marți, 26 martie 2013
Stufinoria
Am visvăzut o amintire cu un palton sâmbăta sub care ţii un câine ca să nu-l plouă şi e sâmbătă şi plouă n-am umbrelă hai că nu mai umblu nu nu mă mai întorc acum, mai ales că tre să duc şi câinele ăsta acasă, hm, e sâmbătă oare da că ieri n-am dormit a cui o fi câinele ăsta.
În amintirea acestui vis am stat de vorbă în poveşti cu Stufinoria căţeaua despre vreme, mi-a zis ea direct, că da, aude şi ea cum se tot vaietă oamenii zilele astea că ba că e prea frig zilele astea ce nu vine primăvara asta odată mă că zilele astea ar trebui să fie mai cald, da' las că zilele astea tot se face cald călduţ căldişoreanu' cumva zilele astea să vezi numa'...etc.
Şi că dacă ar fi vremea bună mâine să fac cu ea un film cu exerciţii la bara din grădina ei, Sana Toria.
Eu ştiam deja că zilele astea tocmai fac o vizită la Sanatorium, dar tot m-a uimit:
- Bine tu Stufinorie căţea timidă atunci când se uită cineva la tihne când mănhânci, hai că îţi aduc apă să vezi ce bei.
- Zmeoiule, ce tânăr eşti, adă.
M-am gândit că porţile lumilor se vor deschide de acum, zilele astea, spre 3000
şi la 4026 ar trebui oprite blogurile puţin
şi e legiereanu' că nici să vrei
nu merge-n fiecare zi scris
deci rezultă destul de mult timp
În loc să mă uit la meciul cu Olanda
scriu ce-am stat de poveşti cu Stufinoria.
Şi i-am promis că-i fac film mâine
I-a placut la Stufinoria de mine
duminică, 24 martie 2013
Atr(of)ium
Cică: ora Pământului...
Hopa, că nu e întuneric chiar de tot!
În inima Zmeoiului pâlpâie inutil şi enervant o lanternuţă rebelă, de la bricheta uitată de muză. Ea a ieşit azi dimineaţă, ezitând două veşnicii în prag, cu palma înfăşurată ca un nautilus pe clanţa uşii inimii mele atrofiată subit. S-a decis să plece, poate de tot, cică nu din cauza dorurilor ei neştiute, dar privind cu jind afară.
Zmeoiul cu durerea înţelegerii abandonate, Muza cu tristeţea gândului pe jumătate.
"Aşa nu vom putea fi pe îndeajuns" apoi a continuat indiferentă: "mă duc puţin la plimbare, că n-am aer din cauza ta. Mă iubeşti geşit".
Cu un reflex tardiv, am aruncat în urma ei remarca idioată: "...ai greşit! Se zice grreşit.".
Dar poate nu ştiu eu când ceva e geşit. Muza deobicei are dreptate, iar dacă nu are, pocneşte din deşte şi iese indignată în mijlocul străzii să se bată cu vecinii (preferă familia Spleena, pe care-i rupe în bucăţele şi îi lipeşte la loc cu migală de fiecare dată )
Pentru un timp, nu am de ales decât să stau singur în inima mea, chiar dacă acum e locuibilă doar pe sfert.
Înainte de plecarea ei, cămara ne era plină de provizii, ca să supravieţuim dacă ar începe vreo răzmeriţă pe-afară. Am verificat acum după ce a plecat ea, şi da, mi-au putrezit scumpii mei castraveţi ventriculari; lujerii speranţofili s-au ofilit, iar boarea de moare de ciudă, emana o duhoare pestilenţială.
A trebuit să arunc tot, şi să-mi iau nişte cipsuri.
Bine că nu mai e obligatorie hrănirea cu sentimente, altfel eram condamnat la cineştie ce noi aventuri eretice.
Va fi totul din nou cum îmi place mai mult: vorbe singure, pireu singur, radio singur cu o singură emisiune, tot ce mă înconjoară va fi singur. Unic chiar. Self-suficient. Ca o învârteală'n cercul propriu.
Cu privirea pironită în humă, care deodată stă să cadă de pe pereţi, am zărit o lacrimă. Am sorbit-o însetat şi din geşeală am răsturnat toată vesela. Ceapa mă-sii, da' amară-i.
În ficaţii revoltaţi ai lui Jack, Boaba de apă dansează imperturbabilă, în liniştea toxică. De fapt întregul metabolism al cosmosului se va împotmoli în nonsensul acesta, al primilor mei paşi de step. Păşesc cu atenţie paşii de step, pentru că sunt un tautolog sensibil, amuţit şi timid.
La aprozar I - Strehaia
- Bună dimineaţa domnişioară, a-şi dori două portocale roşi şii un gref albastru!
- Cine?...Eei, aşi! Nu aveţi voe decât una bucată din fiecare fruct de pe rafturi, conaşiu'. Ştiţi prea bine că dimineaţa stemele criza'n'temelor sunt la apogeu în veceu.
- Atunci daţi-mi cel mai mare pepene roşu şi o pară mereu verde.
- Vă avertizez însă că combinaţia asta e anti-diuretică.
- Că cum adică, că constipă?
- Exact domnule. Judecând în pripă atitudinea matale, eu recomand o stafidă pe smokină, zilnic. În pofida prostatei sale reputaţii, combinaţia asta va da roade negeşit.
