Credibilitate Veridicitate Autenticitate

Se dă un univers de discurs oarecare. Din centrul său de greutate (O) se trasează un segment de formă aleatorie, până în punctul autoreferenţial A.

Se cere să se determine raportul calitativ al tuturor cantităţilor universale descrise de segmentul AO.




Demonstraţie 1:




Pornind de la teorema inevitabilelor paradoxuri discursive, (intenţionat greşit) demonstrată de vechii greci, voi analiza un caz particular, după care ne vom ridica apoi cu toţii spre cazurile generale. Sau nu cu toţii, că poate unii se vor pierde pe parcurs - căzăturile generale.




a) Să vedem ce ne dă wikipagina în limba română cu privire la sofism. Citez:

"În logica informală şi retorică, o eroare este de obicei o eroare în raţionament de multe ori din cauza unei neînţelegeri sau a unei prezumţii. Unele aşa-numite erori nu sunt retoric destinate să apeleze la raţiune, ci mai degrabă la emoţie, sau la o dispoziţie mai nuanţată." (subl. ns.)

Adică cum, a fi retoric destinat?

În fine, fac apel la dispoziţiile dumneavoastră mai nuanţate şi sper să înţelegeţi mai departe ideea. Formularea acestei wikipagini îmi pare ultra-alambicată. Trecând peste denumirile alea de sofisme care odată traduse parcă sună jenant (petitio principii - cerşitul întrebării?) aş dori să depăşim platitudinile prin care au fost şi sunt reprezentaţi sofiştii. Nu neapărat doar cei vechi, primii sofişti greci, ci toţi cei care persuadează, conving, argumentează defectuos cu bună ştiinţă şi rele intenţii.

Faptul că în orice limbaj există astfel de scamatori exprimă ceva esenţial despre însăşi esenţa comunicării.

Paradigma procedeelor ilicite ale limbajului este în continuă mişcare, şi în mod surprinzător e împărţită de autorul wikipaginii în două: pe de-o parte avem folosirea deviantă a jocurilor de limbaj (jocuri în sens târziu-wittgensteinian) în scopuri coercitive emoţional, şi pe de altă parte, şmekeriile logice.

Mă interesează aici şi acum cea de-a doua categorie.

Para-doxa este un afront adus părerii unanime. O demonstraţie a neajunsului logic al faptului de a fi trestie cugetătoare.

Dar oare avem nevoie de acest incomod paradox, care iată subzistă lejer, impasibil la intemperiile istoriei?

Au fost vremi când preocuparea cu inconsistenţe logice era aspru pedepsită - pe motivul că fisura anusul Lumii, aducând jignire marilor ei constrictori. Pardăn me...vroiam să zic pardon. A, nu, constructori.

Cultura şi cultivarea paradoxului sunt semne ale unei perioade de înflorire mentală, de ascendenţă a libertăţii de exprimare. După un asemenea climax istoric, omenirea revine (atenţie: ducându-se mai departe!) la nevoile sale: de consistenţă, de bună-credinţă, de non-dualitate. Oneness, cum se zice acum.

Demascarea de sofişti - activitate asemănătoare ca structură cu vânătoarea de vrăjitoare - este o preocupare tipică pentru sofişti. Ei se ştiu între ei, spus mai toporistic.

Discursul autoreferenţial este cel care nu spune nimic celor aflaţi în afara sa. Sofistul nu poate fi înţeles şi deconstruit decât de un alt sofist. Aceşti hoţomani ai limbii sunt persoane sprintene, care sar de la un nivel la altul lovind subit şi fără remuşcări - crampele logice putându-ne face să ne explodeze deblele ca nişţe bostani!

De-a lungul scurtei sale (sau de-a latul lungii sale) istorii, Raţiunea şi-a aflat propria justificare şi unicul său refugiu în turnul gândirii tautologice: eu sunt eu. Raţiunea e raţiune, şi e bună în sine.

Centrul de greutate al gândirii - punctul O - a emanat în istoria gândirii umane arhitecturi faluscinante. Dragostea de simetrie e doar una dintre consecinţe (poate prind ocazia să explicitez asta mai pe larg, la ceva simpozion alternativ, vreo cumetrie câmpenească, sau măcar un bairam de bucătărie).


