marți, 25 decembrie 2012

Am xmas acas'

Puţin mai înainte am gustat nişte vinete.
Acum îmi fac o cafea, naturală.
Desfac o bere la doză, încep să o beau, e ora 00.00.
După asta voi ieşi în oraş.
La un nescafe solitar.
Am o bănuială, mă tot gândesc de ceva timp la un automat Dallmayr de pe centru.
Azi poate îmi va da şi mie un espresso gigantic, acolo.


Ceva de genul. 

Apoi voi veni la somn.



Sau voi dansa toată noaptea.



Pentru că în cazul meu, nesscafeiu' are darul să mă scoată imprevizibil din stările astea de mijloc:
deci ori dorm, ori dansez.
Dar nu pot şti ce vreau să fac niciodată înainte să beau cafea, decât după.
Sociodelirul din jur probabil că mă va devia de la planul ăsta simplu.
Păi unde ar mai fi farmakonul Vieţii, fără complicaţii?

Primiţi cu alcoholindatu'?


vineri, 21 decembrie 2012

Indignatus

Azi am auzit din tot felul de locuri că e Ignatul.
Pe tema asta şi cu teama cealaltă, la ştirile de la ora 19 au dat glume: "apocalipsa porcilor".
Eu am fost bolnav cu gâtul, şi de când nu mai tuşesc, se pare că mi-am pierdut simţul umorului.

Sau?
Păi, ca să nu fiu selgros, recunosc că prefer vinetele.

...pentru cine tai tot?

După răuvenita viroză şi binevenita cură de vinete de apoi, am încercat duminica trecută o decolare intimă, alături de Tănăsikă şi de câţiva prieteni. Care aşa de buimaci au rămas în Spaţiu, că nici măcar o poză n-au de dat...
Le-am cântat melodia asta de Tai-Tai şi încă vreo 3.
Fiind primul meu concert de când am aterizat sub formă de zmeoi pe planeta Terra,
oamenii păreau destul de dispuşi să decolăm toţi cu covorul,
ceea ce mi-a confirmat teoriile despre originea.noastră extrapământeană.





duminică, 9 decembrie 2012

Şi umbra aceasta sunt eu?




UMBRAR
(a venit a venit)

Duminică
şi omenirea adoarme
cu televizorul pornit. 
Cu pumnii strângând 2 roşii
ca un pătrunjel în supă
mă simt.

Restriştea mă face
timid poate
de asta şi ţin
ochii întredeschişi.
Umbrele-n pieţe se-nchid 
Când cumpăr
A, E, I, O, U, Ă şi Î.

Schiori prin mine umblă
şi nu am cucerinţă
te rog pe tine, pulpă,
să nu devii nonfiinţă....

 Bacovia a riscat şi-a pierdut
la poker 3 fulare de aur.
La gâtul meu
e prea mult plumb
ca să mai urc
pe catarge-n amurg.

Cu pumnii strângând 4 zodii
mereu ne găseam ascunziş. 
Nopţile-n calendarul bunicii
ne uitam amândoi pe furiş.

Sufletul meu, un magnet
lăsat amanet fiarelor iernii.
Al sumbrelor zile antet,
ce-l port după vecernii.


Schiori prin mine umblă
şi nu am cucerinţă
te rog pe tine, pulpă,
să nu devii nonfiinţă....




miercuri, 5 decembrie 2012

Aniversare cu minte


A început să ningă, de vreo 2 ore. Riscând o amendă de 500 de lei, fumam melancolic un Viceroy pe scările Universităţii Lucian Blaga, cu gândurile pierdute, undeva între Romeo şi Julieta.
Azi vine moşu', şi studenţii ştiu asta, încă nu au uitat. Iaca au terminat cursurile câteva cârduri literante, evident toate cu uggurile pregătite şi chiuind strident, cu 2 octave peste limita audibilului.
Dar e firesc, mâţele adoră întâia zăpadă, nu?
La urmă au apărut şi câţiva motani, cu sclipiri poznaşe în priviri, premeditând prima bulgăreală studenţească din oraş. Tot entuziasmul lor fi-va înecat inevitabil în tequile kilometrice, deseară prin oraş.
Acum rămas singur pe scări, nu prea ştiu ce să fac cu bucuria lor, care mi-a răscolit o mică panică, un sentiment bipolar al (non)fiinţei.

"Jordiţele moşului, beţi fără mine?" 

Cât de departe sunt fiorii marilor mele ieşiri de odinioară!
Uneori - ca acum - când în 5 secunde simt că trec de la accese sociopate la o nevoie disperată de socializare, mă apucă un fel de frică de mine însumi.
Aşa, nu se pot da ture faine prin niciun oraş. Nu-mi mai dau voie nici măcar la o sticlă de rom cu cola, să zic. A trecut exact un an de când patima excesului, cu gâtul ei de lebădă, s-a alipit pe mâna dreaptă, paralizând-o pentru 2 luni.

Eventual, voi da buznă-ziua prin Bonjour cu Ţoiu', la un dub şi maxim 2 beri, semi-solitare.


  

duminică, 2 decembrie 2012

De prin lanuri de secară


A veghea. A sta de veghe. A fi veghios. Veghioza mea.
Am făcut aseară un experiment. I-am spus cât de neutru posibil unei fete necunoscute în bar: "eşti o veioză!"
Eram curios în ce sens receptează cuvintele. A ales să zâmbească, în plus era o veioză cu păr roşcat, care ar fi putut incendia orice casă...
Am gândit la rostul omului, cel care nu-şi poate aprinde sieşi lumina, şi are nevoie de o veioză. Apoi la zilele trecute, când în semiîntuneric simţeam că străluc mai abitir ca soarele.


Revenind la experimentul meu, o a doua veioză mi-a răspuns că "depinde". Păi e clar că depinde, de tonul cu care întrebi, de intenţie, de context. Am povestit fain, şi am ajuns la problema veiozului. Apoi noţiuni elementare de etică: dacă stai deja cu o veioză în mână, nu se cade să încerci să aprinzi alta.
Dincolo de acuta mea obsesie cu veiozele, cred că nu există două veioze la fel pe acest Pământ.


 Azi fiind duminică, îmi voi petrece timpul cu o carte uşoară.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Puţind a Istorie

Întâlnirea de ieri a fost veselă pe alocuri, acum iar e totul trist. Iar? Păi tristeţea de ieri nu e totuna cu cea de azi, să fim serioşi. E palpitant, într-un fel.
Aşa că voi transcrie puţin dintr-o carte, găsită cică la întâmplare acia pe marginea patului.
Ca exerciţiu tehnic de evitare pentru câtva timp a implacabilei mahmureli (murăturile sunt prea departe).
Oare chiar Întâmplarea face ca să mă intereseze azi, tocmai, exact, numai acest subiect?





Au crescut, la mijlocul secolului al XVIII-lea, obligaţiile de transport pentru băuturi şi pentru cerealele pentru berării. Pentru transportul a 27.000 de vedre de băutură, pe an, cerute de cârciumăritul domeniului, oamenii nu au primit decât un creiţar de vadră. Obişnuit se plăteau 3-4 creiţari. Mai rău era când băutura trebuia cărată de la distanţe mari.Cărăuşul, chiar dacă pierdea câteva zile cu transportul, tot nu primea mai mult de 10 creiţari.
Cârciumăritul a fost o sursă importantă de venituri pentru stăpânul feudal. Fiscul austriac nu putea neglija acest lucru. Potrivit urbariului din 1746, "dreptul de cârciumărit fiscul îl exercita ca şi alţi stăpâni feudali, unele sate îl răscumpărau cu bani (Câmpeni, de pildă, cu 45 de florini) socotiţi în taxă, altele erau obligate să cârciumărească anumite cantităţi de vin pe seama domeniului (Buciumul, de pildă, două buţi de câte 40 de vedre anual)." Obligaţiile Zlatnei se cifrau la 4.400 de vedre de vin şi 200 de vedre de rachiu, care s-au răscumpărat cu 1700 de florini. După plata răscumpărărilor, locuitorii deveneau liberi să cârciumărească, adică să vândă băutura cu amănuntul. " După acelaşi obicei feudal, fiscul exercită şi el în centrele de consum mai mare un cârciumărit propriu, care atrage după sine interzicerea cârciumăritului pentru alţii, de la Crăciun până la Sânmihai (29 septembrie). Sistemul acesta însă, socotea că aduce prea puţin, sumele de răscumpărare erau mici, cârciumăritul la care erau obligate satele era puţin, cârciumăritul propriu implica administraţie, cheltuieli, vase, plată pentru cârciumari, cărăuşii, acum plătite. Reglementarea din 1775 convertea în bani prestaţiile, dar menţinea pentru domeniu dreptul de cârciumărit...(Istoria României vol. III)

