O Cererere decompensată

Credeam uitat, apus, inutil, sau cel puţin inexplicabil umbletul prin farmacii. În cazul meu, la tinereţe, se petrecea spontan, sporadic, sportiv dpdv mental. Există felii de viaţă pe care nu le gustăm, din principiu. Şi dacă suntem nevoiţi să înţelegem că ceva fapt, situaţie, sau stare de lucruri ce pare absolut stupidă este mai logică decât principiile noastre de viaţă, şansele de-a ne enerva cresc exponenţial, sau mai rău, logaritmic, ceea ce e şi mai enervant, pentru că e o creştere lentă şi chinuitoare.

Zmeoiu de vreo săptămână nu poate face unele mişcări în plan fizic, şi atunci mintea sa agitată compensează prin tot felul de tertipuri situaţiunea. Românul face haz de necaz, dar cel mai mare haz îl are propriul necaz.    

Relativa fierbere a acestor vremi îmi permite să iau instant caimacul de pe ele, după metoda combinatoric-triphopistică a oglindirii melancolice. După o peripatetică aventură a spiritului şi asimetrii înţesate între bloguri, iată alternarea armonică pe o variaţiune dublu-delăsătoare: povestea intimă major-minoră de tip Cap de Portic va ascunde tocmai ce în ochii Dvs. ar fi de dorit să arate.

Simt cum negrul este mai cald decât albul,
la fel cum recele pare mai alb decât caldul.
Dar din fericire vom putea rămâne cu Dansul
Atât timp cât una dintre lebede priveşte în sus
iar cealaltă pluteşte peste privirile noastre.

dar dumneata? dar dumneata? dar dumenza? (sau: adavăr'iu pă drai cărări'iu)

   "...de doişpe, de pică-treflă pe gheaţă"

"pe 3 ţi III cărări putem păţi"

doar una
ne poate-în toarce
din spre-veşnicirea
a lume!

      "io mî aghişcaru, tu ţi aghişcară?


ekleipson
kirie eleison

quirie?
quirie?
quirie?

Deopotrivă apă şi pământ

Degeaba tot umblă unii la butoane să facă să sune bine ce gândesc ei.


Caut ceva în viaţă, şi ştiu că nu voi găsi nimic până nu mă pun jos pe buturugă şi renunţ.
E cumva că nu prea ştii ce cauţi, şi te agiţi aşa, în găleată.
Dacă nu găseşti atunci când cauţi, degeaba mai găseşti ceea ce cauţi, dacă apare puţin după.
Şi astfel de aici s-ar putea deduce un argument al pasivităţii absolute.
Dar inerţia e prea mare, şi căutăm în continuare.
 

 

Comitragicomic

Zilele acestea sunt preocupat exclusiv de teatru. De logistică extrascenică. Vin oameni noi, încep din nou acelaşi altceva. Contemplarea tranformării unor oameni de pe stradă în proprii lor actori. Teatrul viu e un sport tare greu. Îţi ia din suflet, sau dimpotrivă, îţi impune o nouă metodă lucidă prin care vei vedea lumile, de azi şi dintotdeauna.
Partea comică a paharului vieţii ar fi de preferat. Zmeoiu însuşi este o făptură a râsului pe întuneric. Accidentele din culisele firii fiind de nestăpânit, trebuie să fac haz scenic de orice necaz. Actul teatral este dus până la extremele sale cele mai private. Publicul e obosit oricum, nu mai sesizează nuanţele.
Şi de aici voi aluneca pe panta tragică.
Omenirea se îndreaptă spre propriul abandon total, făcut în numele individualităţii. Inconştientul colectiv a devenit o reclamă obsesivă. La tot felul de somnifere: click.
Omniprezenţa tehnicii maschează lipsa dinlăuntrul nostru. Şi când se va răsturna toată şandramaua, vom urca din nou o pantă rhea.
Dar mai există tragicomedie. Ce o fi aia. Şi eu vreau să inventez comicotragicomedia, ca sinteză hegeliană a fiinţei.
Zis.
     

Zmeoiu vs. Caragiale: O invenţie şi mai mare

Mi-a citit un prieten un text de Caragiale, care mi-a lămurit o problemă mai veche. Dar mi-a pus altele noi.



A venit într-o duminică Aghiuţă la Dumnezeu, şi zice:
– Doamne! ce tot îţi mai baţi capul cu oamenii ăştia?... Nu-i vezi sfinţia ta, ce secături sunt?... Dă-mi-i mie odată şi te mântuie de ei! Păcat de grija sfinţiei tale: sunt răi şi proşti!

Dar Dumnezeu - nu prea avea chef de vorbă în ziua aia - zice răstit:
– Piei d-aici, negrule şi hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică aşa vorbe de pâră...
– Doamne...
– Cum au să fie proşti, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul şi asemănarea mea?! ai?
– I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu supărare sfinţiei tale.
– Taci, şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!... Ce-mi umbli cu minciuni şi cu ponigreli şi cu iscodiri de-ale tale?... Cum sunt proşti?... eu nu-i văz proşti!
– Ei! sfinţia ta, zise Aghiuţă, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai păţit-o - adică să mă ierte sfinţia ta că-ndrăznesc - cu istoria, de... când te-au necinstit, fie cinstită faţa sfinţiei tale...
– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ţine minte - ori, mai ştiu ce? poate că şi uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?
– Ei care istorie?... cu ăi doi tâlhari... la mijloc... pe Golgota, de...
– Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba... Tu... ai mai fost p-acolo, pe la ei?
– Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei şi cu ei: ziua şi noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las... Cine-i creşte? cine-i îngrijeşte? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proşti?... De când îi tot dăscălesc eu? Giaba: sunt grei de cap.
– Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu necăjit, te ştim noi ce procopsit eşti; da Dumnezeu vrea dovezi, nu vorbe... Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, cât e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană!