- La ce roade vă referiţi?
- La roadele pământului. Vă rog stingeţi lumina când ieşiţi de aici. Mulţumesc, la revedere.
Cu laptopul pe genunchi şi coatele încă zdrelite de la semibeţia de aseară, aştept să vină lumină de undeva.
Mulţi vor să mă convingă că e rău să îţi placă să aştepţi. Decât să aştepte să le pice para pe mălai, toţi se grăbesc de îşi iau soarta în mâini, preferând să creadă că acţionează, măcar că asta e o reacţie previzibilă.
Contemplând proactivismul exagerat al epocii noastre, văd că multe din acţiunile noastre sunt de fapt fără sens, indicând sursele temerilor noastre de tot felul. Aşa-zisele adevărate activităţi s-au rătăcit demult de semnificaţiile lor aşa-zis iniţiale. Nici nu ne puteam aştepta la altceva, doar totul e firesc. Mica povestire cu declinul istoric al valorilor omenirii cocleşte în ochii tuturor celor care se tem şi nu ştiu că se tem.
Aşteptăm ceva şi nu ştim ce.
Cât poţi să aştepţi un verdict?
Aştepţi o lovitură din întuneric, dar nu ştii de unde.
Reflexele omului îşi ating culmea dezvoltării, după care decad.
Nu m-am învăţat minte, încă cred că simt cum mă dezvolt, la infinit.
O senzaţie incredibilă, care te cam îndepărtează de cei deştepţi.
Oare instrinctul de-a risca fără rost stă la baza prostiei umane?
Cel mai spectaculos şi deloc apreciat număr mi se pare atunci
când îţi plasezi de bunăvoie centrul de greutate al fiinţei în exterior,
când te deschizi nepermis de mult şi de repede în faţa altei fiinţe,
când îţi pui inima pe roţi şi porneşti cu încrederea prostului la plimbare prin necunoscut,
când întinzi mâinile cu încredere totală în magia sincronului, pus la cale împreună la începutul showului.
Şi partea proastă e
când te trezeşti în alt format de show. Nu circ, ci viaţă.
În loc să te prindă de mâini, trapezista va sta cu mâinile în sân; îţi va zâmbi inocent şi puţin jenată, dar mereu atentă la spusele domnului director al circului-vieţii, care va da semnalul trezirii tale; toţi au venit să te vadă şi să râdă de tine când vei da nas în pământ cu realul. Cel mai distractiv e că nu e pentru ultima oară.
La aprozar II - Undeva
- Noapte bună doamnă, bananale aveţi?
- Nu domnule, le-am terminatără eri pe toate .
- A-ţi lăsa câteva pentru mâine dimineaţă nu ar fi fost deloc o idee rea.
- Atunci o să vă zic un banc de adormit adulţii: Rahan cu Pseudotarzan se provocară odată nu demult prin junglă, concurs decisiv de alfamale betamail, care pe care, 10 km liană-n liană fără să pună piciorul pe pământ; care ajunge primul are drept să aleagă ca să caftească 3 tinere din cârdul viitoarelor neveste, care erau şi majoretele junglei.
- Vai doamnă ce bădărănie!
- Mă rog, vă rog nu mă întrerupeţi! Aşa. A, da. La un moment dat, deşi Pseudotarzan avea avantaj doar câteva sute de milionimi de milimetru (tot chiuia olari-olari-olariuuu-ul ăla, adaptarea afonă a celebrului strigăt original enervându-l la culme pe contratenorul Rahan), un avantaj infim, care ar fi putut fi recuperat foarte lejer în acceleratorul de la Geneva, Rahan zăreşte o bâtă folositoare la casa omului. Primul lui gând a fost să o salute: Servus bâtă! Haaahahaha!
- Îl ştiam, dar nu chiar aşa!
- Hehehehe hohohoho hihihihi, nu-i aşa că dă somn?
- Mi se rup fălcile de oboseală doamnă, daţi-mi o plasă de avocato că imediat răsare soarele şi e ruşine să aştepţi prea mult într-un loc ca ăsta; o să cumpăr câteva pif-uri în loc de bananale, oricum nu prea se mai chinuie să le distingă nimeni.
Am speranţe deşarte, pentru că dragostea-i oarbă şi moartea e surdă
Totul alunecă mai uşor cu clătite cu urdă
şi mai rar aşa o întâmplare fericită ca duminica de azi.
Hopa, că nu e întuneric chiar de tot!
În inima Zmeoiului pâlpâie inutil şi enervant o lanternuţă rebelă, de la bricheta uitată de muză. Ea a ieşit azi dimineaţă, ezitând două veşnicii în prag, cu palma înfăşurată ca un nautilus pe clanţa uşii inimii mele atrofiată subit. S-a decis să plece, poate de tot, cică nu din cauza dorurilor ei neştiute, dar privind cu jind afară.
Zmeoiul cu durerea înţelegerii abandonate, Muza cu tristeţea gândului pe jumătate.
"Aşa nu vom putea fi pe îndeajuns" apoi a continuat indiferentă: "mă duc puţin la plimbare, că n-am aer din cauza ta. Mă iubeşti geşit".
Cu un reflex tardiv, am aruncat în urma ei remarca idioată: "...ai greşit! Se zice grreşit.".