Tezaurariatul a introdus o taxă în plus pentru cârciumăritul iobăgesc, în valoare de un creiţar şi jumătate vadra de vin şi un creiţar cupa de rachiu vândută. Se plătea în fapt şi taxa de răscumpărare şi taxa de vânzare. În 1781, s-a suspendat sistemul de arendă a cârciumăritului pe tot domeniul Zlatnei. Pentru că Aron nu a fost în stare să plătească 12.000 de florini pentru arenda anuală, cârciumăritul a fost arendat armenilor Martin Bosniac şi Martin Patrubani. Se încălca evident libertatea cârciumăritului răscumpărată şi calculată deja în taxă, şi dreptul iobagilor la cârciumărit de la Sânmihai la Crăciun. Arendaşii, ca să-şi scoată suma plătită şi ca să obţină şi un câştig, vor creşte preţul băuturilor, vin şi rachiu. Goana după câştig a dus şi la scăderea calităţii băuturilor. Să bei pişoarcă la un preţ aproape dublu de vădea un fapt de netolerat. Producătorii locali îţi scot, cu de la ei citire, propriile băuturi la vânzare, dar arendaşii îşi trimit bătăuşii înarmaţi să le confişte alcoolul.
În Apuseni băutura e sfântă şi moţul nu glumeşte cu ea, aşa că la târgul din Câmpeni de la 24 mai 1782, inevitabilul se produce. Arendaşii şi-au etalat băutura proastă şi scumpă, dar şi moţii din Câmpeni, Bistra, Vidra, Râul Mare şi-au adus, tot pentru comercializare, propriile băuturi, mai bune şi mai ieftine. Ei au plătit taxa de răscumpărare a cârciumăritului şi tot ceea ce se petrecea nu era decât un abuz.
Între oamenii înarmaţi ai arendaşilor, care doreau cu pumnul să-şi impună legea proprie, şi moţi, tensiunea va creşte, alimentată şi de consumul mare de băutură. Înfuriaţi, îndârjiţi, cu spirtul în cap, moţii vor tăbărî peste arendaşi şi oamenii lor. Butoaiele arendaşilor vor fi sparte şi vinul şi ţuica vărsate. Prin târgul de la Câmpeni se putea înota în băutură, dar ardelenii au pus gând rău şi pivniţelor fiscale. Cu multă greutate, judele din Râul Mare, Dumitru Todea, a reuşit să potolească gloata dezlănţuită şi turmentată.
În urma judecăţii scaunului domeniului, cinci ţărani vor fi condamnaţi la moarte, în frunte cu judele Todea, iar alţii la bătaie şi închisoare. Locuitorii din Câmpeni, Vidra, Bistra şi Râul Mare urmau să plătească arendaşilor o despăgubire de 8.708 florini pentru paguba adusă - băutura vărsată. Mai târziu de va dovedi că paguba reală nu depăşea 343 de florini. Până la izbucnirea răscoalei lui Horea, în 1784, s-au plătit totuşi peste 6.000 de florini.
Printre urmăriţii acuzaţi de tulburare figura şi Nicula Ursu, zis Horea. Horea ia drumul Vienei, să-i spună lui Iosif al II-lea câtă nedreptate suferă românii, cât sunt ei de năpăstuiţi şi că sunt gata să facă o răscoală. Împăratul mason, se pare că ar fi replicat, la ameninţarea cu răscoala, "Faceţi-o!". 
Cu sau fără aprobarea lui Iosif al II-lea, Horea a făcut răscoala. Ţăranii vor ataca reşedinţele nobiliare, vor sparge pivniţele şi vor bea vârtos băutura din butoaie. În această binecuvântată stare au botezat în rit ortodox pe fetele nobililor unguri şi le-au luat cu forţa în căsătorie.

(Mircea Bălan - Istoria beţiei la români Ed. Eurostampa, Timişoara 2004, pp. 148-150)

vineri, 30 noiembrie 2012

Patos dramatikon



De câteva zile, am intrat de bună voie, doar aparent fără motiv, într-un univers fascinant de trist: Matei Vişniec are darul ăsta, să îmi amplifice la cote record sentimentul deplin al singurătăţii, la care suntem condamnaţi ca oameni. Mai precis, exact de la naştere.
Eu nu gândesc astfel lumea, când cumpăr legume din piaţă sunt chiar optimist, dar se pare că din când în când mă aliniez cu toţi pesimiştii, din motive ascunse mie. Pentru că nu înţeleg de unde vin valurile astea, mareea asta melancolică...    
Nu e de rău luciditatea asta, dar ce să şi faci cu ea 24 din 24? Nimic.
"Suntem nicăieri", bine zice vişniecul.

Având în vedere că cel de-al doilea nume al meu e Andrei, azi mă voi auto-sărbători, alături de Faţă-Pădure, care l-a invitat şi pe Spin, ceea ce e bine. Deşi parcă în ultimul timp făptura aia dificilă încearcă să îl ducă cu enelpe-ul pe Faţă-Pădure, care e mai pe nicăieri decât mine...

...pe scânduri ude, printre flori de mucegai, nu credeam să învăţ a adormi vreodată.


marți, 27 noiembrie 2012

Pandastic dubitativ

Înainte de a fi zmeoi, în viaţa trecută poate am fost un urs panda, zilnic vizitabil de la 9 la 17, în weekend de la 10 la 19.
Sau nu, poate că nu se poate trăi decât sau în Viaţă, sau în Timp. De aceea este o greşeală să spui viaţă anterioară, viitoarea mea viaţă, ci doar această viaţă.
Singurătatea de pe Lume, ce îi este stereotipic atribuită acestui animal, se datorează numai simplului fapt că este ţinut în captivitate ca să distreze oamenii şi mai ales puii de oameni.
În cuştile grădinilor zoologice, unde pandele nu se mai pot reproduce. De ruşine, cred unii oameni.
Cum o fi mai bine: să fii urs panda sau om? Mâine poate aflu.


duminică, 18 noiembrie 2012

Gânduminic

Ce înseamnă privirea, şi de ce privim cel mai adesea în afara propriei persoane? Atenţia ochilor ni se îndreaptă în mod reflex spre ceilalţi, în care ne reflectăm şi astfel primim înapoi confirmarea existenţei noastre. Nu prin autoexaminare şi introspecţie, care sunt o frumoasă teorie dar care nu există.
Conştiinţa de sine nu se poate naşte decât prin ceilalţi. Ideal gândit, s-ar putea spune că un om complet izolat pe o insulă de la naştere până la moartea sa, nu va avea de purtat povara conştiinţei de sine. Cu condiţia să nu îşi vadă făţăul reflectat în luciul apei.
Ferit de absolut orice reflecţie a sa din lumea fizică, care l-ar împinge spre alte reflecţii metafizice primejdioase, niciunui om nu-i va trece prin gând să se întrebe "cine sunt?".
Din fericire, toate oglinzile lumii nu ne pot arăta decât o jumătate din Eu. Suntem condamnaţi la incompletitudine oricât ne-am privi propria persoană, de aici şi nevoia (in)conştientă de a ne (re)găsi cealaltă jumătate. Aşa spusă, parcă devine prea simplă povestea cu dragostea, nu? 
Îmi pot privi mâna de exemplu, să o examinez. Am cinci degete, etc. Dar aceste lucruri le ştiu de la ceilalţi. La începutul vieţii mele, părinţii mi-au arătat începutul: ce înseamnă o mână, uite un biscuite, acuma ţi-e somn, etc.
Nu ne putem gândi la propria viaţă din senin, avem nevoie să ieşim puţin din propriul eu, pentru a reveni. Fără conştiinţă, fără ocolul ăsta, am trăi pur şi simplu. Am scăpa de gândurile inutile, cum spun cărţile de dezvoltare personală, trainerii personali şi miile de proaspăt treziţi. 
Pare fascinant, mai ales pentru toţi angoasaţii, haterii şi deprimaţii acestor vremi, dar nu e. 
Vieţuirea umană are şi reguli nescrise, pe lângă cele elementare. Nevoia de joacă, de exemplu. 
Prin repetarea unei partide de şah, am descoperit că micile amănunte nasc marile întrebări. 
Deschiderea mea va rămâne acelaşi, chiar dacă melodia şi perspectiva se mai schimbă. 





marți, 13 noiembrie 2012

Pat Universal




În şah ca şi în viaţă, trebuie în primul rând să ştii să pierzi. Apoi înveţi să nu pierzi.
A da pat înseamnă să nu ştii câştiga, să înclini balanţa remizei spre o mică înfrângere. Unii mai maliţioşi ar putea spune că cine dă pat de fapt nu ştie să dea mat.
Sunt curios ce fel de scheme va folosi Universul pentru a ne da matul universal.
Câte mutări ne-au mai rămas?
Puţine, şi în plus trebuie să atacăm cu pionii. Poate scoatem măcar unul afară, la schimb cu o nouă regină. "Matriarhatul e pe noi, băieţi!" zicea un bătrân în parcul Astra, jucând şah cu alt bătrân.