Ce să facă bietul Aghiuţă? A plecat, că ştia că Sâmpietru nu glumeşte. Da ce şi-a zis în gândul lui, demonul? "Dovezi poftiţi? o să vă dau eu şi dovezi... să vă satur". Şi s-a dus...s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemţească între două ape mari şi frumoase, tocmai pe la soare-apune...Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul de seară. S-a cutremurat Aghiuţă şi s-a oprit pe loc. A stat el aşa, cu coada bârligată şi cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins de tot-de tot auiala din urmă a acioaii. Atunci a intrat tipa-tipa în cetate şi numaidecât a şi-ntâlnit pe un neamţ c-o barbă lungă pân la brâu.
“Guten Abend! - Guten Abend! - Wie geht's? wie steht's, Herr von Gutenberg?”
(Vezi dumneata, Aghiuţă îi ştia limba şi numele omului!) Şi…s-a-mprietenit amândoi şi, de colea până colea, mai una-mai alta, s-au dus la berărie.
Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi şoptit neamţului - Aghiuţă ştie: destul că neamţul n-a putut dormi toată nopticica de gânduri... Pe urmă ş-altă noapte şi altele multe tot aşa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu ideile şi cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i-a dat de rost şi... şi a născocit în sfârşit tipografia.
Pe urmă... ţin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i şi trage-i...
La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i plesneşte prin cap lui Aghiuţă? pune o roată la maşină, şi când vede că roata merge moale, numai odată se repede, îşi încârligă coada de o spiţă şi-ncepe un vârtej, de sfârâie că nu se mai văd spiţele, şi ajunge de trage astăzi câte 500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipăreşte, le pune număr, le făţuieşte; le lipeşte adresele şi timbrele şi haida! la poşte şi pe urmă la drumul-de-fier, şi aicea Aghiuţă iar cu coada pe o spiţă, şi face pe ceas şease poştii şi mai bine, de degrabă ce-i e să-şi împartă bunătăţile.
Şi numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un zgomot şi o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin tătarii, nu altceva - fluiere, sforăituri, uruieli, clopote şi un fum...
Ce e? ce e?
E Aghiuţă cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă şi altele - le descarcă pe toate şi drept la Dumnezeu cu ele. Zice Dumnezeu:
– Iar ai venit, răule?
– Iar, Doamne.
– Ce mai veste-poveste?
– Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârţoagele astea: dovezi aţi cerut, dovezi v-am adus. Ia uitaţi-vă! ia poftim, sfinte Petre: pune-ţi ochelarii şi vezi..."
Şi se porni Aghiuţă să-i arate lui Dumnezeu şi lui Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, şi-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă şi să se privească adânc cu ochii lor înţelepţi.
– Aşa e, Doamne? întrebă Aghiuţă.
Dar Dumnezeu nu răspunse.
– Aşa e, Sfinte Petre? Sâmpietru... Nimic.
– Ei? şi ce vrei acu? întrebă Dumnezeu!
– Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba.
– Bre, ia-i odată şi mă lasă-n pace! zice Dumnezeu plictisit...
Aghiuţă, vesel, dă să plece.
– Stăi! und’ te duci, necuratule!
– Mă duc să-i iau.
– Cum?... Apoi terfeloagele astea cui le laşi? Ia-ţi-le d-aici şi să nu te mai văz cu aşa prostii, că pui pe Petre să-ţi taie coada! Auzitu-m-ai?
Când a auzit Aghiuţă asta, şi-a luat degrabă marfa şi ţuşt! p-aci ţi-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare.
Ş-aşa a învăţat pe oameni să facă Biblioteci şi Academii naţionale, ca nu cumva vremea să le prăpădească înţelepciunile!
Dar Aghiuţă al nostru nu s-a potolit cu una cu două. Gustul înnăscut al omului pentru invenţii de tot soiul i-a dat o idee şi mai năstruşnică împieliţatului.
După câteva clipe de aşteptare intensă şi câteva secole de zvârcoliri ale umanităţii, Aghiuţă s-a pus din nou pe drumuri. Oamenii au început să intre la bănuieli, ba unul dintre ei chiar a scris pe undeva că "Dumnezeu a murit". Necuratul îşi freca mâinile. Copitele, scuze, care de data asta l-au scos prin regiunea Bologna, unde un italian pe nume Guglielmo construia diverse aparate stranii, pentru a prinde şi transmite undele eterice.
- Ma que fai, Guglielmo?
- Ma que cazzo, questa apparatura esta finito? Mama mia, intrinseca emozzione! Ce doreşti drace?
- Uite am auzit că vrei să inventezi radio-ul.
- Eu doar pun cap la cap ce au inventat alţii. Cred că se pot transmite unde la distanţă, prin eter.
Adicătelea fără fir. Eu zic aici în pâlnie în şoaptă "du-te în colo" şi tu mă auzi peste mări şi ţări. Ba chiar vei putea să îmi şi răspunzi: "unde să merg?".
Skaraoski era în culmea fericirii. Depresiei, pardon. Aşa o invenţie drăcească aştepta el demult, să inventeze omul singur de capul lui. Ce nemaivăzută minune, ce răucuvântare tartarică, potrivită la ţanc pentru planul lui de a cumpăra toate sufletele de pe pământ!
Între timp Guglielmo Marconi a primit un premiu Nobel şi chiar un nume de galaxie, apoi s-a cam dus. Dar au rămas în urma lui undele, care au început să cuprindă minţile şi mai ales sufletele oamenilor. Nici o casă fără radio. Plin de încredere în planul său, Aghiuţă a mai meşterit câteva iţe de războaie pe ici pe colo, deja s-a prins de schemă. Pac TV-ul pe lume, şi când l-a mai cunoscut pe unul de a născocit Internetul, totul a devenit clar ca lumina întunericului.

Etica unui zmeoi fumător

Mă întreb de ce a fost adus de peste ocean tutunul. Istoria celor câteva sute de ani a fumatului în Europa îmi oferă destule motive de re-flexare. Avem cuvintele-cheie: viciu, dependenţă, blamare, boală, pe de o parte, şi relaxare, savoare, pe de alta. Unii fumători înrăiţi ar număra fără griji ţigara printre cei mai buni prieteni.

Eu am 5 ani de fumat. Nu îmi amintesc exact când şi cum m-am apucat. De vreo doi ani mă întreb de ce fac asta. Nu vreau să mă las deocamdată, dar un răspuns aş fi bucuros să aflu. Aşa că am pornit în cercetarea de teren. Am întrebat oamenii. Nu prea ştie nimeni de ce fumează. Efectele relaxante şi stimulante fiind efecte ale unei cauze, nu am considerat majoritatea răspunsurilor ca fiind relevante. Vreau să ajung la cauză, la raţiunea superioară pentru care tutunul este folosit de către om. Dacă există. Voi specula puţin, înspre câteva afirmaţii foarte discutabile.

În primul rând ştiu că nu este obligatoriu să fumezi. Este o iluzie să crezi că nicotina produce adicţie. Individul care are obiceiul să fumeze poate deveni un prizonier al rutinei de a fuma, dar dependenţa se situează la nivel socio-habitual, psiho-emotiv.

Deci am ajuns la emoţii şi obiceiuri. Şi aici presimt că am dat peste un posibil răspuns.

  Sensurile obiceiului se întind de la rit (public) până la tabiet (privat). Funcţiile unui obicei nu sunt toate la fel de clare. Din istoria fumatului putem observa uşor că tutunul avea o potenţă aparte în sacralizarea unei comunităţi - pipa păcii este poate cea mai cunoscută sintagmă. La originile sale amerindiene tutunul lumina mai bine adevărul ce se naşte când oamenii stau împreună. Dar asta alături de alte remedii. A scoate tutunul din contextul său natural, a-l strămuta peste oceane şi a-l procesa-împacheta-vinde este un mare abuz. El îşi pierde cumva rostul său social arhetipal. A devenit propria sa negare, ajutând oamenii să se menţină mai bine în clipele de singurătate. Mulţi fumează când se simt singuri.  

Fumătorii sociali, respectă fără să ştie legea subtilă a bucuriei-de-a-fi-împreună, aprinzându-şi în mod excepţional o ţigară alături de ceilalţi. Contagioasă stare pufăitul. Treaba nu pare atât de simplistă cum o înfăţişează teoriile împotriva fumatului.

  Mai relevant pentru vremurile noastre inevitabil secularizate ar fi nivelul emotiv. Stresul vieţii. Cred că toţi fumătorii sunt legaţi de acest obicei deoarece emoţiile lor au nevoie de un remediu. Tutunul apare astfel ca un fel de vindecător. Nu se poate explica raţional, dar emoţiile nu dau doi bani pe asta. Şi ne pun să dăm o grămadă de bani pe ţigări. Efectul este cel care contează. Ne recalibrăm cu o ţigară dimineaţa. Altfel ar fi dezastru. Dar de ce oare lăsăm realitatea să ne dezechilibreze atât de mult încât ne supunem voluntar riscului de a ne îmbolnăvi plămânii? Pentru că nu toate se pot rezolva cu puterea minţii, prin voinţă. Sunt situaţii care ne aruncă dincolo de voinţă.  

  Intensitatea este răspunsul. Când fumez, pot oferi o intensitate anume acestui act, dar emoţiile mele nu rămân străine de acest transfer. Ele se pot revărsa în voie, şi fără consecinţe pentru cei din jur, dacă le respect dreptul la aer curat. Nu e necesar să mergem la psiholog. Am fumat o ţigară, şi ne-am calmat. Realitatea e suportabilă, din nou. Suntem proprii noştri şamani. Vom muri de cancer de plămâni, împăcaţi cu soarta noastră.  

Dincolo de preţul mai ieftin, devine o modă acum să îţi cumperi tutun pentru rulat, filtre şi foiţe. O Ce Bestie minunată! Pueblo  ar fi brandul meu favorit, pentru că nu e tratat chimic. Şi pentru că îmi reaminteşte ideea originară a uniunii umane. Recunosc că faptul de a-mi rula o dohană, cu ceva eforturi, cu aportul meu personal, este hotărâtor. E ţigara mea, aici şi acum, nu există alta identică. Uneori simt că dacă am tutun nu am nevoie de absolut nimic altceva. Şi pot fuma la geam fără să intre deloc fum în casă, pentru că ştiu fizică. 

Mă aflu în contact direct, şi uneori în luptă nedreaptă cu emotivitatea mea inconştientă. Sinele ce nu se lasă prins de logică. Care îmi comandă din când în când să mă ridic la 3 noaptea din pat, să fumez o ţigară şi să mă culc la loc. Dar deocamdată nu pot merge mai departe, în a cerceta de ce emotivitatea asta a mea nu se lasă ghidată, vindecată şi altfel.

Pentru asta avem viitorul. 

Şi un mic amendament moral.

Nu te poţi vindeca pe seama altora.

Provizorat derizoriu

Am realizat azi că traiul la mod provizoriu are avantajele sale. Nu-ţi lipeşti nimic de sinele care astfel are mai mult timp pentru el. Dacă ajungi să îţi reduci semnificativ fiinţarea la aşa-zis simplul a fi, dintr-o dată totul se extinde, şi spre infiniturile care nu erau. Mă pot gândi absolut la ce vreau eu. La ce cred că vrea mintea mea. Jumătatea conştientă, să zic. Dar mai greu este să mă gândesc la ce sunt, să mă gândesc. Ezit (să mă gândesc), deci exist. Ergo-ului cartezian îi trebuie adăugat corolarul reflexivităţii: cel mai sigur existăm atunci când mintea noastră ezită în a se gândi pe sine. Suntem oameni mai deplini. Mai slabi din diverse perspective, dar mai aproape de fiinţa adevărului. Adevărul nu mai prea contează când este de partea certitudinii,  şi-a consumat menirea. El devine poate un principiu, un ideal, dar iniţial el stă ascuns în pendularea spiritului care-l caută. Mişcarea spiritului este astfel condiţia primordială a existenţei.

