Puţin mai înainte am gustat nişte vinete.
Acum îmi fac o cafea, naturală.
Desfac o bere la doză, încep să o beau, e ora 00.00.
După asta voi ieşi în oraş.
La un nescafe solitar.
Am o bănuială, mă tot gândesc de ceva timp la un automat Dallmayr de pe centru.
Azi poate îmi va da şi mie un espresso gigantic, acolo.
Ceva de genul.
Apoi voi veni la somn.
Sau voi dansa toată noaptea.
Pentru că în cazul meu, nesscafeiu' are darul să mă scoată imprevizibil din stările astea de mijloc:
deci ori dorm, ori dansez.
Dar nu pot şti ce vreau să fac niciodată înainte să beau cafea, decât după.
Sociodelirul din jur probabil că mă va devia de la planul ăsta simplu.
Păi unde ar mai fi farmakonul Vieţii, fără complicaţii?
Azi am auzit din tot felul de locuri că e Ignatul.
Pe tema asta şi cu teama cealaltă, la ştirile de la ora 19 au dat glume: "apocalipsa porcilor".
Eu am fost bolnav cu gâtul, şi de când nu mai tuşesc, se pare că mi-am pierdut simţul umorului.
Sau?
Păi, ca să nu fiu selgros, recunosc că prefer vinetele.
...pentru cine tai tot?
După răuvenita viroză şi binevenita cură de vinete de apoi, am încercat duminica trecută o decolare intimă, alături de Tănăsikă şi de câţiva prieteni. Care aşa de buimaci au rămas în Spaţiu, că nici măcar o poză n-au de dat...
Le-am cântat melodia asta de Tai-Tai şi încă vreo 3.
Fiind primul meu concert de când am aterizat sub formă de zmeoi pe planeta Terra,
oamenii păreau destul de dispuşi să decolăm toţi cu covorul,
ceea ce mi-a confirmat teoriile despre originea.noastră extrapământeană.
A început să ningă, de vreo 2 ore. Riscând o amendă de 500 de lei, fumam melancolic un Viceroy pe scările Universităţii Lucian Blaga, cu gândurile pierdute, undeva între Romeo şi Julieta.
Azi vine moşu', şi studenţii ştiu asta, încă nu au uitat. Iaca au terminat cursurile câteva cârduri literante, evident toate cu uggurile pregătite şi chiuind strident, cu 2 octave peste limita audibilului.
Dar e firesc, mâţele adoră întâia zăpadă, nu?
La urmă au apărut şi câţiva motani, cu sclipiri poznaşe în priviri, premeditând prima bulgăreală studenţească din oraş. Tot entuziasmul lor fi-va înecat inevitabil în tequile kilometrice, deseară prin oraş.
Acum rămas singur pe scări, nu prea ştiu ce să fac cu bucuria lor, care mi-a răscolit o mică panică, un sentiment bipolar al (non)fiinţei.
"Jordiţele moşului, beţi fără mine?"
Cât de departe sunt fiorii marilor mele ieşiri de odinioară!
Uneori - ca acum - când în 5 secunde simt că trec de la accese sociopate la o nevoie disperată de socializare, mă apucă un fel de frică de mine însumi.
Aşa, nu se pot da ture faine prin niciun oraş. Nu-mi mai dau voie nici măcar la o sticlă de rom cu cola, să zic. A trecut exact un an de când patima excesului, cu gâtul ei de lebădă, s-a alipit pe mâna dreaptă, paralizând-o pentru 2 luni.
Eventual, voi da buznă-ziua prin Bonjour cu Ţoiu', la un dub şi maxim 2 beri, semi-solitare.
A veghea. A sta de veghe. A fi veghios. Veghioza mea.
Am făcut aseară un experiment. I-am spus cât de neutru posibil unei fete necunoscute în bar: "eşti o veioză!"
Eram curios în ce sens receptează cuvintele. A ales să zâmbească, în plus era o veioză cu păr roşcat, care ar fi putut incendia orice casă...
Am gândit la rostul omului, cel care nu-şi poate aprinde sieşi lumina, şi are nevoie de o veioză. Apoi la zilele trecute, când în semiîntuneric simţeam că străluc mai abitir ca soarele.
Revenind la experimentul meu, o a doua veioză mi-a răspuns că "depinde". Păi e clar că depinde, de tonul cu care întrebi, de intenţie, de context. Am povestit fain, şi am ajuns la problema veiozului. Apoi noţiuni elementare de etică: dacă stai deja cu o veioză în mână, nu se cade să încerci să aprinzi alta.
Dincolo de acuta mea obsesie cu veiozele, cred că nu există două veioze la fel pe acest Pământ.
Azi fiind duminică, îmi voi petrece timpul cu o carte uşoară.
Întâlnirea de ieri a fost veselă pe alocuri, acum iar e totul trist. Iar? Păi tristeţea de ieri nu e totuna cu cea de azi, să fim serioşi. E palpitant, într-un fel.
Aşa că voi transcrie puţin dintr-o carte, găsită cică la întâmplare acia pe marginea patului.
Ca exerciţiu tehnic de evitare pentru câtva timp a implacabilei mahmureli (murăturile sunt prea departe).
Oare chiar Întâmplarea face ca să mă intereseze azi, tocmai, exact, numai acest subiect?
Au crescut, la mijlocul secolului al XVIII-lea, obligaţiile de transport pentru băuturi şi pentru cerealele pentru berării. Pentru transportul a 27.000 de vedre de băutură, pe an, cerute de cârciumăritul domeniului, oamenii nu au primit decât un creiţar de vadră. Obişnuit se plăteau 3-4 creiţari. Mai rău era când băutura trebuia cărată de la distanţe mari.Cărăuşul, chiar dacă pierdea câteva zile cu transportul, tot nu primea mai mult de 10 creiţari.