Unii mai nebuni s-au urcat pe cai şi îi pun pe alţii să dea ture, de exemplu prin jurul cozilor de la alimentările cu benzină. Alţii s-au deghizat în pioni dubli şi stau pe loc în timp ce toată lumea fuge. E acelaşi lucru, nu?

Până nu demult căutam naiv un loc nou şi o viaţă asemenea, ca triplu rege al unui regat abstract, inventat în câţiva ani şi resuscitat cu încăpăţânare, inutil.
M-am trezit cu faţa în glodul unei alte galaxii, cu globul pământesc în suflet şi un nod în gât;
un infim pion gri, pierdut printre miliarde de vedete (scorpionii ce dau totul pe faţă), aşteptând să le cadă ceva din pat.
Patul universal.

Galaxeea


E un trend acuma să-ţi faci pantaloni, bască, orice îţi pică bine la mână, în stilul propriei tale galaxii. Pentru că, nu-i aşa, Lumea se va deschide spre acel dincolo de ea, foarte curând fireşte, şi bineînţeles că începe să conteze tot mai mult cu câtă lejereală (şi lenjerie) ne vom înfăţişa în noile circumstanţe celeste.
Am întâlnit-o pe cudeea asta simpatică prin lumea virtuală, total întâmplător (eh nah, aşa zicem când nu vrem să vedem linkul cosmic, etc).
Dincolo de vekea mea dilemă asupra coincidenţei universale, mi-am dat seama că unele voci au un nu-ştiu-ce acolo, de rezonează cu nu-ştiu-ce-ul ăla din urechea mea internă. Pentru mine 2 minute dintr-un episod au fost suficiente ca să trec prin restul detaliilor ca glonţul prin parbriz, spre un esenţial greu de pus în cuvinte. Aşa că îl voi lăsa pentru fiecare fan. Foarte tare diy-ul divei  în ansamblu, care prinde prin ea însăşi: orice face, e pe bune şi cu gust.
E bine că se mai emană de la Cernavodă şi alte energii, nu doar cele radioactive.





marți, 6 noiembrie 2012

Fonochirurgie regională

Mai nou, cel mai mult îmi place să-mi petrec timpul acasă, remodelând în linişte undele sonore primite din mediul înconjurător şi reintegrând zgomotele şi înjurăturile cotidianului în câmpuri estetice de rang obligatoriu alter-nativ: parinferior-imparsuperior, taie parinferiorii cu lovituri aposteriori, îmi pari suferitor, uite c-apare sperietoarea cu parul. Aşa am găsit-o, căutând întâmplător pe un forum de specialitate, pe biata zmeoaică dependentă de chirurgia plastică, ştiinţa oarecum înrudită cu Fonochirurgia.



Ca orice om, am zile proaste.
Dar în zilele mele bune, nu îmi lipseşte materia de bază: sunetele şi zgomotele, care se lasă frământate de mâinile mele într-un aluat docil, totuşi viu; editat prin cooledit, aluatul ăsta prinde forme indefinite. Şi îmi place să caut-găsesc tot felul de reţete noi.
Din pilaful live de pe vremuri, mereu proaspăt, gustos şi consistent, muzica a devenit pentru mine, cel de acum, un imens depozit, un munte de conserve ce aşteaptă să fie ordonate, începând de la periferiile sinelui.
Weekendul ăsta mi-am făcut de lucru cu nenumăratele feluri de măsline, împrăştiate în amintirile random ale unei decade jumate, turbotrăite de mine fără mine. Am amânat de prea multe ori inventarul auditiv general. Am început deci zilele astea, timid, stivuind 314 baxuri de conserve cu măsline sonore aduse de prin toate colţurile lumii mele sufleteşti.

Dacă se întâmplă să dai peste o măslină stricată, una care sună nasol în sine, în tine sau măcar în mine, trebuie cât mai rapid izolată de restul, altfel tot viitorul va suna fals.
Îmi amintesc cum o întreagă simfonie de Şostakovici a fost compromisă de o mică măslină trombonată filarmonic prematur, şi publicul a trebuit să înghită tot tacâmul de dragul dirijorului; dar eu am simţit că gustul de ansamblu era foarte subtil modificat.
Am discutat după concert nuanţele gastrofonice şi ne-am verificat reciproc papilele auditive; era discutabilă însăşi soarta respectivului trombonist, care scăpase măslina alterată în ditamai ciulamaua selectă. Le chef d'orkestre îl pândea într-o mână cu bagheta şi în cealaltă cu satârul: "Am uitat de becar", şi-a strecurat scuza vinovatul. Absolut previzibil, dealtfel.

Dacă de exemplu ţi se oferă un sunet secret şi vrei să îl hăpăi ca să faci banu' şi maţu' gros, e mai comod să apelezi la un specialist fonochirurg. Acesta pur şi simplu analizează unda şi îţi revelează secretul. Cu comisionul de rigoare, că nu mulţi ştie cum ce s-aude. De exemplu, ia ghiciţi voi ce-i unda asta:


Unii ar putea spune că e o încuietoare de uşă.
Alţii, că e o broască râioasă beată ce iese şi cade înapoi în apă.
Eu n-aş paria că nu sunt ultimele două picături de ambrozie ce cad în gâtul meu duminică dimineaţa.
Cum înţelegem ce auzim?
De aici începe să opereze imaginaţia cu bisturiul său virtual.

Se ştie că auzul este o treabă efemeră ca orice simţ, dar mult mai fin decât văzul, de exemplu.
Dacă păstrăm proporţiile, când auzim că ne strigă cineva de pe partea cealaltă a pieţei aglomerate, e cumva ca şi cum am vedea cu ochiul liber un şoricel de pe Lună, în eclipsă totală de Soare.
Se mai ştie încă un lucru: acuitatea auditivă scade odată cu înaintarea în vârstă, ceea ce nu e prea liniştitor pentru sensibilosul auditiv din mine. În plus, de câţiva ani, mă sâcâie sporadic un sol# în urechea dreaptă, ca să mă panichez şi mai tare. Totul trece.


Eu lucram mai demult, adică până mai deunăzi, cu şapte şaisprezecimi de normă normal normalizată, la secţia de Chirurgie Fonică a Occipitalului de pe lângă Sanatoriul Nemărginirii Sibiului. Zic până mai deunăzi, pentru că salariul meu era cotă parte din profitul general, şi draga mea doamnă directoare mi-a explicat timp de 14 ani că nu se merită să mai continui stagiatura. I-am explicat şi eu de ce nu pot altfel:
- Eu am lucrat pe nasturi şi bani de ţigări, doar ca să capăt experienţă în domeniul acesta de frontieră ştiinţifică, doamnă.
- Da Zmeoiule, ştiu, şi apreciem cu toţii eforturile tale sisiflitice (mereu mi-a băgat strâmbe şefa, m-am contaminat din păcate cu pseudobâlbâlurile ei), dar uite, îţi sugerez să te faci şi tu frilensăr, e mai rentabil azi.
- Şi cum credeţi doamnă că pot eu să îmi măsor talantul fără echipamentul de aici?
- Păi am vorbit deja la contabilitate, şi poţi să iei toate plăcile de sunet, mixerul, microfoanele cu tot cu cabluri şi stative, numai să te duci acasă.
- Doamnă, aici am legat prietenii inestimabile, nu e chiar aşa simplu.
- Mda, asta aşa e. Dar vei putea vorbi pe skype cu gagicile, după program bineînţeles. În plus, eşti obligat să predai la timp wav-urile curăţate de urlete şi crizele pacienţilor, ca şi până acum.