Mişcarea mea următoare a fost trezirea la realitatea aparent derizorie. Nu pot pătrunde dincolo de infinitul din mine. M-am speriat că poate am rămas captiv în propria gândire. Beau o cafea. Aştept. Uitarea ne salvează. Neîmplinirea gândurilor, a lăsa neterminat ceva esenţial, poate mă integrează acestei realităţi. Şi aşa scap de mine însumi, cel care ezitam. Sunt sigur că sunt parte din derizoriul angrenaj care se petrece în jurul meu şi deci în mine.      
Celelalte cuvinte le voi aminti ulterior, poate. Mă duc la concert să îmi verific teoriile.
 

La un ceai negru cu Pele

Azi dimineaţă am ieşit pe terasa sanatoriului meu la un ceai negru cu lapte şi miere, adus tocmai din ţara unde curge mierea în lapte. Deoarece nu-mi place să beau singur, l-am strigat pe Pele, care locuieşte singur în coliba de peste gard. S-a bucurat că mai are cu cine povesti despre bucuriile vieţii, dar e trist în legătură cu situaţia actuală a fotbalului actual, care din sportul-rege a ajuns industria-regină. El fiind regele sportului rege, i-am înţeles pe deplin lamentările depline. Eu i-am povestit despre mătasea-morţii, chestia aia albă, mătăsoasă ca o pânză mare de păianjen mare de pluteşte prin aer şi niciodată nu am putut afla dacă nu cumva din mare se ridică în aer. Totuşi, spuma laptelui nu i-a prea căzut bine lui Pele în ceai, dar nici în ruptul capului nu am vrut să-i împrumut ciorapii mei albi în schimb.

Clipul de mai jos este redigitalizarea unei idei proprii precedente, cu scopul de a reveni asupra ei cumva din urmă, fără a ne mai ascunde după degete sau trecut. Mâine voi bea o bere nefiltrată cu Heidegger, care mi-a promis că îmi va explica de ce fiindţainul irumpe atât de maiestuos exact prin filtrele pe care nu le foloseşti.

Răsuceală de început de sfârşit de săptămână

Abia azi am aflat că există meseria de ciontolitor. Şi m-a tot sâcâit sonor.

O întâmplare răscolitoare poate uneori să îţi dea impresia ruperii cărnii de pe oase.
Să rămâi un schelet. Viu, din păcate. Dar ciontolitorul îţi vine în ajutor şi te curăţă.
Să nu mai rămână nici urmă de carne pe oasele tale. Adică să fii un schelet elegant, prezentabil în continuare, poate doar altor scheletoase nepretenţioase, treaba ta cum te descurci. Că doar nu mai poţi avea pretenţia de a vrăji coerent pe cineva care mai are cărniţă fragedă pe ea, nu?
Dacă se întâmplă să fii un schelet şi fără dinţi, asta provoacă o compasiune fără precedent printre oamenii integri, dar compasiunea aceasta e şi cauza ridiculizării şi respingerii automate a aceluia care e ştirb, răscolit şi apoi ciontolit.

Drumul ciontolitorilor e pavat cu intenţii bune. Este o meserie grea, şi ei au copii.

Avem şi ciontolitoresele de salon, cele care au grijă să te taie din priviri direct cum aterizezi la party. Ca să se vadă că între dinţii lor imaculaţi nu există bacterii acarienice sau alte mizerii, aruncă largi zâmbete dispreţuitoare şi remarci impertinente invitaţilor din alte clase, cei care nu îşi detartrează zilnic dantura. Ele nu prea au copii, dar meseria e la fel de grea.

Şi mai sunt zmeii ciontolitori, pe care nu i-au pomenit actriţele la zmeiada aia spaţială. Zmeul ciontolitor e fiara sexy pe care femeile generice o numesc generic bărbat generic şi care face munci generice pentru că nu ştie ce face, şi atunci muşcă până ciontoleşte toată fesa. Simbolul zmeilor ciontolitori ar putea fi dantura lui Lenny Kravitz. Zmeoiu' nu suportă apucăturile zmeilor ciontolitori.

M-am răzgândit cu puţin înainte de-a primi o sticlă de vin în oraş, şi după ce am hălăduit cu Spinul spre cel mai apropiat net al trandafirilor, acum o să stăm online pe facewood toată noaptea. Mă bucur că mâine dimineaţă nu voi fi mahmur.

În pădure,
pe Coasta Boacii,
la un hambărmeci cu Cioran.
Nu e degeaba, deşi e 1-1.
Jucăm totul pe ultima carte,
da, cu un craniu ciontolit.

Mă pregătesc de un nou şut filosofic.

Dar undeva nu e linişte.
Miros gălăgia bulevardelor,
unde semafoarele cântă-n strună cadavrelor.
Larvelor nu le mai plac explicaţiile paşnice.
Nimicnicia se-adună în colţuri de blocuri.   
Aerul curat mai e gratuit doar pe alocuri.
Întrerup meciul cu un motiv indiscret
nu ar avea rost să câştig un nou set.

Aşa m-ar răscoliiiii
mult prea tare soro,
şi m-ar ciontoliiii
corbii sau vangogh.ro

Daţi-i puţină acupunctură cu Spin la băiatu'...

L-am rugat pe băiatul ăsta la care ne-am adunat nedegeaba, să mă lase să-i explic de ce totul cade.
Inclusiv fericirea pe capul cui nu trebuie. Spinul i-a arătat şi el că inima omului are locuri vulnerabile, trebuie ceva efort pentru a o bătuci de tot.
Mi-am uitat înainte ideea. Ne-a oferit băiatu' o sticluţă de Bacardi în schimbul ţepăturilor noastre încrucişate, dar pentru că m-am chinuit să îmi reamintesc ideea, o scriu aici să nu o uit de tot. Mă grăbesc pentru că vreau să ieşim prin oraşul unde totuşi m-am născut, mi-era dor de el. Şi sunt un ghid turistic pe cinste. Adică la propriu, le arăt calea franţuzoaicelor rătăcite şi ele îmi fac cinste apoi cu vin. Un deliciu. Pa.

A, iar mi-am amintit.
Fericirea este un Satelit.
Al Vieţii. Ca şi Luciditatea.
Iată Călătoria Provocatoare a Adunării Nedegeaba. 

În Cumpănă

Dreapta.

Fără Crenguţa prin oraş

Scris-am despre cele trei graţii, şi acum se cuvine să povestesc şi despre Crenguţa. I-am dat numele ăsta pentru că apare exact în momentele când privirea mea se deschide larg, înspre un fel de lumină rar întâlnită pe pământ. Deobicei mă extaziez la apariţia ei şi mă oftic că nu le am cu pozele. În acest cadru mentadelic Crenguţa poate apărea sub multe forme concrete, deobicei brunete, dar şi cu excepţii.

Dincolo de trucurile minore, cel mai mult Crenguţa mă păcăleşte cum că într-adevăr ar putea exista. Are o frumuseţe de amantă perenă. Nu aş putea-o suporta mereu lângă mine.
Este genul de fată care indiferent în ce se îmbracă poţi spune instant că îi place verdele. Are habar despre cum se învârt natural toate deodată cu Lumea, şi de ani de zile de când ne ştim nu cedează avansurilor mele, pentru că are destul simţ să ştie că le fac din curtoazia jocului. Farmecul ei este ca un mozaic al măştilor şi stereotipiilor feminine, din care alege întotdeauna cu tâlc. La una dintre ultimele noastre întâlniri a venit cu arsenalul lustruit:

Ei. Nu întotdeauna pot intui ce vrea de la mine Crenguţa. De multe ori mizează exclusiv pe compania mea, are nevoie de alte urechi şi de un suflet pe care să îşi lase fruntea. Eu înţelegătoriu fiind, nu am de ales decât să ascult poveştile ei, uneori absolut fantasmagorice. Nici ea nu are vreo treabă cu realitatea din manualele de fizică de liceu.
Ce e important este că Crenguţa mi-a făcut recent cunoştinţă cu Spinul, un ciudat chiar şi printre noi, fiinţele-dincolo-de. Ieri m-a trimis Spinul la un balcon anume, să cunosc un muritor neapărat. Musafirarea a fost foarte lejeră. Un tovarăş lejer de-al lui care tocmai azi va schimba lejer prefixul, i-a făcut lejer o poză.