Acest punct O este centrul de greutate a gândirii. Da, acum spun greutate a gândirii, adică tocmai acea stare de incapacitare mentală numită paradox: Iraţionalul generează Raţiunea. Fundamentele matematicii, de exemplu, pot demonstra că originea ideii de număr are un temei non-matematic.
Sau: fizicienii ştiu că ştiinţa lor e principial condamnată la incompletitudine. Etc.


Orice sistem de gândire porneşte de la un set de premise, care se constituie în propria sa referinţă - punctul A.

Dezvoltările ulterioare din interiorul unui sistem de gândire sunt asemănătoare cu naşterea Universului. La început avem nevoie de o brichetă meta-discursivă, cu care să bigbanguim începutul. Drumul de la Nimic la Existenţă, de la paradox la raţionalitate consistentă, este un act constructiv eminamente uman. Segmentul OA, parcurs din O înspre A, oricare ar fi destinaţia funcţională a gândirii omului, descrie această dinamică a progresului, o valenţă apolinică a umanului.

Considerând subspecia mixolidiană a oricărui sofism, putem demonstra uşor că segementul OA nu este identic cu AO (viaţa e complexă, dom'le, o ştie oricine!).

Tranzitivitatea Universului - totul trece, nu-i aşa? - se manifestă în realitatea istorică sub forma unei unde şerpuitoare a minţii, de tip ternar:
OAO AOA OAO
AOA OAO AOA
OAO AOA OAO....

Aceeaşi armonie mixolidiană ne ajută să aducem în concret dinamica lumii: panta rheea - cum spuneau grecii, cei care auzeau muzica sferelor.

AO, sau Lungul drum al Raţiunii către Paradox. Tema zilelor noastre.

Raportul calitativ al segmentului AO s-ar putea face deci printr-o dare de seamă asupra disoluţiei marilor sisteme de gândire. Acest fapt e destul de anevoios, pentru că sunt prea mulţi cei care nu înţeleg deloc că Lumea se petrece.

Paradoxul trece pe lângă omul prost ca gâsca prin apă. Deşi uneori paradoxului îi place să se deghizeze în veşmintele prostiei şi mai ales s-o danseze (relaţia dionisiacă dintre dans şi prostie e prea complicată, o las deocamdată).

Cantitativ, urmând traiectoria descrisă de segmentul AO, se poate spune că toate sistemele autoreferenţiale care au biruit timpul rămânând ca valori ale culturii umane, se află într-un raport de mare sensibilizare faţă de punctul O, perceput ca un soi de Sursă. Paradoxul atrage gândirea care se instituie, orice sistem va avea fisuri. E o treabă teologic demonostrabilă.
Reîntoarcerea calitativă înspre paradox, ca modus vivendi, presupune asumarea de riscuri şi cere sacrificii.
Dacă un om decide să rămână viu cât trăieşte, atunci va ajunge să se contrazică oarecum, într-un fel sau altul.

Autenticitatea unui artist, bunăoară, este judecată tocmai prin prisma acestui act; operei sale i se cere să facă trimitere spre centrul de greutate a(l) gândirii. Gândirea cea esenţială, actul uman prin excelenţă.



b)
trecând de la cazul particular al sofismului, ajungem la condiţiile generale ale funcţionării paradoxului.
Securizată în punctul A=A, Gândirea poate funcţiona în ea însăşi.
Autoreflexivitatea gândului este un privilegiu de care nu numai filosofii şi paramecii ar trebui să se bucure.
De când filosofia a fost evacuată din traiul cotidian, se consideră că cel care gândeşte gândirea pierde timpul.
De pildă, prefer să despic firul în 5, pentru că e mai palpitant să afli cu mâinile goale un unghi de 72'.


În formularea problemei noastre, segmentul AO semnifică trecerea de la o autoreferenţialitate suficientă la un paradox universal necesar. O condiţie necesară şi suficientă a acestui îndemn ar părea să fie actul creaţiei.