Cârciumăritul a fost o sursă importantă de venituri pentru stăpânul feudal. Fiscul austriac nu putea neglija acest lucru. Potrivit urbariului din 1746, "dreptul de cârciumărit fiscul îl exercita ca şi alţi stăpâni feudali, unele sate îl răscumpărau cu bani (Câmpeni, de pildă, cu 45 de florini) socotiţi în taxă, altele erau obligate să cârciumărească anumite cantităţi de vin pe seama domeniului (Buciumul, de pildă, două buţi de câte 40 de vedre anual)." Obligaţiile Zlatnei se cifrau la 4.400 de vedre de vin şi 200 de vedre de rachiu, care s-au răscumpărat cu 1700 de florini. După plata răscumpărărilor, locuitorii deveneau liberi să cârciumărească, adică să vândă băutura cu amănuntul. " După acelaşi obicei feudal, fiscul exercită şi el în centrele de consum mai mare un cârciumărit propriu, care atrage după sine interzicerea cârciumăritului pentru alţii, de la Crăciun până la Sânmihai (29 septembrie). Sistemul acesta însă, socotea că aduce prea puţin, sumele de răscumpărare erau mici, cârciumăritul la care erau obligate satele era puţin, cârciumăritul propriu implica administraţie, cheltuieli, vase, plată pentru cârciumari, cărăuşii, acum plătite. Reglementarea din 1775 convertea în bani prestaţiile, dar menţinea pentru domeniu dreptul de cârciumărit...(Istoria României vol. III)
Tezaurariatul a introdus o taxă în plus pentru cârciumăritul iobăgesc, în valoare de un creiţar şi jumătate vadra de vin şi un creiţar cupa de rachiu vândută. Se plătea în fapt şi taxa de răscumpărare şi taxa de vânzare. În 1781, s-a suspendat sistemul de arendă a cârciumăritului pe tot domeniul Zlatnei. Pentru că Aron nu a fost în stare să plătească 12.000 de florini pentru arenda anuală, cârciumăritul a fost arendat armenilor Martin Bosniac şi Martin Patrubani. Se încălca evident libertatea cârciumăritului răscumpărată şi calculată deja în taxă, şi dreptul iobagilor la cârciumărit de la Sânmihai la Crăciun. Arendaşii, ca să-şi scoată suma plătită şi ca să obţină şi un câştig, vor creşte preţul băuturilor, vin şi rachiu. Goana după câştig a dus şi la scăderea calităţii băuturilor. Să bei pişoarcă la un preţ aproape dublu de vădea un fapt de netolerat. Producătorii locali îţi scot, cu de la ei citire, propriile băuturi la vânzare, dar arendaşii îşi trimit bătăuşii înarmaţi să le confişte alcoolul.
În Apuseni băutura e sfântă şi moţul nu glumeşte cu ea, aşa că la târgul din Câmpeni de la 24 mai 1782, inevitabilul se produce. Arendaşii şi-au etalat băutura proastă şi scumpă, dar şi moţii din Câmpeni, Bistra, Vidra, Râul Mare şi-au adus, tot pentru comercializare, propriile băuturi, mai bune şi mai ieftine. Ei au plătit taxa de răscumpărare a cârciumăritului şi tot ceea ce se petrecea nu era decât un abuz.
Între oamenii înarmaţi ai arendaşilor, care doreau cu pumnul să-şi impună legea proprie, şi moţi, tensiunea va creşte, alimentată şi de consumul mare de băutură. Înfuriaţi, îndârjiţi, cu spirtul în cap, moţii vor tăbărî peste arendaşi şi oamenii lor. Butoaiele arendaşilor vor fi sparte şi vinul şi ţuica vărsate. Prin târgul de la Câmpeni se putea înota în băutură, dar ardelenii au pus gând rău şi pivniţelor fiscale. Cu multă greutate, judele din Râul Mare, Dumitru Todea, a reuşit să potolească gloata dezlănţuită şi turmentată.
În urma judecăţii scaunului domeniului, cinci ţărani vor fi condamnaţi la moarte, în frunte cu judele Todea, iar alţii la bătaie şi închisoare. Locuitorii din Câmpeni, Vidra, Bistra şi Râul Mare urmau să plătească arendaşilor o despăgubire de 8.708 florini pentru paguba adusă - băutura vărsată. Mai târziu de va dovedi că paguba reală nu depăşea 343 de florini. Până la izbucnirea răscoalei lui Horea, în 1784, s-au plătit totuşi peste 6.000 de florini.
Printre urmăriţii acuzaţi de tulburare figura şi Nicula Ursu, zis Horea. Horea ia drumul Vienei, să-i spună lui Iosif al II-lea câtă nedreptate suferă românii, cât sunt ei de năpăstuiţi şi că sunt gata să facă o răscoală. Împăratul mason, se pare că ar fi replicat, la ameninţarea cu răscoala, "Faceţi-o!".
Cu sau fără aprobarea lui Iosif al II-lea, Horea a făcut răscoala. Ţăranii vor ataca reşedinţele nobiliare, vor sparge pivniţele şi vor bea vârtos băutura din butoaie. În această binecuvântată stare au botezat în rit ortodox pe fetele nobililor unguri şi le-au luat cu forţa în căsătorie.
(Mircea Bălan - Istoria beţiei la români Ed. Eurostampa, Timişoara 2004, pp. 148-150)