Asta e reprezentarea mea standard a privirii spre viitor, poate a artistului la tinereţe, dar de fapt a unui simplu muritor!
De foame, pentru că se crede artist şi nu face nimic pentru a ieşi din ideea lui eftină. Phu. Deci mi-a stors nervii feciorul ăsta. Am încercat să comuniunicăm puţin, câte ceva mai esenţial, şi el în loc de care ne sminteşte înţelege care ne sfinţeşte. Ce să mai continui? La capitolul dragoste încă e legat de glie.
Dar o să îi arăt totuşi oraşul altfel decât crede că îl ştie. Am venit pentru întâlnirea zmeială spaţială, şi sper să nu apară şi Crenguţa chiar deseară, pentru că m-ar distrage total de la ghidaj. Recunosc că sunt curios, parcă m-aş şi pieptăna cu cărare într-o parte, special pentru acest eveniment. 

Charisma Personae

De vreo doi-trei ani încoace, mi se întâmplă din când în când următoarea fază:

Ies singur în oraş. Mă plimb de colo colo prin baruri, nu îmi găsesc locul nicăieri pe unde trec, pentru că nu am chef de nimic. Şi când sunt pe punctul să renunţ şi să mă car cătă casă, apar cele trei graţii.

Desigur că nu în ţinuta asta lejeră.
Şi niciodată aceleaşi.
Odată am întâlnit trei seri la rând câte trei graţii.
Ce minune, începuse să-mi pară un lucru firesc să am în preajmă câte trei muze care să mă inspire.
Desigur că de fiecare dată ne-am jucat după o regulă clară şi inefabilă, în acord cu personajul nostru colectiv.  Regula asta era mereu alta, şi dintre toate, cu greu amintesc:
- distracţia înainte de toate
- bem bem bem până cădem sub pat
- "Zmeoiule nu fii cioban chiar dacă orice faci eşti simpatic!"
- toţi 4 emanăm gratis graţie prin vârfurile celor 20 d.d.g.t.
- bla bla blank'n'blană
- etc

Când eram cu fetele alea 3 din Agigea de ne jucam goi prin vamă noaptea pe plajă şi singura noastră deviză era "etc" a fost dificil să ne oprim din râs şi să expliciclăm că suntem un grup de oameni abia cunoscuţi, dintre care eu muritor şi ele semizeiţe de Agigea...Deci pe atunci eram încă un ultrasensibil la subtilele complicităţi ce se crează spontan între trei fete, care mă roagă să le mai cânt.
Cred că întâmplările astea deşi nu sunt mare lucru mă pot învăţa câte ceva, pentru că mă aflu în situaţii de felul ăsta cu fiinţa deplin ferice, mai ales că dimineaţa totul este dat oarecum Uitării, pentru că Zeii grecilor încă adoră Masca.

Şi uite aşa ne aflăm noi unii pe alţii în perioada de graţie.

Cât-de-cât exigent

Din colecţiuţa mea de cuvinţele minunatice, era cât-pe-ce să omit expresia cât-de-cât.
Sunt unii care au tic verbal: "să-mi iau şi eu o maşinuţă acolo, cât-de-cât..."
Modestia nu are de-a face cu treaba asta.
Şi nici nu e vorba de-a ne mulţumi cu puţin.
Eu văd parvenire. Aparenţa unui politician la costum de 60000 de euro, dar cu ciorapii găuriţi. Arată totuşi cât de cât, nu? După cum se vede, totuşi sare în ajutor, sprijinind sensul lui cât-de-cât. 
Un sens de nepătruns, iraţional aş zice. Sau, am şi eu cât de cât limitele mele.   

Dintre sursele neoficiale ale...ale...ale.

Navigând azi noapte la întâmplare pe un oarecare forum, m-am cocoşat de râs pe alocuri, dar când m-am trezit dimineaţă, am observat că mi-a rămas în memoria de foarte scurtă durată următoarea postare:

23 Jan 2004, 05:18 PM, Mesaj #9, Forumist Nr.: ....

"Sursa răului nu poate fi decât ignoranţa. Desigur se poate vorbi şi despre lipsa empatiei. Asta pentru că oamenii care empatizează dau dovadă că au un suflet treaz şi atunci au şi bun simţ cât de cât."

Aş scrie câte o nuvelă filosofică despre fiecare dintre conceptele filosofice mai-sus înfăţişate.
Dar mă preocupă deocamdată doar sintagma sursa răului.
Este o mare capcană aici. Când spun sursă, presupun un fel de izvorâre, fără robinet. Sursele răului nu pot fi oprite. Răul apare mereu, constant. Speranţa că vom putea improviza un robinet pe ţeava de ne împroaşcă traiul cu rele trebuie să o numim viaţă-de-dincolo.
Deci răul apare hic et nunc, in dis world. A căuta sursa răului nu ne asigură că atunci când o găsim putem face ceva să schimbăm situaţiunea.
Skema lui Sartre e prea celebră şi adevărată ca să mai poată spune ceva nou: cu toţii ştim că Infernul sunt Ceilalţi. E vorba de Infernul fiecăruia, nu stereotipul creştin, cu smoală şi pericol.
După cum zice citatul de mai-sus, dacă nu ignor înseamnă atunci că sunt cel puţin atent la ceilalţi, poate chiar empatizez cu ei. Dar ei sunt infernul meu, şi deci sursa răului în lume este ignorarea răului din lume, ceea ce nu este chiar o aiureală, deşi pare.
Nu este vorba de acelaşi rău.  
Răul care deja există, având ca sursă ignoranţa celorlalţi şi a mea, va produce răul în continuare dacă nu ne trezim din starea care a produs răul.
Dar unele surse neoficiale ale culturii occidentale m-au informat, insistând în ultimul timp cu tot felul de artificii, cum că femeia ar fi o sursă a răului din lume. Eu am făcut ceva risărci şi cred că trebuie distins între planurile tabloului general.
Avem teoriile tradiţionale, separaţioniste, ale genului:
a) originea intra-pământenească a femeii:
                     - atracţia spre eficienţă: a avea rost, baza vieţii
                     - corporalitatea Sinelui: femeia-subiect-în-sine, prezenţa concretă, cantitatea
                     - difuzare a spiritului înspre ansamblul vieţii terestre
b) originea extra-pământeană a bărbatului:
                     - atracţia spre speculaţie: a şti de ce, riscul vieţii
                     - Sinele abstract: bărbatul-obiect-al-acţiunii-spre, cauza absentă, calitatea 
                     - infuzare a spiritului dinspre detaliul morţii universale

Gândirea populară ştie demult că "el e Soarele, ea Luna".
Dar nimeni nu se întreabă care dintre luminarii e mai bun. Relaţia lor e singura certitudine.
Dacă încercăm să ieşim din acest cadru, mult prea adevărat pentru a ne mai încânta minţile tocate prin tot felul de maşini, vom întâlni o perspectivă mai paşnică:
distincţia bărbat-femeie fiind un construct social,
devine inutilă orice teorie care bate dincolo de opţiunile individuale.
Cine face rău, e o sursă, dar mai are posibilitatea să se schimbe.
Dacă după îndelungate eforturi într-ale răutăţilor sursa devine oficială, e tot mai dificil să se oprească, pentru că e prinsă la înghesuială, citată tot mai des ca autoritate supremă pentru ceilalţi.
Dacă cineva decide să nu mai facă rău îl paşte un şi mai mare rău.
Puţini pot face târgul acesta, ştiind că pierd din start şi mai ales după sosire.
Dar dacă continuă să alerge, inevitabil vor primi ca premiu final o menţiune, incluzând cazare gratuită până la noua reîncarnare, la hotelul Eden, singur cu televizorul în cameră, cu bucătărie şi baie pe hol.
 Fără să alerg, aşa un loc de locuit caut şi eu deocamdată.

Joculeţe şi exerciţiuţe zmeo-logice: bâj, bâj, bâj!

Spaţiul în care
ne putem defini azi personalitatea
s-a lărgit spre un nou tip de infinit,
odată cu posibilitatea
de a ne petrece timpul pe
reţele de socializare.
Efectele secundare reale ale
acestei lărgiri fără precedent
se vor face simţite abia în câţiva ani,
în generaţiile următoare.

Atunci când nu vom putea trăi
fără să târâm după noi dublura noastră,
fără să anexăm în virtual experienţele cotidiene.

Atunci când dublul nostru va considera
în mod legitim că la rândul nostru
suntem "doar" o proiecţie a sa, adică dublul său.