Creatorul este cel care deobicei este o fiinţă paradoxală. Raportul calitativ al vieţii tuturor celor care se luptă cu propria suficienţă ontologică este net în defavoarea lor. În viaţă au câştig aparent cei care aplică fără prea multe gânduri legea. Legea exterioară, a împuţinării fiinţei: ignoranţa, ca principiu suprem. Deşi suntem făcuţi să ne îmbogăţim lăuntric, preferăm să ne pierdem în peisaj, să ne apăsăm unii pe ceilalţi.

Cu siguranţă, în alte vremuri sistemul de valori era exact pe dos. Segmentul OA semnifică nevoia de ordonare - fanatismul religios manifestă şi azi această tendinţă. În numele curăţeniei sociale, reacţionarii propovăduiesc o depăşire a relativismului actual, perceput chiar şi ca o demonizare, generată de spectrul unui paradox generalizat. Tot mai mulţi resimt frica de o lume prea paradoxală, ce devine sătulă de propria bogăţie. Aceştia se îndreaptă spre prozaic, exaltând mediocritatea latentă în om, raţionalizarea comfortabilă a lumii şi/sau pedanteria excesiv de cuminte.

Pentru a demonstra cum gândirea se poate raporta calitativ la propria-i sursă, enunţ:

El: A sau O?
Ea: A şi O
El: (A sau O) sau (A şi O)?
Ea: (A sau O) şi (A şi O)
El: [(A sau O) sau (A şi O)] sau [(A sau O) şi (A şi O)] ??
Ea: [(A sau O) sau (A şi O)] şi [(A sau O) şi (A şi O)] ...
El (trăgând aer în piept): {[(A sau O) sau (A şi O)] sau [(A sau O) şi (A şi O)]} sau {[(A sau O) sau (A şi O)] şi [(A sau O) şi (A şi O)]} ?
Ea: {[(A sau O) sau (A şi O)] sau [(A sau O) şi (A şi O)]} şi {[(A sau O) sau (A şi O)] şi [(A sau O) şi (A şi O)]}
El (calm): A.
Ea (deloc surprinsă): O.


Demonstraţie 2:


Greutatea G fiind definită în sistem non-relativist, are valoarea discretă de 9,81.
Originea lui G fiind doar parţial cunoscută, centrul de greutate - punctul O - se poate defini ca loc geometric al convergenţei tuturor gândurilor.
Fiind dată o persoană aleatorie cu greutatea medie de 70 kg şi coeficient de inteligenţă de asemenea mediu, segmentul AO se conturează ca o funcţie combinatorică de tip vital-asimpthanatic, cu formula:




unde
n = suma cifrată a literelor numelui mic al persoanei în cauză
P = fracţia armonică a lui G cu produsul gândurilor totale disponibile
N* = mulţimea exhaustivă a tuturor literelor din toate alfabetele posibile


Conform acestei formule, în cazul meu, care am sub greutatea medie, rezultă: AO=3,14151617181920212223242526272829303132333435363738394041424344454647484950515253545556575859696969 gilobari/picosecundă.

La AO trebuie adăugată clasica constantă micro-universală de lungime auxiliară: 0,00034534503432409235487193284725934098109343280958569349295849695938272634646121104968281843984389024984932849333839834298503495853049868372654069783725070493953203948095684598692354

Aproximând suma la 3,1418, rezultă un coeficient euristic mediu, necesar dar nu şi suficient.
Dacă intersectăm mulţimea vocilor care se declară mulţumite de starea actuală de lucruri, cu mulţimea celor nemulţumiţi de starea actuală de lucruri, obţinem exact starea sufletului meu.
Făcând o transpoziţie de recurenţă semi-disonantă, găsim că segmentul AO se manifestă de facto în două noi puncte:

A'=alpfa (creaţia care nu face niciun sens în afara propriului sistem, ermetismul extrem)
O'=omeho (disoluţia valorilor create, prin uniformizare totală, supraaglomerare şi plictis)

Alpha & Omega fiind o sintagmă legitimă ce se aplică absolut oricărui fenomen viu, segmentul A'O' e în raport cu începutul acestui fenomen la fel cum în paralel AO este cu sfârşitul său. Relaţia dintre O şi O' este foarte dificil de reprezentat logic.