Dar poate nu ştiu eu când ceva e geşit. Muza deobicei are dreptate, iar dacă nu are, pocneşte din deşte şi iese indignată în mijlocul străzii să se bată cu vecinii (preferă familia Spleena, pe care-i rupe în bucăţele şi îi lipeşte la loc cu migală de fiecare dată )
Pentru un timp, nu am de ales decât să stau singur în inima mea, chiar dacă acum e locuibilă doar pe sfert.
Înainte de plecarea ei, cămara ne era plină de provizii, ca să supravieţuim dacă ar începe vreo răzmeriţă pe-afară. Am verificat acum după ce a plecat ea, şi da, mi-au putrezit scumpii mei castraveţi ventriculari; lujerii speranţofili s-au ofilit, iar boarea de moare de ciudă, emana o duhoare pestilenţială.
A trebuit să arunc tot, şi să-mi iau nişte cipsuri.
Bine că nu mai e obligatorie hrănirea cu sentimente, altfel eram condamnat la cineştie ce noi aventuri eretice.
Va fi totul din nou cum îmi place mai mult: vorbe singure, pireu singur, radio singur cu o singură emisiune, tot ce mă înconjoară va fi singur. Unic chiar. Self-suficient. Ca o învârteală'n cercul propriu.
Cu privirea pironită în humă, care deodată stă să cadă de pe pereţi, am zărit o lacrimă. Am sorbit-o însetat şi din geşeală am răsturnat toată vesela. Ceapa mă-sii, da' amară-i.
În ficaţii revoltaţi ai lui Jack, Boaba de apă dansează imperturbabilă, în liniştea toxică. De fapt întregul metabolism al cosmosului se va împotmoli în nonsensul acesta, al primilor mei paşi de step. Păşesc cu atenţie paşii de step, pentru că sunt un tautolog sensibil, amuţit şi timid.
La aprozar I - Strehaia
- Bună dimineaţa domnişioară, a-şi dori două portocale roşi şii un gref albastru!
- Cine?...Eei, aşi! Nu aveţi voe decât una bucată din fiecare fruct de pe rafturi, conaşiu'. Ştiţi prea bine că dimineaţa stemele criza'n'temelor sunt la apogeu în veceu.
- Atunci daţi-mi cel mai mare pepene roşu şi o pară mereu verde.
- Vă avertizez însă că combinaţia asta e anti-diuretică.
- Că cum adică, că constipă?
- Exact domnule. Judecând în pripă atitudinea matale, eu recomand o stafidă pe smokină, zilnic. În pofida prostatei sale reputaţii, combinaţia asta va da roade negeşit.
- La ce roade vă referiţi?
- La roadele pământului. Vă rog stingeţi lumina când ieşiţi de aici. Mulţumesc, la revedere.
Cu laptopul pe genunchi şi coatele încă zdrelite de la semibeţia de aseară, aştept să vină lumină de undeva.
Mulţi vor să mă convingă că e rău să îţi placă să aştepţi. Decât să aştepte să le pice para pe mălai, toţi se grăbesc de îşi iau soarta în mâini, preferând să creadă că acţionează, măcar că asta e o reacţie previzibilă.
Contemplând proactivismul exagerat al epocii noastre, văd că multe din acţiunile noastre sunt de fapt fără sens, indicând sursele temerilor noastre de tot felul. Aşa-zisele adevărate activităţi s-au rătăcit demult de semnificaţiile lor aşa-zis iniţiale. Nici nu ne puteam aştepta la altceva, doar totul e firesc. Mica povestire cu declinul istoric al valorilor omenirii cocleşte în ochii tuturor celor care se tem şi nu ştiu că se tem.
Aşteptăm ceva şi nu ştim ce.
Cât poţi să aştepţi un verdict?
Aştepţi o lovitură din întuneric, dar nu ştii de unde.
Reflexele omului îşi ating culmea dezvoltării, după care decad.
Nu m-am învăţat minte, încă cred că simt cum mă dezvolt, la infinit.
O senzaţie incredibilă, care te cam îndepărtează de cei deştepţi.
Oare instrinctul de-a risca fără rost stă la baza prostiei umane?
Cel mai spectaculos şi deloc apreciat număr mi se pare atunci
când îţi plasezi de bunăvoie centrul de greutate al fiinţei în exterior,
când te deschizi nepermis de mult şi de repede în faţa altei fiinţe,
când îţi pui inima pe roţi şi porneşti cu încrederea prostului la plimbare prin necunoscut,
când întinzi mâinile cu încredere totală în magia sincronului, pus la cale împreună la începutul showului.
Şi partea proastă e
când te trezeşti în alt format de show. Nu circ, ci viaţă.
În loc să te prindă de mâini, trapezista va sta cu mâinile în sân; îţi va zâmbi inocent şi puţin jenată, dar mereu atentă la spusele domnului director al circului-vieţii, care va da semnalul trezirii tale; toţi au venit să te vadă şi să râdă de tine când vei da nas în pământ cu realul. Cel mai distractiv e că nu e pentru ultima oară.
La aprozar II - Undeva
- Noapte bună doamnă, bananale aveţi?
- Nu domnule, le-am terminatără eri pe toate .
- A-ţi lăsa câteva pentru mâine dimineaţă nu ar fi fost deloc o idee rea.