Vom dobândi aşadar acelaşi statut ontologic,
noi şi mitologiile tehnocraţiei actuale:
frici mascate în revoluţii, sfârşituri de lume,
prieteni necunoscuţi, cu sutele, comment-uri,
emoţii exprimate prin shortcut: ;))

Şi totuşi, ironia este că aici e şi salvarea.
Senzaţia că în ciuda confortului vieţii,
totuşi ne pierdem (sinele, timpul)
cere neapărat în contra ei
senzaţia că ne vom putea salva cumva.
Poare e total haotică traiectoria mondială, poate nu.
Dar tema autosalvării nu mai poate fi ignorată.
Decât cu riscul de a ne pierde însăşi fiinţa.

Eliberarea înseamnă a ieşi din vârtejul istoric al Iluziei,
şi de a contempla impasibili Tot-Nimicul.
Dar eliberarea aceasta e doar o cale.
În labirint e întuneric şi nici certitudine
nu putem avea că se va termina
bâjbâiala.

A bâjbâi. Verbul acesta onomatopeic are o logică ascunsă. Am în faţa ochilor următoarea imagine: legat la ochi, bâjbâi într-un loc necunoscut. Dau instinctiv şi prevăzător cu mâinile prin jurul meu, să mă orientez cu ele şi să mă protejez. Aud nişte voci: "bâj!" Sunt multe, şi se distrează pe seama orbirii mele. Nu le pot prinde deocamdată, zboară cu viteză în jurul meu, apropiindu-se brusc: "bâââââj!" Încep să mă enervez. Deşi eu am fost cu ideea să ne jucăm, îmi dau jos legătura de la ochi. Aştept să mă obişnuiesc cu întunericul, şi după câteva clipe zăresc luna plină. Sunt la Stuf? Sau cu Stufi?

     

Sensul căutărilor noastre nu apare odată cu găsirea a ceea ce căutăm.
Eu aş putea căuta fericirea, şi dacă aş găsi-o, tot nu aş şti de ce am căutat-o.
A şti, a găsi sensul din spatele vieţii, cauza care ne face să trăim, este aşadar o muncă spre înafara lumii.
O cale greşită, pentru că toţi cei care trăiesc în interiorul sacului de dormit cu fermoar şi termoizolant - aka Viaţa - demonstrează futilitatea acestei tentative de a ne depăşi teritoriul.
Abuzul acesta de minte, precum şi sentimentul quixotic al nefiinţei în afara minţii, mă preocupă îndeajuns de mult încât să sper că voi găsi o soluţie. Un somnifer natural, care să-mi ţină de cald.


.

03:21

nada.

Cu dinţi, degeaba muşti

"Strofa 1:   ...Înverşunat şi îndârjit

nu găsesc substanţa 

să mă facă fericit

seară de seară

ies pe stradă

caut, 'geaba caut...

Refren:   ...mamă, tată, 

cine l-a inventat 

pe Tudor Gheorghe?..."

Aşa încep versurile piesei Tudor Gheorghe de la Dance Trauma. E un manifest pentru poezie, nimic altceva. Tot încercând să mi le reamintesc cumva, deoarece nu e înregistrată piesa încă, am ajuns să mă dau, fluşturatic, absent, pe alte bloguri , fapt ce mi-a spart faţa din prima, în mii de cioburi:

...nu pot să cred, că văd aşa ceva, nu pot să cred, că văd aşa ceva.... 

(mulţumiri akriturii pentru scântei) 

Bătrânul rapsod se ţine tare, hotărât lucru, se va-ngropa cu filmul lui patetic. 

Gen olschooleanu' român-tankianu' nostru... 

E demn de laudă pentru că încă urechea sa mai e dispusă a auzi şi transfigura un Sistem al unui Jos Armenesc, cu ritmuri balansate fin fin fin şi instrumental pertinent, dar versurile întreţesălate aici parcă nu mai pot mişca nici măcar o muscă aşezată pe muşcatele balcoane ale Rozaliei cea cu priviiirea întoarsă mereu spre viitorul incert. Adică. Se mai poate crede că "tineretul din ziua de azi" o să se maturizeze în felul prescris de rime ca astea: "căror cruci şi căror Dumnezei, mieii-şi varsă sângele-n copite"?

Eu zic că trebuie să ai deja la activ ceva viaţă trăită pentru a înţelege asemenea poematizări. Dacă le iei de-a gata, fie cu admiraţie ca venind de la un mare înţelepţit, fie cu ignoranţă, ca venind de la un moş ramolit, te-ai cam rătăcit din drumul evoluţiei personale. Nu pot contesta minunea priviiighetorească din copiiitele de la minutul 2:05 - 2:07. 

Ce-i al Tudorului i-al Tudorului. Chiar dacă el nu se va opri, şi va vrea să îşi fure laurii, o firimitură din tot ce a cântat va rămâne undeva pitit, într-un ungher curat al inimii vreunei fecioare, ca ofrandă adusă unei vieţi închinate cântului.     

Şi totuşi, problema apare odată cu dinţii.

Păi alte vremuri au proslăvit maturizarea ca fiind exact lucrul blamat de cântecul acesta. 

Maturizarea fiind ceva relativ, creşterea dinţilor nu prea poate fi oprită.

De exemplu, paricidul în termeni freudieni, explicitează absolutismul acestui proces firesc: dacă îmi vor creşte dînşii, clar că voi muşca cu ei. Ce să şi fac. Ce e al meu rămâne al meu, muşcat sau nu. Dacă muşc şi nu mai e al meu, înseamnă că nu era al meu. 

Omul e singurul animal care regretă (spun asta regretând că sunt mult prea uman).

Dacă rămânem copii, ne putem distra de minune odată ce dinţii încep să ne cadă unul cîte unul, sau când mai mestecăm din greşeală vreo măsea.

Da, în copilărie am opţiunea să nu mă spăl seara pe dinţi înainte de culcare, ca să fiu mai bun cu văzduhul şi pământul când voi fi mare.

Sau, mai elevat, să-mi controlez instinctul de a muşca - în joacă sau nu, depinde de maniere - sfârcul primei iubiri.

Dar inevitabil cândva toţi oamenii vor muşca din ceva, din păcate poate din prea multe kebabutabuuri. Şi asta  nu animalic, ci omeneşte, ceea ce mult mai rău este, pentru că animalul ştie ce să nu mănânce.  

Deci miezul poetic al cântecului efectiv nu mai puşcă azi. E anacronic. Şi îmi pare rău, pentru că şi eu am fost anacronic. Şi de asemenea am fost la vreo câteva concerte Tudor Gheorghe. Vraja muzicii acestui om nu era puţin lucru. Cu o chitară şi fără amplificare ţinea piept la stadioane. Acum, între piesele dintre show-urile bine chitite magia dispare, "cuvintele lui goale ne doare", dar când melodia reîncepe, uităm şi iertăm şi intrăm cu inima bună acolo, de unde el încă mai poate ieşi, pentru a ne reaminti. Că totuşi ne mai stă în puteri să rămânem acolo, dincolo de mizeria zilelor noastre. E simplu, nu trebuie să blamăm, poate doar să o luăm mai uşor, în toate direcţiile. Oricum el ştie că tot acolo vom ajunge.

Mai revin la maturizare. Punct sensibil mie, mai ales în zilele de luni. 

Dacă bătrânii de azi ar fi fost tineri azi, cel puţin la fel de dinţoşi erau. Şi ce ironie a istoriei, tocmai din dinţii lor, mulţi tociţi acum şi aparent inofensivi, dar şi mai mulţi puşi la loc tenace, pe bani mulţi, din acei dinţi s-au născut prea multe grozăvii, cu care noi rămânem a ne lupta singuri, cât de curând...

p.s.

aaaah, de vreo jumătate de oră e ziua micilor Marii. Pentru toate cele neposomorâte, şi pentru a-mi răsturna toată teza şi a o spune pe cea dreaptă, iată! 

Unul dinte (sic!) cele mai matrafizice cuvinte româneşti: 

"...'geaba!"   

  

Delirium Postrindbergorum

Azi după-masă am primit un mail nedorit, din care nu am înţeles mai nimic:

"Dragă Zmeoiule,

Privind pe youtube întâmplător ultimul tău clip, să ştii că eu bănuiesc că îţi duci viaţa în coliba aceea ce se zăreşte la un moment dat peste gard. Eu sunt Spinul, proprietarul Netului Trandafirilor. Probabil nu ai auzit de mine, dar eu simt că ne cunoaştem cumva, şi de aceea îmi permit să trimit un text care te va lămuri ce anume aş dori de la tine: 

După ce a cunoscut-o mai îndeaproape pe Harriet, August i-a trimis nişte trandafiri, iar într-o scrisoare îşi cere scuze că nu a găsit decât trandafiri cu spini. El fiind considerat un mare scriitor şi un mic pictor, aş dori să răstorn această preconcepţie prin a-ţi arăta tabloul său Oraşul: 

Acum, după ce sper că ai privit cu destulă atenţie detaliile, te-aş ruga să scrii un mail la adresa ...., cu textul "Cetatea ta există" şi neapărat cu poza aceasta ataşată. Fiind conştient că deocamdată nu înţelegi nimic, totuşi ţi-aş fi recunoscător dacă ai proceda întocmai, cât mai repede posibil." 