Începutul - sfârşitul Începutului (AO) - clipa de echilibru (punctul O) - începutul Sfârşitului (A'O') - Sfârşitul

Ca să fie mai veridic, am aplicat problema la întrebarea clasică: ce-a fost la început? Gâgăina şi/sau oul?
Acest tip de paradox este bun pentru copiii mici isteţi şi bătrânii bâlbâiţi.
Dacă optăm pentru întâietatea existenţială a oului asupra găinii, atunci atribuim segmentului OA un sens fundamental. Fără ou, nu se poate vorbi de nicio găină, pentru că orice găină a evoluat dintr-un ou. Nota asta evolutivă din OĂ a surprins-o şi Ionesco, în piesa Viitorul e în OĂ.
Dacă însă optăm pentru întâietatea găinii, atunci trebuie să parcurgem drumul invers, de la A la O. Niciun ou nu apare din senin, o găină a fost logic necesară.
Nu există rezolvare a paradoxului, trebuie să trăim cu el, şi deobicei totul se încheie ostensiv:
uite, aici sunt 2 ouă.
Prea convins de consistenţa de ansamblu a skemei nu sunt, dar măcar nu am pierdut timpul.

Stephen Gibb - Natura neîndurătoare a timpului bine pierdut 

Aforisme şi orgoliu

Dintre toate orgoliile, cel mai greu de îndurat e cel resimţit atunci când vezi că ori cu tine, ori fără tine, se întâmplă exact acelaşi lucru.

Orgoliul este surplusul iubirii de sine.

A bea cafea fără să fumezi un viceroy este o tortură.
Corolar: dimineaţa orice tortură este resimţită mult mai acut.

Intuiţia masculină e preferabilă orgoliului feminin.

Afară e soare şi mă pregătesc să-mi fac o papară lângă mămăliga de ieri.
După care voi bea cola cu orgoliu.

Umilinţa este un cerc vicios deghizat în pătrat virtuos.

Avantajul celui orgolios este că nu se plictiseşte niciodată. Şi chiar de s-ar întâmpla asta, nu ar recunoaşte.

Prostia & Orgoliul! Toată lumea ştie că s-au luat din dragoste şi că au o căsnicie reuşită.
Curând li se va naşte Degeaba, primul lor fiu.   

Am stat la fereastră şi am auzit întâmplător din radio ceva despre mine.
Desigur că mi-a mângâiat orgoliul.
De când m-am pus azi să scriu, orgoliul a stat cuminte, la pândă lângă scaun, puţin confuz.
I-am pus un gând, dar nu îi este clar: oare o să-i dau cu laptopu'n cap, sau încă o porţie dublă de gânduri?

Despre desper depres perdes resped serped

Dacă simte că nu se desfată la maxim cu laptele din ţâţa mamei la vreme, copkilu' va ţine tăinuit acest neajuns toată viaţa sa. Ulterior frustrarea lui va îmbrăca diverse forme, de la pizmă şi răsfăţ până la disperare, angoasă şi chiar ură asupra Universului.
În ziua de azi, la începutul vieţii lor unii copii nu ating punctul sublim al satisfacţiei afective, fiind nevoiţi a se obişnui cu starea de nesaturare pricinuită de o hrănire parţială (laptele matern fiind doar unul dintre vehiculele manifeste ale afectivităţii părinteşti, alături de vorbe dulci, priviri cu drag, cântece, etc.).
Aşadar, copiii cărora li se dă doar ţâţă, în timp ce mama se ceartă cu tatăl care se uită la meci (de exemplu), au şanse mari să ajungă adulţi frustraţi.

Şi vor avea de suferit îndeosebi cei mai apropiaţi. În viitoarele lor anturaje, acei copii nehrăniţi la timp, vor manifesta ca adulţi nevoi foarte greu de împlinit - generic spus, sunt cei care vor Luna de pe cer.
Pe de altă parte, acest mecanism psihologic se găseşte inversat în auto-suficienţă: copii care de mici au parte de îndestularea laptelui, cresc parcă mai uşor, fiind mai pregătiţi să înfrunte viaţa. Nici necazurile nu se lipesc prea tare de ei.

