luni, 27 mai 2013

Străvise

Am străvisat un fel de lume matriarhală, oarecum la fel cu a noastră.
Femeile erau cam ca şi cele de azi, majoritatea sprintene la minte şi limpezi la inimă, dar bărbaţii erau cu totul altfel. Toţi preferau să asculte întocmai cuvântul femeilor, care le era cel mai preţios, atârnând mai greu ca aurul sau pămîntul. Traiul simplu era acelaşi de când lumea. Pentru bărbaţii lumii străvisate, multe din îndatoririle care le par obligatorii celor din lumea noastră, le erau inutile.
Aveau foarte mult timp liber, petrecându-l în ascultare. Desigur că nu le erau interzise plăcerea, violenţa, prostia, decât că nu aveau dreptul să cânte. De la începuturile lumii, bărbaţii au respectat clauza unică a necuvântării, astfel clădindu-se extrem de repede şi solid întreaga orânduială matriarhală.

După secole de contemplare şi desfătări, bărbaţii îşi pierduseră în mod firesc capacitatea de exprimare, uitând să mai emită sunete. Nici măcar grohăielile bunicilor nu mai puteau fi reproduse, tinerii abandonând obiceiurile şi fiind în ton cu ultimele răcnete ale modei, care cereau o muţenie absolută, de la naştere până la moarte, şi chiar şi după aceasta. Gâtlejurile li s-au atrofiat, iar palmele s-au bătucit de la atâta aplaudat, unicul mod de manifestare a plăcerii, violenţei şi prostiei.
Printre conducătoarele lumii mele din vis, cele mai puternice erau desigur cele din tribul Vestitelor Cântăreţe Brune. Pe două dintre acestea, le-am surprins cândva într-o ipostază absolut senzaţională. Într-o pauză recreativă, îmi ceruseră felii de ananas şi suc de rodie. După ce le-am servit, trebuia să ies, iar ele să îşi continue studiul. Ca să pot rămâne în templul lor izolat fonic, m-aş fi putut folosi de anumite privilegii dobândite cu sudoarea frunţii de-a lungul anilor, dar după ce am ieşit, m-am transformat repede într-un musc mut, şi am pătruns înapoi pe gaura cheii. Cele două Vestite Cântăreţe Brune, Nuray & Hacce, aveau de învăţat un cântec nou, pe care cu toţii au avut curând şansa să îl aplaude, dar eu am fost primul! Dacă un bărbat le-ar fi văzut citind de pe partituri, ar fi trebuit să fie sfâşiat în 4 bucăţi şi dat la 2 lei, studiul partiturilor fiind activitatea cea mai intimă a femeilor, ascunsă cu grijă de mii de ani de privirile avide ale bărbaţilor.
 



Încerc şi o traducere, liberă:

Iată jumătate din problema 
pe care aţi tot tropotit-o.  
Întrebaţi-i, de asemenea, folosul, 
pentru a spune aşa. Apoi daţi-vă derunumu.  
A fost dor, de exemplu, să fie nebun.  
Întreabă-te ce faci şi du-te după Düşmüşem, 
care este în dragoste cu Mâşukunu. Aruncă  
o tufă de trandafir asupra câmpiei, unde 
sfârşeşte Leul culcat în pat pentru Fox.  

Du-te la Ochi şi loveşte ochiul de Bou. 
Calitate inferioară, Argint, munte, platou.  
Dic ce zi de vreme plăcută,  
vino, vino, ooh tu privighetoare, 
atrăgătoare de doliu!  
Du-te întreabă Robul tău 
dacă este în apele tale.

În cântec este vorba despre un tip de durere care în lumea noastră nu are corespondent semantic, mai ales că se referă la tot felul de zeităţi păgâne şi nume proprii, imposibil de înţeles pentru noi. Totuşi, vă pot spune că pentru cei din lumea străvisată, Fox înseamnă vulpe-animal-cinstit, iar leul este sclavul tuturor animalelor. Expresia a fi în apele tale înseamnă, ca şi pentru noi, a fi liniştit, dar a fi în apele altcuiva înseamnă a iubi, în general. Dacă iubeşti ca boul, se spune că ţi-ai dat derunumu.
În lumea străvisată, eu fusesem un privilegiat al sorţii încă din copilărie. Mi-a plăcut muzica la fel ca tuturor celorlalţi băieţi de vârsta mea, dar în plus visam intim să cânt, lucru total interzis de legea străbună.
Pe la 11 ani, am trăit o întâmplare extraordinară, care mi-a schimbat total cursul viselor.
Ajunsesem copil de fructe la palat. Adică, grijeam de bunăstarea cântăreţelor invitate, preparând platouri pompoase şi cele mai exotice sucuri de fructe. Conducătoarele lumii aveau încredere în mine, şi şi eu în mine.
Într-o seară ce se anunţa obişnuită, fiind invitată o mare doamnă alături de una mai tinerică, am simţit că ceva uimitor e pe cale să mi se întâmple. Am servit totul ca la carte, şi când să ies am observat că femeia mai în vârstă, faimoasa şi renumita Cemile Sönmez, îşi lăsase caietul cu cântece deschis. Am înţepenit, cu privirea pironită la notele muzicale. Mă fascina felul cum ornamentele acelea neînţelese se transformă în muzică. Toate conducătoarele de trib erau acolo, era evident că trebuia să fiu pedepsit pentru necuviinţa mea. În schimb, cântăreaţa cea tânără a început un cântec, ca şi cum nu eram acolo.