Nu înţeleg ce anume se petrece, dar vorba aceea, laisser faire.

Dieta lui Zmeoiu

Desigur că şi zmeoii trebuie să îşi ia energia de undeva.
Având în vedere că papara dimineţii, greuceniile fripte în miez de noapte sau alte improvizaţii culinare de basm nu prea mai sunt pe gustul meu momentan, mă gândeam să nu vă recomand dieta mea, deoarece în mod cert nu va da aceleaşi rezultate ca şi la mine, şi unele diete sunt imprevizibile.
Dimineaţa, după o trezire voioasă, plină de aceleaşi dificultăţi existenţiale de care ai nevoie pentru a simţi viaţa, în loc de înviorare mai bine se aprinde o ţigară, ca să nu cumva să uiţi cât eşti de slab având un asemenea viciu inutil. Cafeaua trebuie să aibă o linguriţă zahăr de aur, iar cana o poveste minunată imprimată.
Dacă soarele are chef să fie pe zonă, înseamnă că azi vei avea o masă bogată. Dacă plouă, masa va fi şi mai bogată, dar mai diluată. Apa de ploaie se asezonează cel mai bine cu parfumul crinilor.
Se ia un lighean - de preferinţă albastru fain - şi se priveşte pe toate părţile, în aşteaptarea dispariţiei senzaţiei de foame din creieri, stomac şi alte organe. Formule de gen "totul e în capul tău", "totul trece prin stomac" nu ar trebui gândite deloc, mai ales că traiul fără condimente face ispititoare presărarea unor gânduri fără discernământ. Somatizarea fiind dăunătoare, în special la persoanele care au bănuiala că nu pot fi fericite orice ar face, mai bine trecem la adevăratul secret al dietei mele.
Principiul nutritiv de bază este sentimentul contradictoriu şi sinestezic al fiinţării, al împăcării albăstrui cu orice este interior Sinelui şi receptarea realităţii exterioare ca unică devenire deplină a Sinelui. Adică să nu mănânci nici capra, nici varza.
Incredibil cât de săţioasă este această reţetă. Ea putând ţine de foame chiar şi câteva luni.
Poftă mică, vă rog!

Toamnă iarnă-mă!

Iniţial blogul acesta s-a dorit un loc virtual unde Zmeoiul să îşi poată revărsa fără efecte semnificative tenebroasele gânduri despre realitatea aşa-zis concretă, dar paradoxul face ca situaţia să fie de fapt exact invers.

M-am trezit că după aproape o lună, acest loc a devenit mult mai semnificativ pentru viaţa mea reală decât faptele fizice ce se petrec în jurul meu, fad, fără să lase urme undeva. A trăi înspre virtual e total nou pentru mine, aici se deschid porţi nebănuite, unele bântuite, dar mereu revopsite de mâini nevăzute. Poate acesta nu e idealul unora mai elevaţi (sus sus sus, spre lumina din capul lor), dar eu doresc să mă prind în horă cu viaţa şi moartea, să ne învârtim toţi trei până ne pufneşte râsul, inevitabil doar pe doi dintre noi. Varianta preferabilă ar fi ca eu şi Viaţa să râdem de Moarte, şi acest blog mi-a dat un pont. Odată cu trecerea timpului, tot ce a fost pus aici va primi amprenta efemerităţii, patina aia respectivă. Ieri am primit pe nişte scări şi o poantă:

- Ce-i al tău e pus deoparte.

- Da, aşa e, dar partea proastă e că nu ştiu unde.

Azi dimineaţă afară la ţigară priveam viţa-de-vie, cum stă în aşteptare. Soarele a început să se zgârcească, şi mi-a venit pe limbă un gând: "toamnă iarnă-mă!", pe care nu l-am înţeles din prima. 

În această perioadă, culmea, chiar nu am de ce să mă consider un mare păcătos, poate doar gândurile aş dori să se mai domolească niţel, dar de aici şi până la a ruga anotimpurile să te ierte, e ceva cale. 

Suntem în semnul Fecioarei, şi azi la ora 14.13 planetele au ieşit dintr-o poziţie specială. Lilith cu Nodul Nord, Mercur şi Luna formează un Zmeu! Nu intru în detalii, mai ales că au rămas două triunghiuri valabile pe deasupra noastră. Mă întrebam doar câtă influenţă în faptele noastre pot aduce unele modele ale Cerului.

Boala este tema-cheie prin care un "toamnă iarnă-mă!" capătă sens. Trebuie să mă feresc de ceea ce m-ar putea doborî, pentru că nu m-ar face mai puternic, ca pe Nietzsche. Profilaxia e activitatea favorită a acestei perioade. Sau, altfel luat, acum se organizează figura cu murăturile - se iau borcane, coriandru, laolaltă cu tot dichisul metafizicii domestice.    

 

Elleipsis

Meine Ungeschickte Hand  

liegt auf dem Tisch 

wie ein schlafender Fisch

Stau la masă şi aştept muza să îmi trimită un semn. 

Nu e o tortură nouă asta, cu neapărat vroitul de nespus şi aşteptatul de neştiut. 

Pe deasupra, traiectoriile planetelor nasc în vieţile oamenilor mici necazuri şi fericiri.

"Dacă se construieşte o oglindă sub formă de elipsă (în cazul a două dimensiuni) sau elipsoid de rotaţie (pentru trei dimensiuni), se va observa că o rază de lumină trimisă dintr-un focar se reflectă în celălalt focar."

Nu pot procesa informaţia asta de pe wikipedia altfel decât prin prisma legii acţiune-reacţiune.

Şi nu pot pătrunde mai adânc în problemă. Doar legătura etimologică dintre lipsă şi elipsă nu-mi ajunge. 

Mai cercetez. 

Spontaneus Matliric Pseudoguitaristicus

Deşi poate nu ar fi o problemă cu numele meu de Zmeoiu, consider că pentru acest festival este mai potrivit să îmi revelez numele meu medieval:
"Doamnelor&Domnilor, din îndepărtatele încrengături genealogico-nebuloase ale nemărginirii Cibiniensisiene, urbanul trubadur necunoscut peste mări & ţări, dar ademenit de frumuseţea peisajului acestei mult prea mirabile cetăţi, magnificul SPONTANEUS MATLIRIC PSEUDOGUITARISTICUS va să cânte din strunele-i potrivite o serenissimă prelucrare în Mi#minor, cu predilecţie destinată domniţelor simţitoare de duodecime mărite! Dar nici domnii nu vor avea prea multe de pierdut, dată fiind lipsa discriminării dintre cele câteva sexe aflate printre dumneavoastră! Zis astăzi, în cea de-a 25-a zi augustă, guvernată de Jupiter alături de mercurul feciorelnic..."

Mă bucur nespus că a trecut perioada în care organizatorii festivalurilor medievale se zbat să aducă atmosfera vremurilor de atunci pornind de la stereotipurile cele mai primitive, adică la prima mână, cum se zice.
Nu am o problemă cu spectacolele de foc, sau cele în care vin unii şi mai mult se fac că se bat cu săbii, iar domniţe în rochii ce trimit timid la Evul Mediu, cu tenişi pe dedesubt, stau plictisite şi se uită ce sms-uri au mai primit. Dar cred că dacă pornim un performance de la spiritul medieval, forma pe care o va căpăta va veni în mod organic, născându-se din similitudinea vremilor. Pentru că da, eu cred că Evul Mediu este Acum, chiar şi cu toată tehnicizarea vieţii, ce ne distrage de la esenţele universale, dar nu le abrogă, ci le multiplică spre virtual şi aşa mai departe, şamd şamd

Am încălecat pe-o clipă
Că m-am născut din risipă
Nici bănuţii nu-s de vină
Şi nici viaţa mea sulfină.
Bardule ce tânăr eşti
Tot mereu alexandreşti.   

O nouă eră de mijloc

Intru într-o zonă nesigură a minţii mele.

