile mele intime, Laughing Heart de Bukowski.
Râsul inimii e cheia spre simpla stare de a fi.



   


vineri, 8 noiembrie 2013

Oaza mihau....

Cu maximul de previzibilitate disponibilă, am fredonat azi un refren de pe vremea mea, lăsându-mă purtat de aripile libertăţii tandre, care pe atunci se numea indie 



Lăsând la o parte britpopul, mi-am descoperit azi o urmă de claustrobibileală.

Dacă în viaţa ta nu se poate deschide fereastra, totuşi nu o privi cu mânie...

Chestia bună în vremurile de azi e că deşi libertatea o afli când priveşti departe în  faţă, mereu se poate afla în spatele tău un ochi, ce va aştepta la infinit, să te ajute să te descoperi. Poate culorile calde dintr-o palmă nevăzută te vor sprijini, fără să ştii.

  

miercuri, 6 noiembrie 2013

Totul e minunat

Dacă tot nu pot scrie, o să pun jos cam ce se mai întâmplă în jur.
Ajuns la FNTI, ieri seară am rămas mască la spectacolul Accidente înspăimântătoare pe terenul de joacă.
Azi la breakfast, o întâmplare m-a dat şi mai tare pe spate.
Afară e o năduşeală, cum numai în noiembrie poate fi.
Am avut parte azi de o ploicică de vară. Gânduri răsucite, difuze.
Pe la piaţa Matache, un bătrânel cu două plase fugea cât putea el de tare, strigând unde-i mă veceul ăla?
Am făcut o scurtă vizită la Vice, apoi la ora 19 merg la Nişte fete.


marți, 5 noiembrie 2013

Metascris

Nu mai pot scrie. Am scris asta ca să fie scris, dar nu e scrisul ăla aşa cum îmi plăcea când scriam.
Scriam fără să ştiu de ce scriu, nu tot timpul din plăcere, dar simţeam când scriam.
Şi acum când m-am oprit să mă gândesc şi la minunea asta, mi s-a oprit scrierea, nu şi chestia de aici şi acum, care e doar despre.
Scrisul nu e scris dacă scrie că nu e.
Am scris.