Am ascultat nemişcat, apoi am ieşit afară zăpăcit. Colegii mei guguiau deja cele mai aprige mustrări. Am mers cu sufletul încărcat la culcare. Dimineaţa, prima comandă a Vestitelor Cântăreţe Brune m-a bulversat şi mai tare. Cangül Kanat, tânăra cântăreaţă de aseară, dorea un fresh de pere domneşti, la pat. Când să intru cu platouaşul de fructe şi fresh-ul de pere în camera ei, am rămas mai mult decât era voie în uşă, privind siderat instrumentele ei. Erezia de pe lume a făcut ca vestita fată să-mi zâmbească şi să mă invite să mă aşez, întrebându-mă dacă mi-ar place să cânt cu ea. Aşa a început prima mea poveste de iubire, ajungând noi să studiem pe ascuns, în fiecare noapte în camera ei de cămin. Deci pe furişatelea am învăţat eu să cânt la chitară. Avem şi o filmare, în care eu ţin armonia la chitară:
   


Îmi place viaţa mea,
am fost Gündüzdün o noapte
Îmi place inima ta,
am fost visat de o speranţă

Lunile trec anii trec, Part!
Partea cu Heart Goes lumini
Sunteţi care suferă de durere,
şi-a făcut Oldun temniţa preferată

Luni trec, trec şi ani,
inima arde bucată cu bucată
Îţi place temniţa
unde suferă de durere Oldun

Corpul, într-un incendiu,
în ochii mei, o Shinin'
Eşti o revoltă,
prizonierul favorit al Sorţii

Lunile trec trecând prin ani,
îmi arde inima bucată cu bucată
Îmi place temniţa unde am fost,
suferă de durere Oldun

Luni trec, trecute prin ani,
de-mi arde inima bucată cu bucată
Îmi place temniţa,
suferă de durere Oldun

(Şi aici, am perfectat vers-autor, limba de best dinlemeler)

Chiar dacă nu intru în lumea străvisată în fiecare noapte, întâmplări ar mai fi de povestit...

Revenind la lumea noastră, văd uneori că laolaltă poeţii şi traducătorii din ziua de azi pot fi destul de uşor puşi pe stand-by de minunatele şi imprevizibilele motoare google, care uneori întorc nişte rezultate absolut miraculoase.

Cam asta am străvisat, din cauză că am mâncat acasă nişte cartofi prăjiţi de mama apoi am adormit foarte intens pe drumul spre concertul ăsta de vis.





vineri, 24 mai 2013

Hemorfenomenologia unei boli oarecare dpdv oniric

Anume azi dimineaţă Bălăbaşii au trântit hardcore în emisiunea crosovă nişte Mr. Bungle!



Mike Patton dimineaţa la radio. Mare performanţă pentru radio-românia-cultural.
M-am redezmeticit cât de repede cu o cafea, plin de idei. Am ciugulit câteva firimituri din ultimul vis.
Eram într-un spital, totul alb, ca în orice vis cu spitale. Trebuia din clipă în clipă să intru în operaţie, ajunsesem la cuţit, vorba aia. Spaima din vis îmi accelera nu doar bătăile inimii din vis, ci şi celei aşa-zis reale. Am realizat cât de firavă e ultima, legătura dintre cele două inimi ale mele se putea rupe în orice moment. Stăteam speriat pe puntrea dinte cele două lumi, nu la fel de iluzorii, dar nu puteam alege încotro să-mi revărs realitatea.
- Ce cuţit dom'le, lăsaţi-mă să plec, nu am nevoie de nicio operaţie! îmi venea să strig, dar vidul alb din jur nu-mi amplifica groaza.
Am dedus disperat că aş putea opri visul. Din moment ce în vis ştiu despre inima mea de aici, aş putea să visez altceva, mai convenabil. Iată, imediat mi-au şi revenit inimile la loc.
- Domnule Zmeoiu', weekendul trecut aţi mâncat în fiecare amiază câte un durum tavuk doner cu mult ardei iute. Chiar dacă aţi încheiat prânzul cu ayran, faptul că a fost foarte cald afară v-a afectat iremediabil sistemul digestiv. Trebuie să vă operăm. Vă vom anestezia complet, vom scurta doar puţin de tot colonul, apoi vă veţi trezi fără durerile înfiorătoare care v-au adus aici.