Nu ştiu dacă voi mai putea ieşi de aici. Capcana supremă a omului cred că este propria minte, peste măsură de curioasă: oare cum era viaţa în acest oraş pe la 1400?
Cu toţii ştim să vorbim despre ciumă, de hierofaniile unui tablou de tip bormaşina Bosch, de frica latentă, ascunsă în creierii noştri. 
Şi poate nu era nimic mai altfel decât acum. Întunecarea zilelor noastre ne aseamănă cu Evul Mediu. Cu câţi mai multi indivizi se luminează, cu atât societatea se înnegreşte. E un paradox?
Eu am făcut câţiva ani pe trubadurul urban. Nu am pornit de la schema clasică a menestrelului medieval, ci de la Guano Apes şi Jack Kerouac. Dar tot acolo simt că voi ajunge. De la vagabondajul citadin şi muzica mentală, derizorie, la spiritul popular actual, ridicat nu la nivel de artă ci coborât la un stil de viaţă fără probleme.
A fi trubadur azi presupune o uitare a valorilor intelectualizate istoriceşte, o ieşire în atemporal.
Sau astral, cum e mai la modă. Dar riscurile sunt foarte mari. Lumea nu prinde figura, sau în cel mai bun caz nu zice nimic: "pare interesant personajul acesta"
Pe vremuri mă exasperau cei care îmi cereau să cânt o melodie "de la cap la coadă". Sau mai degrabă eu îi exasperam cu trecerile bruşte dintr-un cântec în altul. Muzica nu e pentru mine un caiet cu versuri notate cu sârg, cântate pe îmbătatelea. Mă plictisesc repede dacă omul căruia îi cânt nu aleargă în tempo cu el însuşi.

Privind tabloul Hell de Bosch, mi-am dat seama că lumea de azi e plină de capcane, şi Evul Mediu e un remediu pentru a putea rămâne viu printre ele.

În continuare, despre abţinere

Dată fiind situaţia contracronometru în care mă aflam, înainte de a pleca trebuia să mai fac o baie în mare. Era spre amiază, Soarele deja mă făcuse knock-out dar în ansamblu eram destul de optimist.
Am ales un loc mai retras - nudiştii la Vamă au cam pierdut meciul - şi după câteva ture de înot de colo colo, m-am apucat de scufundări, partea mea favorită.
Trebuie să fii destul de smeker să obţii un deep dive ca la carte. Ideea e să te înfigi ca un cui spre adânc, încordat şi atent la peisaj. La 5 metri sub apă, lumina păleşte semnificativ, şi răcoarea e alta. Urechile pocnesc de zor. Apăsarea apei nu e doar o impresie.
În condiţiile astea, eu am găsit cel mai potrivit moment să descopăr ce e abţinerea.
Se zice că avem unele nevoi de la care nu ne putem abţine. Dacă să respir sau nu, nu prea poate fi decizia mea. Şi totuşi, nu mă împiedică nimic să mă simt foarte bine pe fundul mării.

Timpul trece, dar dacă îmi cunosc limitele atunci pot să mă bucur la maxim de starea în care mă aflu: deasupra mea apasă tone de apă sărată, mă lungesc pe fundul mării, e linişte. O linişte aparte, pe cât de rară, pe atât de greu de descris. Trebuie să ai ceva îndrăzneală să te scufunzi liber, dar merită.
Panica nu a apărut deocamdată. Îmi verific instinctiv cantitatea de aer din plămâni. Dau drumul la o bulă, ce urcă avidă spre lumina de sus. Mai am la dispoziţie cel puţin două minute, adică patru bule eliberate la interval de 30 de secunde. Ia să ascult mediul marin. În urechi, după pocniturile cauzate de presiune, aud un bas ce mă trage şi mai jos, dar sufletul meu se agaţă de un pai, de panica fluierătură a unui caval. Ştiu că nu pot respira deocamdată. Aş cam lua o gură largă de aer puternic de pe valea Oltului. Poate mai târziu, da. Acum merge în gând melodia lui Chisăr, mai am aproximativ un minut. Trebuie să iau în calcul şi distorsiunea temporală, aferentă apropierii de limită. Nu voi lăsa panica să mă conducă. E vorba de numărătoare mentală. Mai stau 30 de secunde nemişcat, ultima bulă de aer se duce , voi ţâşni spre lume din nou. Aici sunt doar eu, mă simt perfect conectat cu exteriorul, care e la fel cu interiorul. Privesc în sus, spre suprafaţa apei. E un fel de paradis acum pentru mine. Sunt o creatură subacvatică ce va răpi nişte aer imediat. Sper că de când am părăsit pământul a rămas gratuit aerul. Nu am nimic la mine, sunt un Adam bătând la poarta Lumii. Mă pregătesc de decolare, am depăşit cu câteva secunde perioada safe, ce surpriză, m-am luat cu gândurile, ah iaca mă lovesc în stomac buzduganele panicii, zvârrr spre în sus cu toată forţa pe care o am. Bineînţeles că înainte cu vreo 20 de centimetri de ieşirea la suprafaţă am tras nerăbdător în plămâni o gură de apă deplină. Gustul mării mi se pare plăcut, chiar dacă horcăi de zor. Înot repede spre mal, şi mă lungesc ca un ştiuc la soare. Trebuie să trag concluziile cât sunt proaspete.      
A şti să te abţii presupune cunoaşterea acelui ceva de la care te abţii.
Dacă m-am abţinut să respir, iată acum simt şi ştiu ce bucurie poate aduce tandemul "inspir-expir".
Dar, nu mă pot decide să mă abţin să levitez, pentru că nu am mai levitat până acum.
A te abţine presupune conflictul dintre o dorinţă spre ceva, şi interzicerea deliberată a satisfacerii acelei dorinţe.
Daniil Harms ar formula poate mai clar:
"Decizia personală joacă un rol decisiv şi personal în acest joc al deciziei de a te abţine să te mai joci cu persoana ta, chiar dacă plăcerea de a ignora orice interdicţie stă ascunsă, mereu la pândă dincolo de cuvinte, în fiecare dintre noi".
(cred că m-a blănit puţin scufundarea asta tematică, nu prea înţeleg ceea ce tocmai am scris, dar o las aşa)   
Sau altfel, nu e o virtute să te abţii de la "rău", ci trebuie să vrei să faci "bine".
Deci mi se pare că abţinerea e doar primul pas spre self-rising. Ce urmează nu prea am habar.   

O nouă călătorie. Autostalker din nou

Totuşi. 

Am adormit cu gândul limpede: e timpul să mă mişc din locul ăsta, altfel îmi ofilesc creierii de tot. Ultimele două dăţi când am cântat la Vamă nu am apucat să fac şi baie, ceea ce mi-ar da acum un motiv să recuperez.

Am visat-o pe cea de-a treia nevastă a lui Strindberg şi am decis că nu e imposibil să am câte ceva de învăţat de la aşa-zisul nordic misogin. În problematica lui viaţă voi avea de găsit admirabile nuanţe. A trăit o perioadă dificilă, pe care a numit-o "infernul". Curiozităţii mele îi pare deajuns pentru a mă presa. Dar o las în tensiune.

Când călătoresc, inevitabil mă îndepărtez oarecum de toate astea. Intru direct în mijlocul tornadei întâmplărilor, al situaţiilor reale, singurul fapt ce mă mai încarcă. Nu ştiu dacă şi când voi relua contactul cu lumea virtuală, ăsta fiind însăşi enjeu'ul plecării. 

Cu DT avem planificată o sesiune de creaţie ce ne va stoarce de toate energiile. Ştiu prea bine că muzica lejeră pe care o ţin captivă în sufletul meu ca pe cea mai preţioasă pasăre necunoscută, nu se va lăsa eliberată decât prin chinuri. Prea mult a avut de aşteptat. Dar o vom sublima cu momeala tuturor exceselor noastre, ca ofrandă absolut necesară adusă inspiraţiei. Un scenariu euristic prea clasic, nu? Farmecul cu trupa asta este că niciodată nu ne ies skemele astea raţional estetizante.

În capul meu aud chemarea unei voci, femeia-floare-deplină în formă de calotă, mă îmbie spre un bordeiaş cu uşa în vale. Duc instinctiv patru degete la gură ca să-mi fluier calul abătut totuşi înaripat, dar mi-am promis să nu mai donquixotesc pentru o vreme. Mai bine îmi iau ukulelele, lele lele şi iar lele, pentru tine trag belele

Gata. Ne vom întâlni doar în unele dintre drumurile noastre toate.

Noaptea Gândurilor lui Zmeoiu

Paradise Circus

It's unfortunate that when we feel a storm,
we can roll ourselves over 'cause we're uncomfortable
Oh well the devil makes us sin
But we like it when we're spinning, in his grin.
Love is like a sin my love
For the ones that feel it the most
Look at her with her eyes like a flame
She will love you like a fly will never love you, again...
AGAIN....