Asta era. Am aflat după câteva zile că aveau un fonochirurg nou pe felie. Vroiau să scape de mine, care compusesem imnul pentru fetele de pe saloane, care îndurau tot greul. Aveau şi ele nevoie de o relaxare, aşa că le-am oferit un gospeluncal inspirat din realitatea proximă (crâşma gării). Pentru că nu veneau la ele numai băbătii nostalgice după eugenie, fredonând valsuri interbelice. Grosul pacienţilor era format din puştoaice sinucigaşe, cohorte de dubstepperi, kidăraşii ăştia pe legale, dependenţi de subwoofăre, şi care toţi făceau tare urât dacă nu-şi luau skrillexu' zilnic. Eu cică trebuia să le strecor armonia în suflet, printre cici-paua-paua-tuf-taf-urile ce le îngurgitau pe urechi. Greu task, şi aşa mai deunăzi mi-am băgat demisia. De aia l-au adus pe ăla nou. Se ştia la platane, cosea undele direct din soft cu ochii pe bulanele dragelor mele asistente, nu manual, bibilisticologic, ca mine. Am înţeles că am ajuns exponabil, vorba lu' Simion. Pop Simion.

Aşa că stau s-ascult cum curge ţeava, râul, ramm-ul, şi aşa mai departe.


sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Anilorac (2)

Din cauză că nu am ce spune uneori, din plictisul acesta, absolut nejustificabil deoarece aş avea ce face dar nu am chef, m-am apucat de ieri să reduc înţelesurile limbii mele vorbite ori la consoane, ori la vocale.

_m
_nc_rc_t
_stf_l
pr_m_
_ _r_
s_
_m_
st_rc
l_ch_d_l
d_ntr_
s_n_t_,
at_nc_
c_nd
v_rb_sc.

Sau pe tocmai pe dos, am putea să mai uităm din când în când de consoane:

- Iau eu oaia!
- Ua! Oaie-i aia?
- Ie, ea e oaia Uieia.
- Aieouăâ...










miercuri, 31 octombrie 2012

Ping!

M-am întâlnit zilele astea pe stradă cu Beku Leru', care după prima cinzeacă matinală mi-a explicitat bineînţeles teoria inventării becului. Ideea ar fi că ideea lu' Edison nu merită laurii, atribuirea ce i s-a făcut ulterior biznizmanului e un mare abuz, faţă de adevăraţii oameni de ştiinţă, obscurii inventatori ai arcului electric; istoria becului ascunde deci intrigi extrem de interesante, oare ce va urma?...oh becule de ce stai aprins, doamne ajută-ne să ne luminăm şi cu altceva nu doar cu votkă, de becurile astea economice ne-am săturat deja, care-i sensul luminii fără întunerec, etc. Filosofii de speluncă sordidă, vorba unui prieten vechi.
După o sutăcinzeacă, Beku Leru' s-a pus pe cântat, că doar în crâşma gării era ca la el acasă. Am simţit că e timpul să mă retrag, dar beţivelu' s-a agăţat de mâneca mea:

- Ui acia un cadou pentru tine! Iniţial era pentru onomastica lu' nevastă-mea, da' momentan am ceva meciuri cu ea, şi m-aş bucura să îl ofer cuiva. Dacă te-am întâlnit, e al tău. Numa' ui.

Şi scoate din buzunarul din dreptul sufletului un breloc cu luminiţe.
L-am luat timid şi uimit. Nu eram sigur ce statut am în capu' Beku Leru'lui, eram vexat de-a binelea. Restul navetiştilor se cam mirau şi ei. ne holbam cu toţii la curcubeul spontan de pe tavan.

- Încă un rând de întunerec pentru toată lumea, s-a ocoşit subit, dar deloc surprinzător pentru toată lumea din crâşmă, Beku Leru'.
- Eu trebuie să mă întâlnesc cu un prieten, e un pădurar deprimat şi foarte punctual, nu-l pot lăsa să mă aştepte în frig. Mersi de invitaţie, trebuie să plec acum.

Şi am ieşit afară resemnat. E o preafrumoasă vreme, nu am timp de pierdut.





marți, 23 octombrie 2012

Spân Zurător

Pe tren azi-noapte în vis m-au întrebat doi copii dacă ştiu să mă joc. Am enumerat absent ce jocuri îmi mai aminteam: spânzurătoare, schenkel, pac-pac...
Am convenit să ne jucăm de-a watti-ascunselea, după care copiii au dispărut ştrengăreşte în tufe. Provocat astfel, am pus capul la perete, am numărat, şi când să pornesc să-i caut, mă aflam gol subit pe o scenă goală, plină-ochi cu ochi jur-împrejur. Din întunericul viu am auzit câteva râsete şi remarci şoptite, râsete la adresa mea. Nu îmi era chiar frică, dar nu prea ştiam ce să fac cu mâinile şi picioarele, mă încurcau, aşa că m-am gândit să mă trezesc.

M-am bucurat să mă trezesc şi să văd că încă eram în vizită solitară în Brazilia, cazat la un hostel în centrul oraşului. În cameră aveam scorpioni, inofensivi după spusele recepţionerei. Dar când am zărit un miriapod de-o schioapă lenevind printre aşternuturi, am clacat.
Am ţâşnit, în pijama, direct la cafeneaua din colţ, unde am zărit o faţă nurlie:
- Aşa se umblă prin centrul oraşului, dom'le?
- Mă scuzaţi, cafea aveţi? Era o tânără chelneriţă aparent foarte liniştită.
- Încă nu am deschis, dar luaţi loc, vă aduc imediat. Cu lapte?
- Şi banane.
- Poftim?
- Mă scuzaţi, mă gândeam la altceva.
- Vă rog să ieşiţi. Imediat, altfel chem gardienii.
- Domnişoară, e o neînţelegere. Gândeam cu voce tare, nu v-am jignit cu nimic.
- Afară!
- Văd că tinerii din ziua de azi dacă au ceva de spus, se reped să dea afară tot, nu mai au timp să rumege vorbe care nu le convin. Trebuie să ghicesc ce se aşteaptă de la mine? Vă previn că şi eu ştiu să mă cert fără motiv şi fără stress.
- Domnule, dumneata eşti nebun?


Am ieşit şi din visul ăsta.
M-o fi înţepat un păianjen în palmă azi-noapte? Sau poate un scorpionaş, ceva veninos acolo?
Acum mă scarpin de zor, mă gândesc că sunt în realitate, dar nu mă pot gândi la nimic.
P_n_t.





 

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Voi veţi zâmbi prea târziu

Am descoperit încă un clip românesc minunat.



După paraziticele În focuri, care rămâne clipul revoluţionar al acelei vremi, mi-a atras atenţia şuiul Cu zâmbetul pe buze.
Piesa sună oarecum atipic pentru Miki & Co. Am auzit-o live în Boiler la Cluj, fiind prezentată ca o piesă nouă. M-a confuzat puţin atunci, bănuind instant aroma Weezer (ceva sunet a la Buddy Holly). Când am văzut în clip ce dume lejere dau băieţii (tobarul Dobrică e în superformă) şi mai ales cât de bine surprinsă e realitatea (în restaurantul minunat, cu atmosfera aparent nasoală, oamenii aplaudă la sfârşit, deci muzica funcţionează, pentru că fanii nu sunt hipsteri).
Deci tot aparatul de management muzical e scurtcircuitat. Patronul restaurantului e diy, are încredere că trupa asta îl va scoate din strâmtoare.
Apreciez că nu s-a ajuns la atmosfera grotescă Death in Vegas (şi în Dirge, bătrânii dansează).
Autoironia rămâne un dar preţios printre artiştii români, care se tem tare de tot să îşi chestioneze statutul oricum firav. Show-biz-ul românesc nu înghite fente, e protejat dinăuntru de obedienţă şi semi-valori. Odată intrat în horă, nu poţi fi atât de "iresponsabil" încât să îţi rişti pita şi renumele. Cine îşi asumă voluntar riscul să devină un nimeni printre Bănică, Smiley, etc.? Principii de genul că un artist face ceea ce libertatea sa îi arată, sunt copilării printre boşii muzicii româneşti.
Curajul Şuilor (era Junkyard, da!) merită menţionat, chiar dacă tardiv şi aproape inutil (uităm mult azi).


luni, 15 octombrie 2012

Delir cu Dürer de cap

În acest weekend am atacat aproximativ o ladă de bere şi nişte probleme matematice mai vechi, citind mahmurel pe wiki. Amintiri de vineri din DaVinci, apoi Dürer.
Stare de aia de sfârşit de almanah, rubrica ştiaţi că:

un număr se poate ridica şi la triunghi, nu doar la pătrat?
(triunghiul fiind dreptunghic isoscel totuşi)

1 ridicat la triunghi e 1.
2 ------//--------- e 3.
3 ------//--------- e 6.
etc. Formula e simplă şi din punct de vedere vizual, nu o mai scrijelesc aici, rămâne temă pentru curioşi.