Priveam 6 ochi ce mă priveau. Nu înţelegeam cum adică trebuie să fiu operat. Deşi eram legat de pat, mă simţeam perfect. Nu-mi aminteam să mă fi durut vreodată ceva, mai ales colonul!
Ahaaaa, mi-am amintit bucuros, ce bine că visez!
Îmi place ardeiul iute, recunosc. E un aliment interzis în dieta mea, tocmai de aceea nu pot rezista tentaţiei de a devora vreo 2-3 ciuşte din când în când. Astfel, în Istanbul mi-a fost imposibil să mă abţin. Dar nu păţisem nimic. Ca tanti aia din reclama la bifidus, de-şi trecea zâmbitoare palma în jos peste abdomen, cu un gest liniştitor. Asta-mi era realitatea, dar în vis, doctorii erau deja cu bisturiele pregătite! Devenise imperativ ca visul să ia o altă direcţie, acum! Hm. Nimic, deocamdată nu puteam schimba firul întâmplărilor.
Nu-mi simţeam corpul, puteam asista la operaţie detaşat de el.
Totuşi, frica mea dispăruse, curiozitatea luându-i locul. Am inspectat sala de operaţii. Într-un colţ, câteva instrumente.


Doctorii verificau dacă anestezia şi-a făcut efectul. De probă, o tăietură în abdomen. Priveam uluit înăuntrul maţelor mele, nu mă durea deloc. Din câte ştiu, colonul e pe acolo. M-a lovit un nou val de panică la gândul că se va tăia din mine. Între timp, una dintre asistentele doctorilor, o tânără rotofeie, a luat o chitară de aia exotică. Am început să ascult o melodie de m-a adormit pe loc.


Începe un vis în vis.
Umblu noaptea pe nişte străduţe, în Istanbul. Caut ceva, dar nu ştiu ce caut, ca deobicei când sunt treaz.
Ajung la un turn, înconjurat de turişti tolăniţi şi localnici care cântau, povesteau, pierdeau timpul toţi laolaltă.
Beau şi eu rapid câteva beri, îmi cânt doina acompaniat de turci, până răsare soarele şi apare Murat. E cel care vorbeşte despre piatră în filmul Crossing the bridge. Îi spun că nici nu l-am văzut, nici nu l-am trecut. Ne înţelegem bine cu privire la Univers în genere. Mergem să cumpărăm de la non-stop 2 sticle de vin, ca să putem povesti. Pe drum, strecurându-ne printre miile de turişti mangă prin baruri, îmi aduce la cunoştinţă că turcoaicele sunt greu de atins. Printre hohote îi spun că nu caut să ating turcoaice, la care el face o pauză lungă, cu subînţeles. Ca să ne scoatem din ceaţa gândurilor, îi spun clar că nu caut să ating nimic, fiind atins de fiece val de marmură al mării ce se aşterne la picioarele noastre. Râdem amândoi de accesele mele de lirism, previzibile dealtfel.
Muzica sună în continuu în Istanbul şi culmea, Murat are un studio de înregistrări. Când am intrat înăuntru, asta căutam, ştiam. O casă plină de intrumente şi un pc-rachetă cu care să le înregistrezi.
Prima oară pun mâna pe o chitară fretless. Murat e un jazzman fin, apreciază folclorul românesc. Din stiva de saz-uri, aleg la întâmplare o bağlama şi jamuim politicos vreo oră, după care ne îmbrăţişăm ca fraţii şi plec subit, panicat de sentimentul că am uitat complet de trecut. Experienţa prezentului continuu cere pregătire, şi doream ca visul să se oprească aici, în vârful ăsta.
Am revenit în visul din spital, în salonul post-operatoriu, unde asistenta rotofeie îmi descânta la ureche lângă pat în timp ce dormeam, visând visul de mai sus. M-am trezit şi am întrebat-o unde sunt - a zâmbit înţelegătoare. Mi-a spus că pot să plec, dar să evit excesele, vindecarea mea încă nu era completă. Am căutat ieşirea din spital, după câteva minute toate culorile realităţii mi-au revenit în faţa ochilor.