Cu siguranţă l-am întâlnit cu toţii, măcar o dată, pe cel exasperant de împăcat cu lumea, eficient în propriul trai, cel care are puterea de a lua când i se oferă şi de a da când i se cere. În mod cert cândva tot ne-am lovit, ne lovim sau ne vom lovi de omul perfect, cel care a supt înţelepciune din Ţâţa Universală.
Vremurile ne arată că tot mai mulţi oameni consideră că devin perfecţi, adică exact aşa cum au fost făcuţi şi apoi puşi pe calea lor. Ha!

De când am primit împrumut de la un bun prieten cartea lu' Vladimircolinu', totul s-a transformat în felii de viaţă. Când trăiesc în afara cărţii, încerc să menţin o acceptabilă coerenţă faţă de ceea ce am fost până acum, dar când intru în carte, toţi zeii dinlăuntru prind viaţă, speriindu-mă de numa'numa.
Nu voi putea găsi o explicaţie clară a fiorilor ce mă cuprind când citesc din cartea cu Ormag, zeul a cărui nume e spaima!


A recupera, prin actul amintirii, ceva ce se disimulează în prezent ca fiind pierdut cândva în trecut. A reasculta trecutul pentru a rezolva o problemă prezentă.
Conştientizarea nevoii fireşti a omului de a asculta poveşti poate vindeca multe. Fie el matur, omul recuperează prin intermediul poveştilor acele lipsuri fundamentale ale trecutului său, reintegrând şi reinterpetând situaţiile trăite. Acesta este temeiul existenţei tuturor povestitorilor, care ne oferă şansa de a ne completa propriul puzzle sufletesc, şi de a ne curăţi mintea de balastul produs de existenţa cotidiană. Această nevoie de evadare a deviat în formele sale contemporane extrem tehnicizate (fiecare film ne spune o poveste de fapt). La televizor, miturile ancestrale sunt foarte bine mascate, astupate de-a dreptul. Poate că unul dintre miile de show-uri TV ne ţine cu sufletul la gură, şi habar-n-avem că tocmai astfel participăm la împlinirea unei poveşti vechi de când lumea.

Parcă m-aş uita şi eu la un talk-show, dacă moderatorul ar griji măcar de un ditamai focul, în mijlocul platoului...

