În liniştea urbano-vilagistă natală, m-am dat puţin azinoapte singurel pe floaşter, în Sibiu, şi din vitrina agenţiei Loto-Prono mi-a atras atenţia un poster.
Haida trage un loz-în-plic! După aia, aşteaptă s-apară SMURD-ul! Dacă ai cel mai mare noroc, rămâi şi în viaţă. O minune de campanie, cu riscuri semantice delicioase.
În altă ordine de idei universale, aflându-mă în miezul unei cure de tip startrek, azi toată ziua mi-am perdut-o exersându-mi capacităţile oceanoparapsihomuzicologimnastice cu dragul-comandăr Data, doctoroaia Pulaski, venusiana Deanna & uaiz fadha paua Picard:
La nivel mondial muzica este un mediu indispensabil oricărui context. A invadat tot, o auzim în toate lifturile, la toalete publice, în teatre, stadioane, spitale, biblioteci, la bancomate, prin canale, orfelinate, ospicii, biserici, în aerul dintre blocurile înghesuite, în tufe, în interiorul fructelor şi în găinaţul porumbeilor păcii, peste tot. Încercaţi să vedeţi câte taxiuri nu au muzică, azi.
Urechile noastre sunt asaltate în continuu de zgomote, pe care în majoritate nu le putem evita. Dar peste ele vin şi sunetele, continua muzică ambientală. Nici nu ne dăm seama. Pentru că muzica nu mai este ascultată, ci pusă. Să stea în decor, cuminte ca o prostituată fină, privind pe deasupra mesei la jocul de poker.
De exemplu, vizitezi un tovarăş. Dacă nu merge deja muzica, nu poate fi decât din cauza unei pene de curent (evident lumânarea e printre puţinele obiecte care nu sună, spre deosebire de alte jucării, asemănătoare ca formă). Cu siguranţă muzica va fi necesară înainte de orice: "să nu pun nişte muzică?"
Sau invers, dacă ai musafiri şi e linişte pentru că aşa vrei tu, înseamnă că eşti supărat, n-ai chef azi de ei.
În familie: "dă drumu' şi tu la radioul ăla, că nu suntem la mormântu' nimănui, dragă..."
La servici, ce să mai zici!
Mai nou, în pădure e muzică peste tot, tot timpul. Dacă asculţi atent, sigur detectezi măcar un subwoofer de la ceva portbagaj de maşină, larg deschis înspre văzduh. Sunt hater acum, da ştiu, pentru că nu vreau să umblu cu dopuri în urechi, şi fiecare melodie pe care o aud parcă mă suge cumva; uneori, din ce în ce mai des, mă simt efectiv epuizat de orice armonie sonoră. Nici dodecafoniile lui Schoenberg nu-mi mai ajung. Nevoia mea de nearmonie a atins cote paroxistice din punct de vedere estetico-auditiv:
Pe vremuri am întâlnit un prieten care în miezul party-ului, când i-a venit rândul la youtubăreală, a pus ceva de genul ăsta. Abia acum îl înţeleg. Nu era vorba de o problemă psihică, din păcate. Era mai simplu. Eu cred că problema asta a mea, într-un fel sau altul va deveni problema tuturor. O stare de lucruri ce ne va surzi inimile, nu doar urechile, care deja sunt cucerite de qatralioanele de decibeli împrăştiaţi pe Terra.
Băietul Knut suedul ştia el prea bine care sunt efectele unei stări privilegiate, considerată bizară printre ceilalţi oameni: foamea înlăcrimată.
Deunăzi eram prin agora, pierdut şi sleit de puteri. Sofismele trecătorilor mi se păreau bune de mâncat. Când am zărit o bătrânică scoţându-şi din poşeta turcoaz un sandwich grijit fain făcut de-acasă, am leşinat. Pe o bancă, ce întâmplare. Când mi-am revenit, bătrânica mai avea două muşcături. Tacticoasa, perversa, mă privea cum salivam. Am deturnat scenariul spre ceasul din turnul catedralei catolice. Nu mică mirarea, am văzut o pizza 4 stagioni în loc de cadran. O pizza ce mi-ar ajunge o lună, dată fiind dimensiunea ceasului din turn...