- Atunci o să vă zic un banc de adormit adulţii: Rahan cu Pseudotarzan se provocară odată nu demult prin junglă, concurs decisiv de alfamale betamail, care pe care, 10 km liană-n liană fără să pună piciorul pe pământ; care ajunge primul are drept să aleagă ca să caftească 3 tinere din cârdul viitoarelor neveste, care erau şi majoretele junglei.
- Vai doamnă ce bădărănie!
- Mă rog, vă rog nu mă întrerupeţi! Aşa. A, da. La un moment dat, deşi Pseudotarzan avea avantaj doar câteva sute de milionimi de milimetru (tot chiuia olari-olari-olariuuu-ul ăla, adaptarea afonă a celebrului strigăt original enervându-l la culme pe contratenorul Rahan), un avantaj infim, care ar fi putut fi recuperat foarte lejer în acceleratorul de la Geneva, Rahan zăreşte o bâtă folositoare la casa omului. Primul lui gând a fost să o salute: Servus bâtă! Haaahahaha!
- Îl ştiam, dar nu chiar aşa!
- Hehehehe hohohoho hihihihi, nu-i aşa că dă somn?
- Mi se rup fălcile de oboseală doamnă, daţi-mi o plasă de avocato că imediat răsare soarele şi e ruşine să aştepţi prea mult într-un loc ca ăsta; o să cumpăr câteva pif-uri în loc de bananale, oricum nu prea se mai chinuie să le distingă nimeni.
Am speranţe deşarte, pentru că dragostea-i oarbă şi moartea e surdă
Totul alunecă mai uşor cu clătite cu urdă
şi mai rar aşa o întâmplare fericită ca duminica de azi.
vineri, 22 martie 2013
V-am prinselea
Deşi nu eram acasă, a trecut pe la mine Faţă-Pădure. Mi-a lăsat o carte, şi un bilet pe care-a scris:
Tăcute-s căile pământului,
potecile-ncurcate şi drumurile netezi,
tăcute şi-nţelepte...
Cine mai bine decât ele-i cunoaşte pe oameni?
Căile fără capăt i-au văzut
încrezători şi deznădăjduiţi,
veseli şi trişti,
cântând şi lăcrimând,
căci viaţa oamenilor se scurge
între cel dintâi şi cel din urmă drum.
(Vladimir Colin - Legendele ţării lui Vam)
Tăcute-s căile pământului,
potecile-ncurcate şi drumurile netezi,
tăcute şi-nţelepte...
Cine mai bine decât ele-i cunoaşte pe oameni?
Căile fără capăt i-au văzut
încrezători şi deznădăjduiţi,
veseli şi trişti,
cântând şi lăcrimând,
căci viaţa oamenilor se scurge
între cel dintâi şi cel din urmă drum.
(Vladimir Colin - Legendele ţării lui Vam)
miercuri, 13 martie 2013
Una-i Lumea, două-s taberele noastre
Aseară am trecut pe la meţere să văz ce-i cum cu Oneworld Festival. Totul a fost minunat, chiar dacă am întârziat şi am nimerit aiurea pe scaun lângă un bătrân ce-şi expira moartea.
Odessa ca film documentar de atitudine de Iepan de discuţii de după. Palpitant. Aşteptată sau neaşteptată, nu s-a produs nicio desfăşurare de drapele, deşi pluteau în aer pârţurile unor aşa-zişi istorici, tinerei intelectuali frustraţi, care emanau un fel de iz de ură identitară de disperare de viitoare naţie imbecilizată.
A fost impresionant cât de eficient doi istorici bătrâni i-ai pus la punct pe vehemenţi. Cu propriile argumente: istoria vă sugerează să luaţi loc şi aminte, naţionaliştilor!
A-ţi cere scuze ca popor ar fi o dovadă de maturitate istorică, un prim pas spre dezvoltarea unei conştiinţe naţionale sănătoase, dar românii încă nu pot gândi atât de departe. Plus că nu vor să sufere faptul de-a trăi plenar - trecut, prezent, viitor. Vor să rămână copiii istoriei, doar în prezent.
Unii nu se descurcă nici măcar cu mândria (de a fi român), d-apăi cu ruşinea?
Pentru că aceste două sentimente, abuzate, devin păcate. Şi nu pot fi separate, ele vin mereu la pachet. Acum ori niciodată, se fac tabere. Asta se vede, se simte. Prăpastia dintre cele două soluţii identitare româneşti se cască, se cască..totul petrecându-se atât de rapid, ca o emisiune cancan de pe acasă.tv...
Şi cel mai grav va fi pentru cei care cu riscul vieţii nu vor alege niciuna. Nu dau exemple de asemenea eroi, vă las vouă deliciul completării proprii poveşti.
Odessa ca film documentar de atitudine de Iepan de discuţii de după. Palpitant. Aşteptată sau neaşteptată, nu s-a produs nicio desfăşurare de drapele, deşi pluteau în aer pârţurile unor aşa-zişi istorici, tinerei intelectuali frustraţi, care emanau un fel de iz de ură identitară de disperare de viitoare naţie imbecilizată.
A fost impresionant cât de eficient doi istorici bătrâni i-ai pus la punct pe vehemenţi. Cu propriile argumente: istoria vă sugerează să luaţi loc şi aminte, naţionaliştilor!
A-ţi cere scuze ca popor ar fi o dovadă de maturitate istorică, un prim pas spre dezvoltarea unei conştiinţe naţionale sănătoase, dar românii încă nu pot gândi atât de departe. Plus că nu vor să sufere faptul de-a trăi plenar - trecut, prezent, viitor. Vor să rămână copiii istoriei, doar în prezent.