M-am trezit complet abia după o analiză atentă a conştiinţei şi percepţiilor: sunt în ţară, într-o crâşmă de gară, aşteptând autobuzul şi privind la televizor. Mireasă pentru fiul meu, reclame. Îmi dau seama că din visul ăsta nu mă pot trezi, e ultimul strat al realităţii. Decât dacă o să mă culc în autocar, dar tocmai beau cafea, deci probabil am alte planuri pe ziua asta. Hmm, oare unde vroiam să merg?
La tv, după reclame, moderatoarea ne îndeamnă să ne întoarcem la oile noastre, adică la Dragoş şi Cornelia (parcă). Vedem cum oile astea două se ceartă în hamac, fiind regizate şi montate ca şi cum s-ar certa doi îndrăgostiţi. Cât de diferit mă credeam eu, când mă certam! Credeam că am motive obiective, că am dreptul să îmi susţin perspectiva, că la urma urmei e chiar mai distractiv să te cerţi din când în când...
Mi se face greaţă puţin din cauza cantităţii de real pusă în show-ul ăsta care năvăleşte peste mine ca un tanc - printre rânduri se pot citi premisele de barbarizare ale emisiunii, şi e timpul să ies din crâşmă, chiar dacă e furtună şi frig afară. E vară.
Cică.

 



 


duminică, 5 mai 2013

Exerciţ dă heităreală

Aş fi fost în stare să pariez pe orice că asta e vocea Annekei!


Trupa asta seamănă izbitor cu The Gathering dar nu e. Ceva epigoni.
Chitară Gibson şi chef de plimbare cu maşina duminica, undeva pierdut pe la ţară prin Olanda.
Nu doar vocea fetei e caldă, ci şi riffurile băeţilor.
Oricum, nu le-a ieşit rău după masterizare. Dar să revin la Anneke.
În vara lui 2007 am văzut-o live, printre ultimele reprezentaţii cu Adunătura.
Mulţi ani la rând a fost pentru mine unul dintre etaloanele de bază printre vocile feminine.
Până azi, când am dat de clipul următor. 

 
Nici nu ştiu de unde să încep distracţia! Atât de viu mă simt după o vizionare jumate, încât îmi vine să scrijelesc numa porcovenii. Pe bune, ce-o fi păţit femeia asta?
Clipul e din 2011, când deja Finn băieţaşu', de dragul căruia i-a lăsat pe Gathering, are câţiva anişori.
Un cântec mai puţin inspirat nu am pomenit, ce mai, imbecil de-a dreptul!
Mă abţin să atribui evoluţiei din viaţa personală, adică maternităţii, această regresie artistică. Ar fi prea uşor.
Vocea ei, împlinindu-se cu o feminitate firească, sună la fel de divin. Dar magia dispare!
Totuşi Anniqua se simte alive! În secunda 29 a cântecului, la versul side of my face are o grimasă grotescă. Ştie că nu ar trebui să fie machiată şi rujată aşa. Nu ea, poate alte ladies, dive, arfe, dar nu ea. Se vede că aşa gândeşte şi ea, nu doar un fan dezamăgit ca mine. După aia, începe şi se tot uită în prompter. Păi normal, nu ţine minte versurile pentru că nu simte deloc rahaturile pe care ni le va cânta: amintirea îmbrăţişării noastre.
I see your smile - şi îmi dau seama că gura e mai mare, dinţii prea albi, ceva iz de fake. Schiţează primele încruntături nefireşti, incongruente cu mesajul pesei.
De la 1:01 la 1:12 face figura femeiască disco standard, începe şi adierea din ventilator, totul ia avânt.
Ne împroaşcă încă o strofă de bulşit:

You find your way
Through hideaways
In the back of your mind
Let's hope I find 
the energy I never deny

De la 1:36 nu mai are energie şi memorie, iar la prompter, după care izbucneşte bucuria refrenului cretin:

I feel alive, you saved my heart, I lost control
I feel alive, you saved my mind, I wanted you to know

Deci e vorba de o confesiune?
Ea o luase razna cândva în illo tempore, noroc că am salvat-o, noi ştiind acum că ea trăieşte iar.
Aici recunosc că m-am bucurat să-i văd în fundul gurii omuşorul responsabil de timbrul ei miraculos.
Dar mişcările şi atitudinea de veselie prefăcută iau amploare, la fel ca şi exasperarea mea internă.
Un mic solo cranberriestic, plete fâlfâite cu mâna prin păr ca la 13 ani. Fix la 2:31 dă rateu cu o mutră de înghiţit seminale sau ceva, după care intră în strofa 3 şi refrenul apoteotic :

I'm holding on, the fairy-tale, of our embrace     
Regret puţin că nu a coborât cadrul mai jos, instant era altă poveste. Poate aşa o credeam şi eu că trăieşte.
Nu ştiu în ce basme trăiesc nativii şi nativele olandeze, dar ea dorea doar ca noi să ştim că mai are tatuajele.

Fin.