Fac o paranteză teoretică aici, ca să revin apoi la povestea de ansamblu; sau să o uit.
Marile Povestiri au apus deja din mileniul trecut. Nemaiavând la dispoziţie decât mici povestiri şi jocuri de limbaj, după cum propovăduia papa Lyotard (via Wittgenstein), primul lucru pus în pericol de abundenţa adevărului subiectiv şi relativitatea sa obiectivă, ar fi şandramaua noastră etică. Dacă fiecare e în filmul lui, pierdem garanţia că totul va fi ok. Prin anii '70 li s-a făcut puţin teamă academicienilor modernişti că nu ne vom mai înţelege om cu persoană, generând atâta neînţelegere încât nu vom putea pune la loc pana în călimară, iar zeii vor muri de inaniţie. Nietzsche avea în sfârşit motive să jubileze: în sfârşit se dovedea că nu scrisese aiureli cu un veac înainte!
Secularizarea societăţii în modernitatea târzie a dus la pierderea unor rosturi, pe cât de fundamentale pe atât de obosite. O pierdere nu doar a Marilor Povestiri (Dumnezeu, Lumea, Istoria, Cunoaşterea, Timpul, Adevărul, Femeia - şi alte asemenea nume de almanahe) dar şi o înflorire a micilor povestiri, o proliferare extremă a înnoirilor în toate planurile existenţei. Anii '70 au însemnat izbucnire manifestă, revoluţia ca atribut al relaţiei om-cosmos, culminând într-o abundenţă generalizată, a miliardelor de mici adevăruri, a normelor individuale adaptate din cele vechi, a bucăţelelor-kitch de lemn, cioplite şi vândute scump pentru că provin din crucea unei Vechi Legi crucificate. Hyper-telie a umorilor, a valorilor la purtător, a schimburilor optimiste pe întuneric, a căsătoriilor în alb.
Zeii fuseseră puşi la îndoială demult, dar în istoria recentă a omenirii vântul schimbărilor din secolul XX a devenit un tzunami intern care a măturat efectiv tot non-necesarul în cale, producând o limpezire globală a minţii umanităţii, dar şi o cvasi-amnezie generală a sufletului.
Uitarea fiind un efect inevitabil al oricărei revoluţii, trebuie să remarcăm că unii vor neapărat ca noi, nepoţii acelor ani, să ne amintim de fostele noastre Mari Povestiri. Relaţia la nivel istoric dintre bunici şi nepoţi merită aprofundată.
Începând cu apariţia Internetului, de prin anii '90 până în ziua de azi, totul se petrece altfel decât vreodată, cu o viteză incredibilă, cu o creştere accelerată, spre necunoscut. Nu putem prevedea efectele secundare ale virtualizării ultimelor două generaţii. Până nu demult, Istoria o "scria" un Cineva, într-un anume Loc şi Moment. Acum fiecare are posibilitatea, ba chiar e dator, să-şi croiască pe viu propria sa istorie, veşnică şi ubicuă. Oricum, suntem la fel de liberi să ne învelim apoi cu propria viaţă, sau să zburdăm goi prin Univers.
Direcţia propriei mişcări ne aparţine. Evoluăm cât vrem. Doar cei care-şi stau în propria cale, cei incapacitaţi de propriile frici, abandonaţii şi neadaptaţii care mai speră că se pot reîntoarce la Trecut ca la un ideal sân al lui Avraam, se auto-condamnă la suferinţă şi merită atenţie, pentru că răul din ei va plezni cumva.
Orice reîntoarcere nu se poate face decât mergând înainte până recunoaştem urmele de unde am plecat, şi spirala asta o facem oricum mai mult de la sine şi prin sine, într-un Acum continuu.

Revin. Încerc să revin, ducându-mă mai departe aşadar.
Felurile esenţiale în care se spuneau poveştile au trecut prin schimbări radicale.
Accentul cade prea mult pe fondul efectiv conţinut în poveste, şi prea puţin pe forma cum povestea se oferă.
Ceremonialul ce precede actul povestirii, a devenit o treabă utilă cel mult în creşterea copiilor.
Dar azi, nici aceştia nu mai au nevoie să li se spună poveşti. Sunt destule filmuleţe educative pe net.
Doar klingonienii şi bajoranii din Star Trek mai pun botul solemn, atunci când câte unul se pregăteşte să povestească. 
Analizând cu atenţie folosirile expresiei "n-am timp de poveşti" ca argument împotriva pierderii timpului, 
ne putem da seama cât de puţin sunt lăsate poveştile să fie. Dacă nu rămâne într-o poveste, orice lucru se va pierde în neant, şi desigur rostul acestei pierderi are şi el povestea sa.
Să nu ne codim, degradarea lumii poate fi un sentiment foarte plăcut.

Dar poate mai evident în alte culturi decât cea occidental-universală, s-a păstrat nealterată nevoia de poveşti, acordându-se încă importanţa cuvenită povestitorilor, cei care ne defragmentează memoriile (atât cea colectivă cât şi cea individuală), asumându-şi astfel un rol fundamental igienic. Dpdv sociologic, povestitorul e un purgativ care ne ajută să eliminăm ceea ce ne intoxică. Paradoxal, acelaşi povestitor poate deveni otrăvitor, dacă e folosit abuziv.

Mă chinui să îmi amintesc ce plăci ascultam la bunică-mea. Aveam câţiva ani şi tot mai eram convins că bunică-mea are un pitic ascuns în pick-up, care ştie o grămadă de poveşti. Piticul din pick-up putea imita toate glasurile posibile, dacă îi vorbeai frumos. Când am mai crescut, nu mai ascultam poveşti. Odată, când nu era bunica pe fază am desfăcut pick-up-ul. Eram convins că voi găsi acolo piticul-povestitor, uscat şi plin de praf...

.