Unii nu se descurcă nici măcar cu mândria (de a fi român), d-apăi cu ruşinea?
Pentru că aceste două sentimente, abuzate, devin păcate. Şi nu pot fi separate, ele vin mereu la pachet. Acum ori niciodată, se fac tabere. Asta se vede, se simte. Prăpastia dintre cele două soluţii identitare româneşti se cască, se cască..totul petrecându-se atât de rapid, ca o emisiune cancan de pe acasă.tv...
Şi cel mai grav va fi pentru cei care cu riscul vieţii nu vor alege niciuna. Nu dau exemple de asemenea eroi, vă las vouă deliciul completării proprii poveşti.
vineri, 8 martie 2013
Vă place podbalul, băieţi?
Ca remediu la guturai sau ce naiba oi fi având, am ajuns şi la ceaiul de podbal. Seamănă cu urzica la gust.
Alaltăieri am dat peste un site care m-a pus serios pe gânduri: ce este ursita omului? Se pare că bucureştenii s-au prins mai repede de schemă, recunoscând în prezentarea site-ului lor că au deja ani de zile experienţă în ursit. O minune! Totuşi, parcă nu mi-aş lăsa copilul deocheat de trei actriţe...
A ursi presupune a determina destinul unui om, fatalmente. Nimeni nu poate ieşi din ursită. Firma de ursitoare se pare că ia total în derâdere semnificaţiile şi consecinţele asumării rolului de ursitoare. Dar să trecem mai departe.
În greacă, la urs i se spune arktos, adică "de-al Nordului"; de aici avem şi "arctic". Constelaţia Ursa Mare apare la nord. Mă întreb acum dacă există o legătură între urs şi ursitoare. Cum nu pot credita o coincidenţă, ar trebui să merg pe la bibiliotecă când îmi va trece răceala. Pe net, mai nimic despre etimologia ursitei - din cauza nenumăratelor firme de ursitoare, care au acaparat rezultatele căutării. Să încerc a urzi.
Iată că am găsit!
urzí, urzesc, vb. tranz. – A așeza urzeala: „D-ai ști țese și urzî / Cum te știi la joc suci...” (Memoria 2001, 100). „Țeserea pânzei, în societățile arhaice și tradiționale e o îndeletnicire rituală cu semnificații cosmogonice și cu implicații asupra destinului oamenilor și plantelor. Pe lângă motivații de ordin social, încredințarea artei torsului și țesutului aproape exclusiv femeilor avea și o întemeire mitico-simbolică, bazată pe analogia cu nașterea, procreația, zămislirea formelor noi de viață. (...) Cuvintele din grupul lexical (cf. lat. ordior, exordium, primordia, românescul a urzi) au, la origine, numele operației de așezare a firelor urzelii pentru a începe o nouă țesătură” (Evseev 2001: 200). – Lat. ordire „a începe; a țese, a toarce” (Densusianu, Pușcariu), cf. it. ordire. Sursa: DRAM (2011)
Deci nu există legătură între semnificaţii: urs şi ursitoare seamănă numai ca şi cuvinte!
Mai bine s-ar spune: urzitoare.
Să revin la cât ştiu până acum.
La vechii greci, pe cea mai mică dintre moire o cheamă Clotho. Ea toarce firul vieţii omului; cea mijlocie, Lachesis, îl măsoară, iar Atropos, adică cea-fără-de-întoarcere, "non-în-torcătoarea", taie firul vieţii.
Ne situăm în zona verbelor: a toarce (caierul prenatal), a măsura-a trăi (destinul), a în-toarce (moartea). Se remarcă - prin filieră grecească - că Atropos este cea care nu poate fi înduplecată să schimbe destinul, nici măcar de către zei. Astfel, moira Atropos joacă un rol thanatic. În treacăt spus, pentru a da frumuseţe privirii se folosea mai deunăzi mătrăgună (atropa belladonna). Înfăţişarea urzitoarelor variază de la babe slute, la gagici blânde cu ochi umezi. Şi aşa am ajuns din nou la început, la actriţele-ursitoare profesioniste.
În Originea operei de artă Heidegger se întreabă:
"Unde ne-am rătăcit? Ne punem întrebarea privitoare la problema tehnicii şi iată-ne ajunşi la aletheia, la scoaterea din ascundere. Ce are de-a face esenţa tehnicii cu scoaterea din ascundere? Răspundem: totul. Căci orice producere îşi are temeiul în scoaterea din ascundere. Dar această pro-ducere strânge laolaltă cele patru modalităţi ale acţiunii-de-a-face-să-vină — cauzalitatea — şi le domină. De domeniul acţiunii-de-a-face-să-vină ţin scopul şi mijloacele, de domeniul ei ţine instrumentalul. Ea trece drept trăsătura principală a tehnicii. Dacă ne punem într-un chip nepripit întrebarea ce este de fapt tehnica reprezentată ca mijloc, atunci ajungem la scoaterea din ascundere. În aceasta rezidă posibilitatea oricărei confecţionări producătoare.