Mă uit la telefonul mobil. Nu am credit. Cineva tot mă va suna, simţind că sunt absent din peisaj de vreo 3 zile. În prima zi jumate, a fost distractiv să nu mănânc. Apoi lucruşoarele au luat-o puţin pe arătură. "Ţineţi post?". Ceva de genul ăsta îmi amintesc, în timp ce mă străduiam ca viaţa mea să continue.
Halucinaţie: un copil vine spre banca unde zac, şi îmi oferă zâmbind, kefir cu 3 banane. Le iau bucuros, încep să mănânc, păstrând un ritm mandibular decent. Când mă uit spre copil, acesta plânge şi fuge spre mama sa, care îmi aruncă o privire de tigroaică sprintenă. Parcă tocmai s-a scoborât din bananier, unde se urcase să-i scuture progeniturii niscaiva poame.
Mă trăzneşte gândul nostim că n-am mai văzut tigroaică vegană, dar tigroiul deja venea spre mine, ciudat de amabil. Aah, era un amic oarecum îndepărtat. Oricum nu-mi aminteam de unde ne ştiam. Haleam megarapid a treia banană cu coajă cu tot, şi ultimele picături de kefir scurse de pe cutia de plastic.
- Vezi că ţi-a rămas o jumătate de banană în colţul gurii, Zmeoiule.
- Salutare, câţi ani are copilul? Mestecam cu greu, puţin jenat de privirea pofticioasă a băieţelului.
- A, doar 6 anişori, nu-i aşa Dănuţ?
- Tati, nenea mi-a fulat mâncalea...
- Ce? Bă ciobane, futu-ţi grijania, de ce furi de la copii?
M-am trezit, într-o stare vecină cu demenţa. Încerc să mă las de fumat. De 3 nopţi visez foarte intens. Cică e nevoie de foarte puţin ca să te laşi. Hmm.
Doar atât?
Am ajuns la nivelul 7 al jocului Ballance. Restul de 5 nu mă mai interesează. M-am liniştit, am trecut de prima jumătate. Ca şi anul acesta 2012, ce a intrat în semestrul minor, descendent. Pe youtube am găsit dovada că se mai practică ceva ritualuri şi pe la noi: cu drăgaică, cu drăgan, cu tot dichisul.
Este o capcană să te iei după primele minute ale filmării, şi să crezi că nu mai funcţionează ritul.
E deajuns să legi cu gândul clar nişte sânziene una de alta, să le pui pe cap şi să cânţi, şi mai vedem noi...
Cred că tocmai am găsit prototipul Sânzienei, sub formă de drăgaică armeană:
Intenţia mea de a căuta mai departe adevărul cred că mă va purta inevitabil spre est, spre zone ale Pământului unde nu s-a jucat totul pe cartea civilizaţiei occidentale. Miza rămâne simplitatea. Ca acest mandolinist simpatic, vizitat de Serj Tankian (cântăreţ mai tânăr el, cunoscut peste mări şi ţări...)
Faptele mărunte şi legăturile dintre ele ne arată că nimic nu e sus fără a fi jos. Ca şi ziua cu noaptea. Se urmează una pe alta, dar noaptea de azi va fi cu cântece în păduri şi şoapte din cerurile deschise.
Cel care ascultă muzica celui care vede lumina Soarelui, va fi la fel ca şi acesta, de neînvins.
Cel care ascultă de iele, va fi pocit de le priveşte.
Dar mai sunt cei care nu ascultă nimic, care nu gândesc la nimic, care nu văd nimic,
privind avid în miliarde de televizoare.
Deoarece Zmeoiu, ca orice făptură respectabilă a bestiariului, posedă un considerabil exces de dezechilibru interior, sigur că vă întrebaţi cum de rezistă el printre oamenii civilizaţi şi legile lor respectabile - mai ales că anturajul său e format din felurite prinţese fermecătoare. Strecurate, uitate sau abandonate, pe nedrept ejectate din basme direct în lumea aceasta, ma rog.
Pentru a-şi menţine aparenţa de om normal, Zmeoiu şi-a descărcat un joc, pe care îl va utiliza intens câteva zile, ca metodă sigură de regăsire a echilibrului interior. Desigur că senzaţia căderii bilei în gol e inegalabilă...