Aşa mi-am amintit de primele mele eforturi de pe vremea facultăţii. Visvedeam teorema lu' Pitagora nu generalizată, ci muzicalizată. Credeam că doar mie mi-a venit a muzicaliza formule matematice. Apoi am aflat, odată cu internetul, că s-a făcut demult asta. Am început să caut softuri, ca să duc mai departe limitele cunoaşterii, să aduc de acolo ceva nou. Am dat de mlaştina numerelor suprarealiste, de teoria numerelor foarte mari, şi de alte teorii şi sisteme logice.
De pildă, Secţiunea de Aur. Nu doar că se vede frumos şi arată bine, dar sună armonios şi poate că miroase la fel de bine. Nu trebuie nici măcar să o cunoşti în reprezentarea ei matematică pentru ca să o foloseşti. E o reacţie instinctivă a naturii, deci a multor creatori. Un fel de feromon al structurilor universului uman.
Apoi am ajuns printre fractali, rătăcitor pe limburile pământului: frumosul matematic nu se poate justifica matematic, prin el însuşi, are nevoie de un ceva nematematic pe care să se bazeze, o convenţie umană.
Din structură în structură, ca Rahan cu Tarzan pe aceeaşi liană, aşa am ajuns la analiza situaţiilor de viaţă.
Ce formă are limba mea? Dar franceza? Dar esperanto?
Unele limbi sunt vii, altele mor odată cu cei care le vorbesc singuri. Unele sunt grele, uneori mov, alteori străine.




Sensurile structurilor lingvistice depăşesc orizonturile matematice, la fel cum simbolul depăşeşte structura, pe care o înglo(db)ează.

De exemplu, dacă spun expresia A = "pai cu pai se face grai"
Cu siguranţă se poate ghici zicala cu care din punct de vedere fonetic-structural ne învecinăm.
Dar pentru un computer, este - încă - destul de greu să genereze, să traducă, să echivaleze, să înţeleagă sensul de ansamblu al cuvintelor, nu doar pe fiecare separat. Structura ritmică sonoră e aproape identică, cantitativ avem acelaşi număr de litere, dar sensul nu e apropiat.
Sensul? Cum s-ar putea găsi oare o regulă de înţelegere, de explicitare a sensului unei asemenea învecinări? Nu cred că este doar o relaţie de asemănare, ca în cazul aluziei.
Studiind absurdul în formele sale actuale, un indiciu ar fi următorul. 
Fiecare om înţelege ce poate, în cazul unor expresii aşa-zis absurde.
Luată în ansamblu, expresia A nu ne spune nimic coerent.
Nu putem lega noţiunea de pai de cea de grai, pentru că omul nu se hrăneşte cu paie, şi animalele nu grăiesc.
Mă gândesc în paralel la alte expresii: 
- "umblă porcul cu paiul în gură". Meteorologicamente, cică atunci se schimbă vremea.
- "stă ca porcul cu mărul în gură" Adică eşti puţin fript.

Dintr-odată parcă înţeleg!
Dacă porcii se întâlnesc din întâmplare şi fiecare are un pai în gură, atunci sunt şanse să se deschidă o lungă conversaţie despre vreme. O scrofeală în toată regula. Ăsta poate fi un sens, îl simt!


Se poate să înţelegem expresia A şi altfel.
Pentru o viespe căzută în sticla mea de vin (mda, roşu-dulce), să-i întind un pai ar fi binevenit. Dacă sticla e pe terminate, trebuie să înnădesc două paie, şi să mă concentrez puţin ca să o pot salva. Probabil graiul ei se va dezlănţui într-un bâzâit insistent de mulţumire, sau mă va vâna cu acul erect.

vespa agonopterix...in vino veritas!


Trebuie să recunosc. Zicala de la care am pornit acest excurs linguristic, deşi o înţeleg, nu o pot explica:
B= "dar din dar se face rai".
Adică, dacă noi toţi dăruim, vom trăi fericiţi, ca în rai?
Dar, de ce "din"?
Logic, asta înseamnă că să dăruieşti din ce ai primit în dar.
Circuitul cadourilor de nuntă poate confirma asta practic, cu toată rotaţia de mixere, tigăi, vaze, tacâmuri, perne. Neamurile îşi dau deci dar din dar (uite 5 d-uri)
Însă cred că esenţa lui "din" e alta. Sensul gramatical corect este identic lui "cu". Dar se zice "dar din dar".
Nu se cheamă aliteraţie, ci protopolifonie cvasi-inefabilă de origine populară:
d(a)r d(in) d(ar) (se face) r(ai)
Aş justifica deci "din"-ul ca un factor prezent din raţiuni de muzicalitate fonematică.
Acum, dacă suprapun semantic cele două expresii A+B,
voi încerca să generez un nou sens, tot mai valabil în acest început de malromileniu:
C= "de primeşti în dar un pai, urci în rai fără de grai"


sâmbătă, 13 octombrie 2012

Anilorac (1)






după 2 beri 
am plecat
din casă zicând
nici 1-0 nu e rău

grozav de gol
eventual
uite marele hău
istoric-fantasforic-demibosforic

am fost de cupru
acetat odată
pseudă 
platformă
plecăciuni

încetaţi
ce nu
înţelegeţi

înţelegeţi
doar 
suntem fraţu'
drai nepătaţu'...

 
Fată 
Porumbă
ţe plândze
nu vezi
ţe lăiaţă
hiu?



vineri, 12 octombrie 2012

Αγία Παρασκευή

Dj Dostoievski (studiu de griuri)

Deşi suntem cu toţii o apă şi un pământ, vremurile se schimbă. Noutatea nu e un lucru nou pentru muritori. Mulţi dintre noi suntem convinşi că ţinem pasul cu vremurile, pare destul de uşor din interiorul clipei.
Tema zilei de azi, proaspăt începută, ar fi muzica pentru toate felurile de enoriaşi.



Orice cult religios utilizează muzica, unele chiar abuzează de fondul sonor ca pricipal mediu de transfer al sacralităţii. În trecut, muzica era prin însăşi mijloacele ei de receptare, complet sacralizată. La 1700, nu se  concepea ascultarea muzicii decât cu o ocazie specială, în contexte bine definite: la nuntă, la înmormântare, la horă, la crâşmă. Muzica la sat urma ciclurile naturale. Era cu totul nefiresc să laşi toate treburile baltă şi să asculţi în coontinuu muzică, pentru că să zicem erai deprimat. De aia ancestorii noştri nici nu se puteau autodeprima, pentru că le era imposibil să asculte toată ziua emo, dark-wave, industrial-doom, minimal-house, etc. Doar nebunii fluierau viitorul, dar ei aveau corabia lor special destinată.
În oraşe, muzica cultă, cea de cameră de exemplu, dobândea şi ea inevitabila sacralitate. Nobilii care erau capabili să producă evenimente muzicale trebuiau să respecte coduri sociale şi dogme precise. 
Fără prea multe alte lămuriri, ajungem acum la muzica privată. Cea care e doar cu tine. Poate chiar părea să fie a ta, dacă o faci. Oamenii au orgoliul ăsta, e esenţa actului creativ.
Toată omenirea cântă, şi fiecare dintre noi cântăm. În gând, cu voce tare, cu stomacul sau cu fundul, cu ce putem. 

Revin la cei din trecut, cei care se delectau, se alinau, se consacrau, se trezeau cu muzica. Oricine simţea nevoia aceasta (încă sacră, atunci) lua din când în când scripca din cui, sau se aşeza cuminte cu degetele bine spălate la pianină, ori cioplea instant din brişcă un fluieraş din socul de pe costişă, ciciton tin, un berimbau ceva, şi-i dădea bice, pe făcutelea. Cei care erau afoni notorii, stăteau în preajma celor care cântau, sau plăteau gitanilor, deci muzica funcţiona în felul acesta.

Ei bine, să ne gândim puţin ce se petrece acum. Fără nostalgii, programe ideologice şi alte fâsuri.
Azi revin cu forţe noi la tema asta, după ce m-a lovit acum câtva timp exact unde mă durea mai tare.