Tehnica nu este, aşadar, un simplu mijloc. Tehnica este o modalitate a scoaterii din ascundere. Dacă luăm aminte la aceasta, atunci ni se deschide un cu totul alt domeniu pentru esenţa tehnicii. Este vorba de domeniul scoaterii din ascundere, adică al adevărului (Wahrheit)."
Pentru greci şi pentru Heidegger, techne nu este doar un simplu mijloc, ci o modalitate a scoaterii în neascundere.
Urzitoarele posedă meşteşugul ţeserii vieţii, astfel ele îl scot pe om în lume, îl ţin pe afară şi îl bagă înapoi. Nu direct, ci prin afinitate indirectă cu maternitatea. Chiar şi în vremurile de azi urzitoarele sunt primite pe pervazul ferestrei spitalului, secţiunea neonatologie.
În germană, Ursache fiind un fel de război-de-ţesut-viaţă, adică însăşi cauza existenţei Urzitoarelor, ceea-ce-este-răspunzător-de-un-alt-lucru, iată că ajung şi la întrebarea care m-a frământat de alaltăieri: dacă una ne este urzita, cum putem să mai credem atât de puternic în libertate?
De când ne naştem şi până murim, fiecare ne chinuim să ne ţesem patternul prescris de talentul urzitoarelor, care cu al lor Ursache totuşi nu pot fi făcute răspunzătoare. Un mic pradox, nu?
Răspunsul ar fi că urzitoarele nu sunt responsabile, nu sunt cauze (nici Ursache) ale destinului niciunui client de-al lor. Ele nu pot lua decizii ci îşi practică meşteşugul văzând şi spunând de la început ce şi cum, cine unde până când.
Ele nu pot influenţa implacabila soartă, precum nici deciziile mele din fiecare moment.
De exemplu, ieri, după o eternitate, am privit subit televizorul. Când l-am aprins, era meci, culmea coincidenţei, că doar ştiţi că mie îmi plac mult pufuleţii şi de aia nu privesc prea des - mai deloc - la televizor.
Azi fiind ziua tuturor femeilor, m-am gândit să stau în casă. Sigur pe stradă, prin cafenele, cluburi, umblă cârduri-cârduri de ele, mame sau încă nu, pregătite de zor cu gânduri bune şi cu ochii în patru după eventualele bukeţele-semi-surpriză. În fiecare an de 8 martie, mă îngrozeşte cum creşte prefăcătoria din partea ambelor sexe. Cât de prosperă e industria cadourilor inutile! (totuşi nu am nimic împotriva nimănui)
Păi şi la noi în ţară bărbaţii au învăţat să fie gentili! Peste an, ei din firea lor nu prea ar fi, dar măcar azi.
Dau sârguincioşi banii pe trandafiri vopsiţi albaştru fain, ca deobicei la soroacele cuvenite se spală, nu înjură decât în gând, poate ar renunţa chiar şi la meci de dragul femeii iubite...
Iar femeile, citind reviste de alea de ieşi cu creierul la-loc-comanda, se gândesc ce poziţii speciale s-ar potrivi să încerce cu partenerul în această zi specială. Asta după ce adorm micuţii (aaah, micuţii, poate cel mai nefast cuvânt ţinut vreodată la sânul mass-mesia).
Problema mea este că în loc de pace, lumină, oneness, zburdălnicie şi primăvară hormonală, simt în aerul acestui 2013 conflict, aceeaşi ancestrală ură reciprocă, neînţelegerea fundamentală mocnind sub poleiala sărbătoririi - fie 8 martie, 1 decembrie, etc. În general, oamenii nu se tolerează decât pe dinafară. Dovadă stau bancurile, glumiţele inofensive, pozele de pe fb cu vorbe înţelepte despre celălalt sex, etc.
Avem nevoie de confilict?
Cu menţiunea că ştiu că există cupluri armonice, că întotdeauna se pot găsi soluţii paşnice pentru traiul împreună, gândindu-mă la majoritatea oamenilor, vă întreb:
de ce aveţi nevoie de conflictul dintre sexe?
Pentru că femeilor le place fotbalul,
dar bărbaţilor nu le place podbalul.
Alaltăieri am dat peste un site care m-a pus serios pe gânduri: ce este ursita omului? Se pare că bucureştenii s-au prins mai repede de schemă, recunoscând în prezentarea site-ului lor că au deja ani de zile experienţă în ursit. O minune! Totuşi, parcă nu mi-aş lăsa copilul deocheat de trei actriţe...
A ursi presupune a determina destinul unui om, fatalmente. Nimeni nu poate ieşi din ursită. Firma de ursitoare se pare că ia total în derâdere semnificaţiile şi consecinţele asumării rolului de ursitoare. Dar să trecem mai departe.
În greacă, la urs i se spune arktos, adică "de-al Nordului"; de aici avem şi "arctic". Constelaţia Ursa Mare apare la nord. Mă întreb acum dacă există o legătură între urs şi ursitoare. Cum nu pot credita o coincidenţă, ar trebui să merg pe la bibiliotecă când îmi va trece răceala. Pe net, mai nimic despre etimologia ursitei - din cauza nenumăratelor firme de ursitoare, care au acaparat rezultatele căutării. Să încerc a urzi.