În acest weekend voi juca teatru alături de prietenii mei din IMAGO.
De câteva nopţi, aveam o trilemă exasperantă cu o replică, şi abia în dimineaţa asta am scăpat din chingile celor trei sensuri.
Situaţia este în felul următor: Pompierul, deliciosul personaj ionescian, năvăleşte în scenă, confundând piesa Vicontele cu Cântăreaţa cheală.
Pompierul: "Lăsaţi-mă, ăsta-i rolul meu, de Pompier!"
Baronul: "Fiecare joacă un rol în viaţă."
Ei. Cum să aleg eu acum, între cele (cel puţin) trei căi semantice ale replicii Baronului?
După aproape zece ani de dubii, acum sunt sigur că monseniore Ionesco a făcut intenţionat tot ce a făcut.
1. Fiecare joacă un rol în viaţă.
Înţelesul primar pare legat de conceptul Lumii ca Scenă, iar noi suntem actorii. Simpluţă idee, bibliografie berechet pe temă (Shakespeare, Eminovici, etc.)
2. Fiecare joacă un rol în viaţă.
Parcă se schimbă puţin schema înţelegerii, nu? Nu putem fi decât ceea ce suntem obligaţi de către destin să jucăm, nu putem juca alte roluri? Mi se pare că se complică treaba. Ajung din nou la tema fatalităţii, şi la replica Domnului Gras din acelaşi text ionescian: "la rigoare, vom spune că nu ne vom opune destinului hărăzit" (ce verb, ce verb!)
3. Fiecare joacă un rol în viaţă.
Punerea mea în scenă din acest weekend optează pentru varianta asta. Tonalitatea cu care poate fi spusă ar trebui să evidenţieze că în afara vieţii nu ne putem juca rolul. Pur şi simplu.
Există părerea că e nasol dacă un actor îşi foloseşte skillurile dramatice şi în afara scenei. Cel mai adesea spunem despre el la modul peiorativ: "nu mai juca teatru cu mine", "ce dramatic eşti" (simţind la el falsitate, exagerare inutilă, demascare, etc)
Dar paradoxal, Baronul se pare că-i face un bine Pompierului trimiţându-l afară din scenă. În viaţă avem teatrul, ca sens şi manifestare deplină, sala de teatru fiind doar un surogat al Marii Scene.
Bineînţeles că cele trei semnificaţii nu se exclud, ci se ajută, ducând la sublimul sens al drama-theurgiei, lupta-zeilor-ce-fac, actul uman existenţial suprem.
Unele oraşe de pe la noi au un fel de marcă - brand local - prin care se definesc şi astfel se diferenţiază unele de altele. Sibiul are teatrul, Braşovul cerbul şi Clujul tifful.
Deoarece am practicat o neimplicare lucidă în ediţiile precedente, în acest an observ o schimbare. Distanţarea Zmeoiului faţă de mainstreamul cinematografiei mondiale este pusă la grea încercare în aceste zile, laolaltă cu cele câteva prejudecăţi păstrate ca rezervă a facultăţii de judecare (logic: un om fără prejudecăţi nu poate emite nicio judecată, construcţia mentală are nevoie de premise)
Credeam că tifful e o frecţie, din subiectivitatea mea lucidă privit. Acum văd că ideea mea preconcepută poate lua o nouă formă: se întâmplă ceva aiiiiiici!
După cercetări minuţioase, vă pot asigura că Stanley bântuie clujul, şi plimbările mele prin agora dragă s-au transformat în aventuri cinematice orchestrate de bunul plac al destinului. Vizionarea unui singur film mi-a răscolit toate umorile. Înţelegerea mi-a rămas atârnată undeva în holospaţiu. Cuvintele acestea sunt doar un mesaj by default. Şi finalul poate nu există, chiar dacă ni-l dorim.
"Time is a sin" -
îmi iau 10 ani de acum înainte, pentru a putea argumenta o asemenea afirmaţie. Până una alta, schimb tricoul, pun peste jaketa mea feroasă deplină şi pornesc să mă mai dau prin oraş.