 

La bară (despre limită)

Am făcut filmul cu Stufinoria, aşa cum i-am promis dragii căţeloase, mereu însetate. De cunoaştere, ca şi mine, că de aia ne înţelegem atât de bine.
Apoi am încercat şi câteva tracţiuni, nu la bara din grădină, ci la prăjina din casă, în timp ce ea halea bobiţe şi mă privea sceptică.
Primele trei ridicări au mers uşor, a patra ceva mai greu, a cincea tracţiune cu efort intelectual susţinut, iar la a şasea a trebuit efectiv să îmi concentrez toată forţa fiinţei în bicepşi. Am ajuns cu chiu dar fără vai, cu bărbia peste bară.

 ...cam aşa (nu arăt chiar aşa).

Am stat aşa, să mă gândesc puţin, aşa suspendat. Limita încă nu mi-am atins-o, dar nici departe nu e. Aşa. Mi-am fixat 2 tracţiuni bonus. Azi-noapte am băut vin bere şi tekila până spre dimineaţă, şi asta înseamnă tracţiuni scuză, dar cum să nu fiu în stare să-mi fac norma de 10-2=8 tracţiuni? Dacă o să fac 8, sunt mulţumit. Tot ce-mi propun, pot duce la bun sfârşit, ceea ce mă ajută să mă definesc. Uneori. 

Îmi dau drumul încet, hotărât să pornesc cu cea de-a şaptea ridicare.

Îmi sună telefonul în buzunar. Mă deconcentrez aproape de tot; aşteptasem cu nerăbdare înainte, la cafea şi prima ţigară, să sune telefonul, şi primul gând-reflex a fost dă-le-n colo de tracţiuni!

M-am răzgândit şi am lăsat deci telefonul să sune.

Vreau să pornesc cea de-a şaptea tracţiune. Gândul a pornit spre braţe, care totuşi nu (tr)acţionează.

Unde se pierde gândul atunci când nu poţi face ceva, deşi vrei?

Verific. Da, îmi doresc foarte mult să fac încă 2 tracţiuni. Certitudinea asta o simt în reprezentarea clară a voinţei. Dar braţele nu mă ridică. Palmele resimt greutatea corpului şi a pierderii de timp cu gândurile.

Oricum asta era de fapt miza. Să mă obişnuiesc să gândesc clar în situaţii asemănătoare.

Simt că îmi scapă mâinile de pe bară. Nu trebuie să mă las dus de gânduri.

Ce prostie e vorba aia: dacă vrei cu adevărat poţi!

Un nonsens. Pot să găsesc o tonă de situaţii reale când vrei cu tot adevărul fiinţei, dar nu poţi!

Într-adevăr vreau să fac numai ce e bine. Dar nu pot. Păi atunci înseamnă că nu vreau cu adevărat. Ah ce mă enervează introducerea abuzivă a categoriei universale a adevărului în problema capacităţii volitive individuale. Ce mai, să vă mărturisesc că vreau cu adevărat să zbor ca un guguştiuc?

Ştiţi că n-o să prea pot, nu? Oricât de mult adevăr aş pune în vrerea mea.

Îmi amintesc de palmele mele încleştate pe bara rece (e luni dimineaţa, 1 aprilie, cam friguţ).

Cu forţe proaspete - intenţionat m-am autoenervat cu zicătura aia idioată - mă ridic până sub bară, unde limita fizică despre care vă vorbeam la început îmi arată că trebuie să mă strofoc mai tare.

Scormonesc în sertarele bibilicii. Aaa, da!

Stamina. Un cuvânt pe val, nu doar pe înţelesul celor din sălile de bodybuilding. Până şi hipsterpisicile prin discoteci înţeleg ce înseamnă stamina. Că de, legea dansului o cere. 

Prototipul masculinităţii actuale a produs de câteva zeci de ani o continuă nuanţare a vechilor stereotipuri. Tradiţionala potenţă a bărbatului se cere transformată, ambalată în diverse scopuri şi contexte, care mai de care mai pufoase, mai bine mirositoare. Mentalităţile împuţite ale războinicilor au căzut nu în dizgraţie, ci în uitare. Azi, gândirea celor mai mulţi bărbaţi nu miroase nicicum. A fost spălată bine înainte de somnic.