Câtă muzică e în jurul nostru, la nivel cantitativ. Câte căşti vezi pe urechile trecătorilor în metropole. În câte taxiuri, lifturi, toalete, bancomate, ghişee, birouri, staţii de aşteptare, nu sună muzica? Toate locurile vor să ne încânte. (Ah, mi-am amintit: fuck those bus-station radios!) E ca şi cum dacă nu auzim muzică non-stop, murim. Mai ceva ca nevoia de aer. E ca un simptom, dom'le. 
Calitativ, ce mai naşte muzica în noi?
Un surogat omniprezent, o plăcere tocită încă de când ascultam ghemuiţi într-o burtă, o gâdileală obosită a timpanelor noastre fisurate la naştere de propriul strigăt. 
Eu mi-am rătăcit muzica destul de recent. Foarte bine, pentru că abia aşa îmi puteam da seama că menirea ei nu e să fie a mea. Până acum câteva luni, mă luptam ca prostul cu idealuri în mână. Vânam voios muza, pe cât de jucăuşă, pe atât de inexistentă. Şi mă consolam cu aiureli. Îmi rezervasem mica aroganţă de a mă crede artist, deci ceva special, diferit, bla bla, când vedeam masele la mall cu feţele blank, cu toţii împresuraţi de sunete, bucuroşi că se aude muzică de mall.

Sau radiourile, canalele de muzică. Marele factor desacralizator al muzicii. Spiritul în care se difuzează muzică, e total anti-sacral. E cotidian, e lejer, e extrem secular. Ca mediu sonor, un aparat de radio te lasă fii cu ale tale, să îţi faci treburile mai bine. Fabricile produc mai mult, traficul e mai fluid (datorită radiourilor de qatralioane de melodii de kakamaka ), rock nu mai e un mod de viaţă, ci un monoton playlist rockefem.

Muzica e obligată să percuteze, să rupă boxele, altfel nu o mai prea luăm în seamă, nu e ok, nu pătrunde. Fiziologic, dacă nu are başii, mediile şi înaltele bine meşterite, dacă ".wav"-ul nu are procesată dinamica la maxim, nu porneşte spre suflet. (Sufletul fiind de fapt un concept-stafidă, ca şi restul cuvintelor mari ţâpate fain în budinca asta matinală) Am o amintire, sau poate un vis din copilărie. Prin anii '80, pe stadionul Inter Sibiu, Tudor Gheorghe cântă cu o chitară acustică în faţa a 10.000 de oameni. Toţi tăceau, se auzeau şi arinii din parcul de lângă.

Am ajuns să urăsc în unele momente muzica.
Am simţit cum o piesă considerată preferată, în contextul nepotrivit mă agresează.
Şi nu sunt hater, ci doar critic. Nu propun nimic în afara auto-reflecţiei. Fiecare cum poate. 
Deci nu am o problemă cu starea universală de fapt, ci doar cu mine.
Sincer, nu urăsc nimic. Totul e cum e, şi eu încerc să fiu cum sunt.

Dar vituperez acum de zor deoarece muzica mă subjugă uneori. Îndiferent de haine, e perfidă, se strecoară în mine când vrea ea: noaptea, ziua în somn, la masă printre oameni şi paharele cu sunet de cristal, sau în gândurile de pe budă. Nu ţine cont de voinţa mea, pentru că eu nu ţin cont de ce ar fi putut fi ea. Vine ca o curvă rafinată exact când sunt mai daun bai lău, dimineaţa vine sobră ca o sentinţă, la apus vine cu parfumul divin al inspiraţiei sacre, cu eşecul umanităţii, cu orice. Sunt sclavul ei veşnic însetat de ambrozie, şi pare de înţeles de ce înnebunesc unii. Uneori parcă mi-aş tăia ambele urechi, nu doar una, ca vincent tristanul.


Am o mare problemă cu mine, pentru că mai nou tac. Cu o încăpăţânare fără precedent. 
Astfel, nu fără să vreau, accept faptul că în jurul meu muzica e utilizată eficient, se lasă abuzată fără jenă; muza de toţi uitată, pe care o căutam quişotic, iată e ocupată 24/7, face blowjob tuturor idiomurilor, transpiră ca un sudor. Adio ambrozie!

Am o problemă, pentru că nu sunt destul de oldschool încât să mai fac ceva pentru ceilalţi. 
Pentru că ascult încordat liniştea din vacarmul infernal al pub-urilor.
Pentru că mai sunt capabil să aud muzica de dincolo de perete. 
Pentru că dubstep-ul e un tren plin cu extratereştri pe care îi deportăm cu cruzime înapoi în Univers.
Pentru că unii folkişti ucid câteodată vrăbiile în zbor prin ignoranţa şi nostalgia lor de rahat. 
Pentru că toate necuviinţele noastre sună bine şi nu mai are cine să ne pedepsească.
Da, nu mai are cine, lăsaţi fanatismul.
Pentru că fiind om, sunt surd cel puţin 15% chiar dacă vreau să ascult 100% alt om. 
Pentru că ne fug gândurile şi nu ne mai auzim propria voce.
Pentru că sferele tac.

Pentru Parascheua

joi, 11 octombrie 2012

Sensunit



După câteva decenii cu siguranţă, dacă nu cumva pentru prima oară, bulevardul Victoriei are sens unic. Mă derutează incredibil. Ies în stradă din casă, şi mă simt oarecum obligat spre dreapta. Nici nu am permis, sunt doar un pieton, dar pe trecerile de pe strada mea nu mă mai pot orienta..
Păi ideea de victorie presupune doar o unică direcţie? Hotărârea necesară ca să învingi predispune la o focusare exclusivă, asupra unui singure ţinte? Sau, ne este dat un sens unic. Spre în sus, propagă unii. Alţii, mereu înainte! Poate puţin puţin şi în sus, deh.

Din ceea ce cred eu că înseamnă această schimbare, unicul sens unic acceptabil ar fi cel al autocunoaşterii.
Nu ne putem cunoaşte pe noi înşine doar pentru 2 ani, după care ne relaxăm puţin pe străduţe, şi apoi să revenim inocenţi în luptă. Pe sens unic, nu prea ai opţiuni.
Deşi se ţinteşte fluidizarea egoului prin sensunicizare, prin clasica sperietură malrauxiană "ori...ori nu va fi deloc", sinele rămâne împovărat de prea multele-i ambuteiaje interne; nicio cunoaştere nu poate avea sens unic, pentru că ar deveni treptat dogmă, un etern sens giratoriu. Din care frica nu ne poate scoate.
Sensunitul zilelor noastre, holisticitatea vremii, este cauza oricărui sens particular, fie el oricât de unic.

luni, 8 octombrie 2012

80's Theater Bau

Oh serioşilor domni
Îndreptaţi-vă rugile
vântului prostituţiei,
feţelor voastre şi
harpiilor lui Oedip.
Nimeriţi pieptul meu
plin cu puroi bun de strâns


Oh domnilor, cu peştele vostru
pe care îl împrejmuiţi, de peste tot
Şi tu omule, mereu vei îndrepta
peştii tăi spre mine

Dar eu voi exista mereu
pentru că exist mereu
al naibii de bine

Începe Sisif  s-alerge
feţe grase să-mpungă
în coarne cu un copil dolofan.
Cu un zâmbet
Îi despic obrajii trandafirii
De-aia că mă simt însetat.

Şi harpiile oedipiene
ginesc pieptul meu
etanş, umflat.







luni, 1 octombrie 2012

Oarecum


Când scriu uneori oarecum simt nevoia să nuanţez cumva, iar dacă refuzul cuvântului ajunge insuportabil, a scuipa devine oarecum singurul mod de eliberare a tensiunilor mele euristice, tastatural-caligrafice. Repetiţia redundantă, care spune acelaşi lucru repetându-se, atât cât e necesar din punct de vedere tautologic, ar fi o altă metodă de nuanţare, oarecum mai solicitantă, în special pentru cei care nu vor să repete oricum. Oare chiar e mai bine să spui acelaşi lucru, ca să poţi trăi mereu clipa, decât să vorbeşti prostii dar să ai idealuri?

Niciun lucru nu poate rămâne acelaşi lucru.
Orice lucru e gândit oarecum prea clar,
îl simplificăm ca să îl înţelegem.
Oarecum.

marți, 25 septembrie 2012

Jumeo & Rolietta



...O! inima-mi adevărată fu, nu ştii,
Deşi pare prezentă, flama-mi scade
De tine să mă rup ce greu va fi
Ca şi de sufletu-ţi ce-n pieptu-mi şade...

Lipsa totală a numelui poate fi relativ uşor practicată astăzi. Anonimatul a devenit chiar şi un mod de viaţă. Pseudonimul înseamnă a crea ceva şi a semna cu alt nume, deci a spera totuşi la o colectă indirectă de lauri. Ca reţetă, misterul pseudonimului atrage uşor (vezi Banksy), dar pe mine mă preocupă anonimatul. Pentru că obligă la abolirea ego-ului. Să creezi ceva doar de dragul creaţiei, să nu laşi semnătura. E foarte greu în momentul ăla când vezi creaţia ta încheiată.
Şi ajung la dragoste, atunci când rămâne anonimă. Absolut cea mai plenară şi mai riscantă formă de iubire.
E sublim să te bucuri de prezenţa cuiva fără să trebuiască să cunoşti decât acea prezenţă.
E riscant dacă te vor cuceri temerile - ştim că nu va dura.
Mai ales când se manifestă în alte planuri decât pe Scenă, cum îi plăcea să-i spună Skspr vieţii.