Iată că am găsit!
urzí, urzesc, vb. tranz. – A așeza urzeala: „D-ai ști țese și urzî / Cum te știi la joc suci...” (Memoria 2001, 100). „Țeserea pânzei, în societățile arhaice și tradiționale e o îndeletnicire rituală cu semnificații cosmogonice și cu implicații asupra destinului oamenilor și plantelor. Pe lângă motivații de ordin social, încredințarea artei torsului și țesutului aproape exclusiv femeilor avea și o întemeire mitico-simbolică, bazată pe analogia cu nașterea, procreația, zămislirea formelor noi de viață. (...) Cuvintele din grupul lexical (cf. lat. ordior, exordium, primordia, românescul a urzi) au, la origine, numele operației de așezare a firelor urzelii pentru a începe o nouă țesătură” (Evseev 2001: 200). – Lat. ordire „a începe; a țese, a toarce” (Densusianu, Pușcariu), cf. it. ordire. Sursa: DRAM (2011)
Ursitoarele (orditores, ţesătoarele) încep (fundamentează) ţesătura vieţii omului.
Deci nu există legătură între semnificaţii: urs şi ursitoare seamănă numai ca şi cuvinte!
Mai bine s-ar spune: urzitoare.
Să revin la cât ştiu până acum.
La vechii greci, pe cea mai mică dintre moire o cheamă Clotho. Ea toarce firul vieţii omului; cea mijlocie, Lachesis, îl măsoară, iar Atropos, adică cea-fără-de-întoarcere, "non-în-torcătoarea", taie firul vieţii.
Ne situăm în zona verbelor: a toarce (caierul prenatal), a măsura-a trăi (destinul), a în-toarce (moartea). Se remarcă - prin filieră grecească - că Atropos este cea care nu poate fi înduplecată să schimbe destinul, nici măcar de către zei. Astfel, moira Atropos joacă un rol thanatic. În treacăt spus, pentru a da frumuseţe privirii se folosea mai deunăzi mătrăgună (atropa belladonna). Înfăţişarea urzitoarelor variază de la babe slute, la gagici blânde cu ochi umezi. Şi aşa am ajuns din nou la început, la actriţele-ursitoare profesioniste.
În Originea operei de artă Heidegger se întreabă:
"Unde ne-am rătăcit? Ne punem întrebarea privitoare la problema tehnicii şi iată-ne ajunşi la aletheia, la scoaterea din ascundere. Ce are de-a face esenţa tehnicii cu scoaterea din ascundere? Răspundem: totul. Căci orice producere îşi are temeiul în scoaterea din ascundere. Dar această pro-ducere strânge laolaltă cele patru modalităţi ale acţiunii-de-a-face-să-vină — cauzalitatea — şi le domină. De domeniul acţiunii-de-a-face-să-vină ţin scopul şi mijloacele, de domeniul ei ţine instrumentalul. Ea trece drept trăsătura principală a tehnicii. Dacă ne punem într-un chip nepripit întrebarea ce este de fapt tehnica reprezentată ca mijloc, atunci ajungem la scoaterea din ascundere. În aceasta rezidă posibilitatea oricărei confecţionări producătoare.
Tehnica nu este, aşadar, un simplu mijloc. Tehnica este o modalitate a scoaterii din ascundere. Dacă luăm aminte la aceasta, atunci ni se deschide un cu totul alt domeniu pentru esenţa tehnicii. Este vorba de domeniul scoaterii din ascundere, adică al adevărului (Wahrheit)."
Pentru greci şi pentru Heidegger, techne nu este doar un simplu mijloc, ci o modalitate a scoaterii în neascundere.
Urzitoarele posedă meşteşugul ţeserii vieţii, astfel ele îl scot pe om în lume, îl ţin pe afară şi îl bagă înapoi. Nu direct, ci prin afinitate indirectă cu maternitatea. Chiar şi în vremurile de azi urzitoarele sunt primite pe pervazul ferestrei spitalului, secţiunea neonatologie.
În germană, Ursache fiind un fel de război-de-ţesut-viaţă, adică însăşi cauza existenţei Urzitoarelor, ceea-ce-este-răspunzător-de-un-alt-lucru, iată că ajung şi la întrebarea care m-a frământat de alaltăieri: dacă una ne este urzita, cum putem să mai credem atât de puternic în libertate?
De când ne naştem şi până murim, fiecare ne chinuim să ne ţesem patternul prescris de talentul urzitoarelor, care cu al lor Ursache totuşi nu pot fi făcute răspunzătoare. Un mic pradox, nu?
Răspunsul ar fi că urzitoarele nu sunt responsabile, nu sunt cauze (nici Ursache) ale destinului niciunui client de-al lor. Ele nu pot lua decizii ci îşi practică meşteşugul văzând şi spunând de la început ce şi cum, cine unde până când.
Ele nu pot influenţa implacabila soartă, precum nici deciziile mele din fiecare moment.
De exemplu, ieri, după o eternitate, am privit subit televizorul. Când l-am aprins, era meci, culmea coincidenţei, că doar ştiţi că mie îmi plac mult pufuleţii şi de aia nu privesc prea des - mai deloc - la televizor.
Azi fiind ziua tuturor femeilor, m-am gândit să stau în casă. Sigur pe stradă, prin cafenele, cluburi, umblă cârduri-cârduri de ele, mame sau încă nu, pregătite de zor cu gânduri bune şi cu ochii în patru după eventualele bukeţele-semi-surpriză. În fiecare an de 8 martie, mă îngrozeşte cum creşte prefăcătoria din partea ambelor sexe. Cât de prosperă e industria cadourilor inutile! (totuşi nu am nimic împotriva nimănui)
Păi şi la noi în ţară bărbaţii au învăţat să fie gentili! Peste an, ei din firea lor nu prea ar fi, dar măcar azi.