Mi se pare că toţi bărbaţii fac nani la fel. Doarme viaţa pe ei, dom'le.

Sensul vieţii lor nu e lupta cu propriile slăbiciuni, ci o negociere isteaţă cu ceilalţi. Oportunismul, cel care jigneşte valoarea existenţei, fuga tuturor după derizoriu, fascinaţia pentru iluzoriu, nu sunt justificate îndeajuns de teoriile proactivităţii: realitatea ne obligă să fim activi, să luăm înainte de a ni se oferi.

Cât patos în gândurile astea! Oare ce-am păţit? De fapt ne doare la pateu de toate astea, nu Stufi?

Căţeaua m-a privit bucuroasă că îi dau şi ei cuvântul. 

Cine mai vrea să îndure ceva, ştiind că e degeaba?

Orice urmă de luciditate va deveni periculoasă, un afront adus tuturor. 

Visvăd corăbii cu oameni şi câini lucizi, numiţi pe nedrept nebuni. 

Poate că vom fi trimişi cu toţii în spaţiu, pe o nouă planetă...

Nu mai e viril să înjuri, pentru că e şi dreptul femeilor să-şi bage pika.

Nu mai e viril să fii cult, educat, adică să zicem, deştept finuţ.

Norocul te va face viril, băiete! Asta e!

Doar un hazard te aduce faţă-la-faţă, în atenţia deplină a unei femei (cum zice cartea, Eu şi Tu), şi un alt hazard o va face să te considere bărbat. Nimic nu e obligatoriu, nici măcar previzibil. Dar stamina e o condiţie pusă din start.

Am întâlnit amici care-şi cultivau în mod conştient stamina, încercând o dezvoltare personală demnă de respect. Viaţa e o junglă, etc, ştiţi placa.

Unii sunt convinşi că e o prostie să vrei neapărat să fii viril.

Te râd strănepoatele de ciobani, emancipatele de prin cluburi. Şi miorii de se cred gay pe lângă curci.

Virilitatea nu mai e cool, în concluzie. Decât să nu fie în trend, bărbaţii preferă să uite cum sunt.

Deşi vom întâlni tot mai multe femei aşa-zis "rebele", care ştiu exact ce vor, şi găsesc tot mai greu. 

Şi eu nu sunt în stare să gândesc clar făcând 8 tracţiuni. Cred că am exagerat cu perspectiva asupra lumii.

Phuaaa, iaca mă încordez cu ultimele puteri date de orgoliu, şi pun bărbia peste bară!

Mai am o tracţiune! Îmi vine puţin vin înapoi, îl scuip peste bară. Sunt sigur că dacă îmi dau drumul prea repede în poziţia de jos, nu o să mă pot ridica. Trebuie să fiu la fel de încordat. Calculez: jos, şi hopa sus! Nu e imposibil, deşi limita parcă am atins-o deja. Trebuie să acţionez, am gândit destul.

Îmi dau drumul în jos, şi degetele mâinii stângi nu mai reacţionează. Implacabil, bara îmi va scăpa dintre degete. Da, e momentul să apelez la soluţia extremă. Desprind de tot mâna stângă, o scutur puţin să-şi revină, şi atârnat numai în dreapta, strig:

- Futu-ţi bara şi tracţiunea finală cine te-a gândit, numa stai că-ţi arăt eu acuma cine-i staminosu' pă zonă, da' ce credeai tu bară că mă dovedeşti aşa uşor băga-mi-aş ce m'am enervat!

Şi ca prin minune, cu o singură mână m-am ridicat peste bară, şi mi-am pus bărbia zâmbind mulţumit.

Am făcut cele 8 tracţiuni autoimpuse, şi din avântul bucuriei, am mai făcut încă 2 lejer, ca să fie cifra mea obişnuită. De fiecare dată limita asta a mea apare, iniţial este de netrecut, şi fiecare poveste a celor 10 tracţiuni (obligatoriu fără încălzire!) a fost diferită. 

Odată limita a apărut înainte să mă apuc de treabă, pentru că băusem pălincă fără limită şi nu nimeream bara.