    

vineri, 21 septembrie 2012

La stele, -n crâşmă, -n cartier



Batem ţara-n lung-n lat, cu ploaia' de cap ne-am luat.

- Mă luaţi şi pe mine până la Sibiu?
- Da' unde mergi?
- Păi la Sibiu. Da' nu am bani.
- Atunci stai jos.
- Ăă. Deci mă luaţi?
- Nu măi omule. Stai jos. Afară. Închide şi tu uşa aia.


Sau alta (citez din memorie):

- Farănzi nah Budapest orghior?
- Nain, ih nain.

drum drum bum bum
pe dealuri şi câmpii
deliiR.

Beku Leru'
înviorat la dulie
din weekendul trecut
paranghelie pe felie
cu eminenţa sa
Nelu'Ceferistu'
şi cortegiul de
Steluţe Durde
rătăcite prin crâşmele
doar nouă necunoscute
din ecuaţia cu rădăcini
prea adânci
sar două soluţii
Ori sărim tare
ori turtă pe burtă
cu toţii ca peştii
deodată în banc
aerial spectaculoz
pe zonă
direkt
hai kokoronă.


Ideea ar fi s-o prind pe baba de zulă. Pe la Bukales, că la Cluji am ratat-o de două ori





duminică, 16 septembrie 2012

Meteorolog fără voie

am fost la terasă aznuapteh şi nişte vecini de masă povesteau cam aşa.
DOMNUL SMITH: Toţi Bobby Watsonii sînt comis-voiajori.
DOAMNA SMITH: Ce meserie grea! Şi totuşi ies bani frumoşi de-aici.
DOMNUL SMITH: Da, cînd nu e concurenţă.
DOAMNA SMITH: Şi cînd nu-i concurenţă?
DOMNUL SMITH: Marţea, joia şi marţea.
DOAMNA SMITH: Oho! trei zile pe săptămînă? Şi ce face Bobby Watson atunci?
DOMNUL SMTTH: Se odihneşte, doarme.
DOAMNA SMITH: Păi de ce nu lucrează în astea trei zile, dacă tot nu-i concurenţă?
DOMNUL SMITH: De unde vrei să le ştiu eu pe toate? Nu pot să răspund la toate întrebările tale
idioate!
DOAMNA SMTTH, ofensată: Spui asta ca să mă jigneşti?
DOMNUL SMITH, zîmbind larg: Ştii bine că nu.
DOAMNA SMITH: Toţi bărbaţii sînt la fel! Staţi toată ziua cu ţigara în gură sau vă daţi cu pudră şi
cu ruj pe buze de cincizeci de ori pe zi, asta dacă nu beţi în neştire!
DOMNUL SMITH: Dar ce-ai zice tu dacă i-ai vedea pe bărbaţi făcînd la fel ca femeile, fumînd toată ziua, dîndu-se cu pudră şi cu ruj pe buze, şi bînd whisky?
DOAMNA SMITH: Pe mine asta mă lasă rece! Dar dacă o spui ca să mă scoţi din sărite, să ştii că... nu-mi plac deloc glumele-astea, ştii foarte bine! Aruncă ciorapii cît colo şi-şi arată dinţii. Se ridică.
DOMNUL SMITH, se ridică la rîndul său, se îndreaptă spre soţia lui; cu tandreţe: Ah, puişorul meu fript, de ce scoţi tu flăcări pe nări! Ştii bine c-o spun în glumă!
(O cuprinde de talie şi o îmbrăţişează)

joi, 13 septembrie 2012

Fără pământare

M-am plimbat singur prin oraş ieri.
Am trecut pe lângă schela unora, drişcuiau de zor faţada unei case vechi, renovată fain.
S-au uitat la mine, şi unul a comentat - "ăsta-i elvispreslist de ăla".
Deşi am zâmbit amabil şi am trecut mai departe, trebuie să scriu acia că m-am enervat puţin.
Cum adică? Dintre toţi eroii din istorie (grosier!), tocmai pe Pelvis Restley, mega-genunchistul anilor '50, l-a chitit drişcarul pentru înfăţişarea mea? Mi-am zis în minte că sunt prea suspicios, nu semăn deloc, nu am cum să fiu atât de, atât de...

Electizant final, în mod cert Elvis nu era pe lumea asta în clipele alea. Sau poate nu avea pământare la microfon; am primit şi eu în bot flash-uri dinalea.
Acum o să mă răs-gândesc spre altceva. 
Mai pertinent ar fi ca cea care ne sus-poartă pe toţi, să fie numită aşa: Pământa. 
Masculinul din limba română nu-i cuprinde esenţa, în cazul acestui substantiv.
Restul limbilor (engleză, franceză, rusă, creolă haitiană, etc) desemnează Pământul ca entitate feminină.
Nu-i mare bai, nici românii n-o concep altfel pe Gheea, doar atât că-i spun Pământ. 
Nu se pot extrage sensurile cuvântului pământ, decât din sărăcia latinescului pa(ve)mentum, fireşte (romanii pavau peste tot pe unde călcau, zicând apoi că-i pământul lor...)
Planeta Pământ nu e doar pe unde călcăm, şi reprezentarea ei, în ansamblul culturilor lumii, duce inevitabil spre genericul pachamama.   
Legăturile mele nebănuite cu Pământa se manifestă la nivel de aluat primordial intern, precum în zicerea: "suntem toţi o apă şi-un pământ". Sunt pământos, mă mişc greu zilele astea. Trece cuvântul ca vântul peste gândul acesta. Mitologic, avem povestea apocrifă cum că înainte de ruperea din coasta sa, Adam convieţuia cu Lili, din acelaşi pământ făcută ca şi el. Poate de aceea nu i-a convenit cum se spărgea în figuri în jurul ei băiatu'... dar Faţă-Pădurice le ştie mai bine, el e cu de-astea.

marți, 11 septembrie 2012

...şi-avea cântu' legănatu'

Azi am ciocănit de zor cutia chitării, doar-doar vor ieşi piticii care mi-au căzut ieri de pe creier direct în gaura chitării. După solistica de graţie, nu a îndrăznit să scoată capul decât unul, nervos pe mine că am pierdut ritmul baghetei lui magice. Când să-l întreb despre ceilalţi smekerei refugiaţi în instrumentul meu, imediat  s-a băgat înapoi, speriat.




Apoi am pierdut vremea prin grădină cu ceilalţi pitici mai mari.
Foarte voioşi că împărţim amintiri din copchilărie,
am cules nuci cu toţii, de undeva de pe acolo.




sâmbătă, 8 septembrie 2012

Vele, Love, Velo

Azi mă gândesc la micile Marii din viaţa mea. Este sărbătoarea cea mai aproape de sufletul meu, pentru că nu e balamuc ca la Paşti, şi nici beţie de 2 săptămâni ca la Crăciun. Adică pot fi atent cui trimit sms. Sorella mia fiind cea mai mare mică-Maria - desigur va citi cândva - pot spune că mă bucur că avem în familie numele acesta.

Piesa asta probabil azi e frecată de zor la nivel global, pe univers occidental adică. Cu motiv deasemenea aniversar, sunt nevoit să mă proclam The Fake-Picard! Azi sunt foarte bucuros că am reuşit să rezolv un puzzle destul de dificil. În explorările mele ale noii generaţii, printre altele am fost intrigat de aciditatea crescută a serialului Star Trek, care administrat în exces - aşa ca în cazul meu - poate induce adevărate crampe mentale. O parte din cenuşa creatorului serialului, Gene Roddenberry, alături de o parte din cenuşa creatorului ideologiei hippie, Timothy Leary, au fost prin anul 2009 trimise pe orbită, căzând înapoi şi arzând în atmosferă. Puzzle-ul nu este cum poate arde cenuşa, ci care era aportul adus de universul hipioţilor la reperezentarea Universului în sine, aşa cum apare în Star Trek. Mă rog, proiectul Celestis îşi propune să îi expedieze definitiv pe cei doi pionieri în galaxie, în 2014. Vivat! Venind toamna acum, nu se ştie care va fi direcţia de trai a Zmeoiului. În altă ordine de idei (sau nu tocmai), bicicleta unui prieten m-a inspirat înspre un cântec vag, purtându-mă ca gândul şi ca vântul, într-o zi prin Sibiul însorit, spre Sanatorium, acolo unde mă aştepta pisoiaşul Hamlet.



vineri, 7 septembrie 2012

Cei Guevara nu dorm - ep. 4

Weekendul trecut am reuşit să fac baie în Marea Neagră.
În ultimii 3-4 ani, adică ultimele două dăţi când am fost în Vamă, nu am reuşit să mă apropiu de apă.