Dau sârguincioşi banii pe trandafiri vopsiţi albaştru fain, ca deobicei la soroacele cuvenite se spală, nu înjură decât în gând, poate ar renunţa chiar şi la meci de dragul femeii iubite...
Iar femeile, citind reviste de alea de ieşi cu creierul la-loc-comanda, se gândesc ce poziţii speciale s-ar potrivi să încerce cu partenerul în această zi specială. Asta după ce adorm micuţii (aaah, micuţii, poate cel mai nefast cuvânt ţinut vreodată la sânul mass-mesia).
Problema mea este că în loc de pace, lumină, oneness, zburdălnicie şi primăvară hormonală, simt în aerul acestui 2013 conflict, aceeaşi ancestrală ură reciprocă, neînţelegerea fundamentală mocnind sub poleiala sărbătoririi - fie 8 martie, 1 decembrie, etc. În general, oamenii nu se tolerează decât pe dinafară. Dovadă stau bancurile, glumiţele inofensive, pozele de pe fb cu vorbe înţelepte despre celălalt sex, etc.
Avem nevoie de confilict?
...da!
Cu menţiunea că ştiu că există cupluri armonice, că întotdeauna se pot găsi soluţii paşnice pentru traiul împreună, gândindu-mă la majoritatea oamenilor, vă întreb:
de ce aveţi nevoie de conflictul dintre sexe?
Pentru că femeilor le place fotbalul,
dar bărbaţilor nu le place podbalul.
miercuri, 6 martie 2013
Ex-curs deasupra metodei
Vreau să abandonez fumatul.
Totuşi stau în cafenea cu pachetul plin, lângă ziar. Cu bricheta şi viceroyul pregătit. În caz că.
Dar azi nu voi fuma. Sunt curios să văd cât de încet îmi pot petrece clipele.
Clipa de Acum parcă nu mai trece deloc. Totul stă. Eu decid să stau faţă în faţă cu o pădure imaginară. Ştiu din copilărie că molidul miroase cumva. Cum ne reamintim un miros?
La masa de vis-aah-vis o tânără plictisită fumează - singură. Extrem de încet, abia sesizabil, două traiectorii fumurii se preling din năsucul fin. Fumule drag, te joci cu sănătatea mea mintală, îmi vine să strig!
După amintirea aleatorie, subţirică şi relativ obscură a lui Mircea Florian filosoful, Faţă-Pădure m-a readus inspirat înapoi în situaţie, cerându-mi să ne uităm împreună la un clip youtube.
Deodată cu mirosul văratic al pădurii de molid, mi l-am reamintit şi pe Mircea Florian unicat-folkistul, perla vie atât a copilăriei mele cât şi a istoriei muzicii româneşti.
- L-am văzut live în Vamă, e formidabil domnul arhitect! zise după un răstimp Face-Wood, având eleganţa să aştepte să îmi revin.
Valurile mării erau picături de rouă pe lângă uraganul meu de nervi din stomac.
Lupta cu sinele meu nicotinic abia începea.
- Păi şi eu eram în vara 2007 prin Vamă! Dar nu ne cunoşteam încă. Despre Mircea Florian pot spune că m-a uimit mereu. Podul de piatră e aparent un cântec pentru copii, Pădure liniştitoare sună a Beck, dar de pe vremea lui Syd Barrett. Mircea Florian, aka Florian din Transilvania, prin anii '80 era un pionier al muzicii eletronice româneşti. Uite, de exemplu.
Ce ironie! Nu mă simţeam deloc minunat, iar Pădureanu' se chinuia să nu râdă de mine.
- Uite, trebuie să te întreb: din cauza banilor vrei să te laşi de fumat? Îţi dau eu bani de câteva pachete, Zmeoiule. Dar dacă simţi că te laşi de dragul plămânilor, atunci nu-ţi dau.
Eram şocat. Cum îşi dăduse seama că mă torturez interior cu povestea cu fumatul? Şi cât de lipsit de tact, să mă ispitească atât de brutal!
- Nu vreau să mă las, i-am spus neutru, doar că am fost puţin bonlav şi pentru câteva zile mă gândeam că...
- Aham, poate totuşi acum ai ocazia perfectă să te laşi.
- Cine ştie...dar văd că e foarte tricky faza, pentru că nu am ambiţie, iar plăcerea, e inexplicabil de mare.
Nu găsesc în psihicul meu sursa acestui viciu.
- Nu vrei să o cauţi, mai bine spus!
- Mmm, cum să îţi arăt că o caut?
- Nu ai cum. Dar dacă o vei căuta de-adevăratelea, te va găsi ea înaintea ta. Crede-mă.
- Câtă înţelepciune! S-a întors Spinul, de eşti atât de sfătos?
- Da, s-a întors. Faţă-Pădure era oarecum mâhnit.
- Păi atunci, cred că o să mi-l înfig în palmă vreo 2 săptămâni, pe post de plasture anti-nicotinic.
- Hai să ne mai uităm la încă o piesă, să plătim cafelele şi să plecăm.
- Cafeaua fără viceroy e ca şi...
- ...lasă dumele, scoate...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)