 ...nu există apă!?

Pe drum am citit. Mi-am instalat cortul noaptea când am ajuns, şi am ieşit cu un vecin să ne dăm prin "oraş". Am nimerit la o terasă cu karaoke, noua mea pasiune. No women no cry, inna sea style. Autoironia îmi cere noi moduri de manifestare, iar karaoke-ul e perfect pentru un asemenea scop.
Vama e liniştită, un loc numa' bun pentru 30+işti. Sau cuminţenia o fi noua modă?
Am început să beau berici şi să fug de unele gagici, să mă uit după altele. Cam atât pot spune că-mi amintesc.
Restul mi-au fost povestite de la prietenii mei. Tind să nu-i cred, pentru că fiecare are dreptatea lui.

L-am întâlnit la o bere pe Radu cu standul fain şi buna lui dispoziţie dedicată special mie.
Şi pe Ghebe Jebu', stafia binevoitoare a Vămii, cu care am povestit pe îndelete despre Viaţa comună a lui Tzvetan Todorov, lectura mea curentă. Mi-a împărtăşit Jebu' câteva din experienţele lui, cum i-au furat cortul cu totul, prin ce locuri să nu merg că nu mai sunt cum au fost, unde e berea mai ieftină, ce gagici a prins el vara asta, etc.
Oricum, muzica şi pânzele alea albe de la Molotov au fost unica mea revelaţie. M-am dat cu ele noapte de noapte ca un adevărat zmeoi, paşnic şi solitar. Navigam uşor cu pânzele alea fermecate, la 200 de metri peste mare, spre larg şi înapoi, ca să mai iau o bere. 
În plus, peste valurile mării domnea Luna Albastră în Peşti (predispoziţie crescută spre ample fluxuri emoţionale) aşa că nu m-am lăsat păcălit de aparenţe şi propriile tentative de revenire în cotidian.
În amănunte se zice că zace respectivul. Combinat cu deschiderea pământurilor, a trebuit să am mare grijă să mă păstrez sus, la suprafaţa norilor, la viziunea de ansamblu.
Într-una din băile extatice nocturne m-am scufundat 4 metri. De pe fundul mării, luna se vedea incredibil (nu se găsesc pe net poze cu aşa ceva). 
Super-chestii, hand-made, hamsii, ciorbă la popas, totul foarte liniştit.
Cu prietenii, ca băieţii. Be be beeee, phuu iu iuu, bee be!

Am cântat puţin la chitară, împreună cu valurile mării.
Şi am adormit, bă conectăre!
În sfârşit.





Cei Guevara nu dorm - ep. 3


3. Österreich
Drumurile cuvenindu-se împărţite, după veacuri de singurătate cu asupra lor de măsură , Zmeoiu a oprit vâltoarea şi spontanul peisagistic, aterizând incognito o noapte la Cluj, pe Cetăţuia văratică.
S-a proptit sub castanul favorit, gândind la toate cele-n lume-n stele cu mâinile după ceafă.

"...Ce-ţi lipseşte? Nimic...de fapt totul. Parcă nimic totuşi. Sau, poate totul? 
Ba nimic, ba totul, hai fi sincer măcar odată cu tine însuţi...
Atunci stai. Nu mă mai nebuni de cap. Lasă-mă singur şi îţi zic dimineaţă..."

Aşa că a doua zi în ultima clipă am interceptat-o pe Tănăsikă, pornind amândoi cu semi-încredere spre Austria, una dintre ţările noastre separat-jumătăţos-amintireşti. Scopul călătoriei noastre urmând a fi clarificat eventual pe parcurs, de sub aripa mea bestiarică se iţeau în răstimpuri doi ochi dragi.  


în spatele ochelarilor ei de soare, claro que si...

Eu priveam viitorul apropiat cu nerăbdare. Presimţeam că ne aşteptau aventuri incredibile.
Împreună ne pricepem să mânuim imprevizibilul ca şi cum aşa trebuie să se întâmple. Sau ceva de genul ăsta. 
Aşadar sar peste drumul până la Budapesta, pe care am realizat că îl ştiu pe de rost, instalat lejer în maşina unui prieten. De la Budapesta încolo, să-i dăm cu stopul.
Ne-am pornit pe autopalyia M3, în benzinăria spre Gyor, şi aşa am ţâşnit-o de am ajuns prin Cehia, cu un ocol bonus de vreo 300 km. Muzică bună pe drum, oamenii chill care ne invită să stăm la ei în casă. Nu-i stress, venim de sus în jos spre Oesterreich, mai mult per pedes, că doar suntem în miezul Europei şi găsim de văzut multe. Boemia, Budweiser, de pe-aici au apărut.


Cu cortul la îndemână pe umărul stâng, urbanul se diluează. Putem fi oriunde vrem 


 Zilele urmează nopţilor, toate sunt cum trebuie. 

Nu m-am putut lămuri care ţară are peisaj mai pitoresc. Când eram în Cehia, ziceam că Cehia. Dar când am intrat în Austria, totuşi mă răzgândisem. Nici Tănăsika nu era prea decisă, de fapt timpul ne petrecea lin pe dinăuntru. Simţeam vorbele noastre paliative, cum esenţialul intra direct la inimă.

  Aerul curat fiind prea benefic, de pe-aici mi-am cumpărat tabac Gauloises, să mai echilibrez situaţia 

După ce am fumat o ţigară, am făcut o poză acestei case. 

 ...casă, ca să am ce răspunde unui eventual djinn binevoitor, care mi-ar îndeplini o dorinţă! 

Ei bine, după vreo 2-3 zile de rătăcire oarecum programată, am ajuns prin sătucul Stralegg, parcă. Aici, doamnelor şi domnilor, domnea un fel de pace edenică standard. Natură, casă, râuleţ cu răţuşte, maşinuţă, linişte. Tot dichisul.


  Vroiam demult şi nu ştiam, să simt şi eu cum vine asta.

Am pornit-o din nou. Castelele treceau pe lângă noi, şi Tănăsika ar fi vrut să afle ţinta. Deoarece aveam de-ale gurii fain-finuţ, i-am explicat zicala tiristului în varianta prescurtată: drumul contează.


Şi ce să vedeţi dumneavoastră dragilor, ce păţim noi! După o plimbare mai serioasă, de urcuş pe căldură, discuţii despre ce e Europa, criticisme uimiri chestii, ajungem unde (parcă) vroiam să ajungem!

...numai când am ajuns ne-am dat seama că aici vroiam să ajungem!

În acest loc, era o băncuţă. Cum ne-am aşezat noi osteniţi, după câteva clipe ne-a învăluit o mireasmă nemaiîntâlnită oameni buni! Ambele noaszre naszuri s-au trezit la viaţă, căutând sursa acestei arome divine. După ce am băut apă şi ne-am felicitat reciproc pentru eforturile iată binemeritate, am pornit în expediţie olfactivă. Parfum de mână omenească nu putea fi, dar nici floare nu. Dacă mai pierdeam vremea, riscam să ne ambetăm de tot şi să rămânem veşnic captivi locului. Amuşinam de zor ca un animal ce sunt, când printre crenguţele căzute de molid am zărit o floricică mov.


...de departe adulmecată mai treacă-meargă, dar din palmă mirosită, păzea! Te va fermeca pentru totdeauna

Cu grijă să nu le călcăm, am mirosit un cuib întreg de floricele. Pentru câteva minute, am uitat de tot. După ce am cerut voie locului, am cules două floricele de astea mov, cu frunza pe deasupra verde şi pe dedesubt mov.

Tănăsika era şi ea în delir, iar eu mă întrebam oare ce nume poartă fericirea asta?

Apoi am considerat că ne putem întoarce pe la casele noastre. Primisem ce căutam. Am mai hălăduit  două zile prin decoruri, am nimerit pentru o seară chiar şi la un festival, dar eu cred că nimic nu se compară cu florile ce ne-au găsit.
Iată autobahnul în zare, aşteptând să ne ducă înapoi.

Tănăsika are o idee. 
Până una alta, la 30 m în stânga pozei, treburile făcute ale Zmeoiului rămân ca o dovadă a posibilităţii fericirii pe Pământ.