E noapte. Nixam somn. Am dormit ziua de azi, şi am visat că eram în Oslo, în autobuz. Şoferul îmi dădea în schimbul biletului nişte scoci să-mi lipesc pe fermoarul rucsacului, care nu era al meu.
Stau şi ascult la infinit piesa asta. Nu pot înţelege cum au compus nişte muritori aşa ceva divin. Deci se mai poate, Beethoven nu a fost ultimul. Şi Gui băiatul s-a băgat peste, dar nu a stricat. Mare răspundere să ajustezi cel mai preţios diamant.
Chitările adăugate au cel mai cald ton imaginabil. 
La minutul 5:58, după o pregătire inteligentă şi cel mai senzual "again" al Universului, se "dezlănţuie" apolinicul. Aşa mi-l voi imagina de acum. Totul la locul potrivit.
Recunosc că ascult obsesiv piesa asta doar din cauza vocii. Cu aşa un suport instrumental, Hope Sandoval pare că deschide pentru urechile noastre cu lejeritate porţile cele spre în sus. Vorbind despre cele de acolo de jos, culmea.






De mai bine de 10 ani, după ce am supraabuzat albumul lui Tricky "Maxinquaye", apoi "Quixotic"-ul fetei separat, visul meu suprem, profund şi intim era să o văd live pe Martina Topley Bird. În 2008 am avut ocazia să vorbesc cu ea după concertul de la Bucureşti, aşteptând la intrarea într-o toaletă publică. I-am zis total fâstâcit : "keep on doing what you do!"
Cât de stupizi devenim atunci când ne întâlnim cu zeii.
Mi-a răspuns foarte pe fază: "You too, but in the other room, please!" Am râs amândoi despre această întoarcere a sensului cuvintelor mele, incredibil cât de naturală şi aproape de mine a fost. Uite că ne-am făcut nevoile în acelaşi timp, şi eu care credeam că Martina Topley Bird nu poate avea nici o nevoie, pentru că nu e de pe planeta Pământ. 
După care am ieşit afară transfigurat puţin mult de tot, în urma şocului. Cât de firesc poate fi supranaturalul, de fapt. Nu-mi mai ajungea aerul din Fabrică, vroiam să respir ceva copăcei dintr-un parc îndepărtat. Dimineaţa, singur spre Gara de Nord încă nu-mi revenisem din extaz. 



Nu-mi mai permit acum să visez că aş sta la umbra unui ulm sau undeva, aproape de Hope Sandoval, la o discuţie despre vremurile astea. Sau cum ar veni draga de ea, la o cafea în Insomnia. Phuh.
Acum pot distinge nuanţe. Reţete ieftine, garantate de trupele mainstream insipide, faţă de numele mari dar totuşi cu esenţă. Poate că artiştii noştri preferaţi nu trebuiesc întâlniţi, cunoscuţi ca oameni. Sau, eu nu mai pot avea idoli pentru că în această perioadă sufletul meu simte pericolul ca magia muzicii să dispară.
Şi din 2010, de când ascult HELIGOLAND, puţine pericole mă mai pot prinde nepregătit. 
Când am realizat că înăuntrul acestui album sunt împletite flăcările Martinei cu valurile Speranţei Sandoval, şi că tocmai acolo pe insula fără copaci Strindberg s-a căsătorit a doua oară iar Heisenberg se plimba în căutarea quantelor lui fizice, am decis că trebuie să pot visa din nou, cel puţin cu aceeaşi intensitate, să ajung acolo.
E ora 3:24. Încă o ţigară şi sper să adorm cumva.
Totuşi.

Nebănuitele Păduri ale Sufletului

JUAN DE LA CRUZ - NOCHE OSCURA 

En una noche oscura,
con ansias en amores inflamada,
(¡oh dichosa ventura!)
salí sin ser notada,
estando ya mi casa sosegada

  A oscuras y segura,
por la secreta escala disfrazada,
(¡oh dichosa ventura!)
a oscuras y en celada,
estando ya mi casa sosegada

  En la noche dichosa,
en secreto, que nadie me veía,
ni yo miraba cosa,
sin otra luz ni guía                              
sino la que en el corazón ardía

  Aquésta me guïaba
más cierta que la luz del mediodía,
adonde me esperaba
quien yo bien me sabía,
en parte donde nadie parecía

  ¡Oh noche que me guiaste!,
¡oh noche amable más que el alborada!,
¡oh noche que juntaste
amado con amada,
amada en el amado transformada!

  En mi pecho florido,
que entero para él solo se guardaba,
allí quedó dormido,
y yo le regalaba,
y el ventalle de cedros aire daba

  El aire de la almena,
cuando yo sus cabellos esparcía,
con su mano serena
en mi cuello hería,
y todos mis sentidos suspendía

  Quedéme y olvidéme,
el rostro recliné sobre el amado,
cesó todo, y dejéme,
dejando mi cuidado
entre las azucenas olvidado

Nu mai pare important ce se spune în această poezie. 

Alergarea după himerele dinăuntrul nostru a devenit ridicolă.

Coborând - abuziv, în scopuri didactice - în plan terestru aceste versuri, 

pot spune că

Don Quixote nu greşeşte că simte la modul ideal iubirea, 

ci doar că aleargă disperat şi ineficient după ea. 

Ar trebui să se abţină şi el puţin. 

Nemişcarea sufletului va oferi timpul necesar potenţialelor iubite 

să vină spre el,

din proprie voinţă sau din "hazardul" situaţiilor. 

Altfel jocul redevine himeric.

E ca şi când încercăm să fugim după capra neagră din vârful ei de munte.

Trebuie să ne mulţumim a o urmări cu privirea şi a aştepta atenţi.. 

Sau să mulgem, vag neîmpăcaţi, vacile din vale.

Atracţia faţă-de-pădure - facewood - are cauze ancestrale,

 care nu ţin cont de vanităţile universului urban.

Recunosc, aş alerga gol prin păduri noaptea după iele, dar nu cu orice risc. 

Sunt totuşi un zimbru de grădină, nu berbec de luptă.

Cum să îmi asum un destin perpetuu periculos, fiind conştient că 

înainte de a fi stâlcit la ochi, 

sau mai ştiu eu ce caznă, am doar pentru o clipă acces 

la frumuseţea nepământeană a ielelor?

Bănuiesc că înăuntrul meu deja dansează pădurelnice virgine 

şi mă cheamă pe Venus 

poate în unele vise, neapărat uitate.

Dar fărâma de minte ce mi-a rămas îmi afundă copitele verzui în pământ. 

Nările-mi freamătă, coarnele se dau molcom tot mai înapoi,

şi ochii umezi aşteaptă. Trebuie să-i închid acum, 

pentru că undeva în pustiul Tibetului la altitudinea de 5870 de metri,

flutură necontenit în bătaia vântului o mică eşarfă roşie, 

atârnată cel mai sus de o copilă orfană pentru a îmbuna furia munţilor.

Ea este soţia mea, trebuie să mă dau drumului spre acolo, fără ezitări.

Deschid ochii. 

Îmi reamintesc că până la toamnă nu trebuie să simt nimic. 

Mai am câteva păduri de cunoscut.   

În chip poetic locuieşte omul...

Hai să mă agăţ de mâna lui Heidegger.
În cartea sa, “Originea operei de artă”, mai precis în capitolul  “Construire, locuire, gândire”, putem afla că 
"în chip poetic locuieşte omul..."
Păi ce va să zică asta? 
Pe mine mă chinuie de ceva ani cuvintele astea, doamnelor&domnilor!
Nu pentru că nu am o casă, sau pentru că am nevoie de poezie, sau îmi place pur şi simplu să mă chinui.
Ci pentru că asist la pierderea totală a sensului locuirii în societatea actuală. Marea păcăleală constă tocmai în suprapunerea concretă a faptelor, foarte greu de distins pentru mintea grăbită, spre casa de nelocuit a ignoranţei.
Căci mi s-ar putea argumenta cum că multe familii tinere îşi construiesc case, apoi le locuiesc, apoi...
Ei aici începe problema. Că a gândi o casă nu înseamnă doar elaborarea planului arhitectural. A o locui şi a o gândi în acelaşi timp este total altceva, ducând în primul rând la conştientizarea hermeneutică a actului construirii şi locuirii. Creaţia în planul domestic/privat nu are nimic mai prejos decât cea din planul cultural/public. A crea un spaţiu unde vei locui nu are nici o legătură cu nevoia deviantă, implacabil demonstrată de realitate, de a cumpăra obiectele necesare casei, apoi de a le îmbunătăţi la infinit. Nimic nu ne obligă să avem nevoie anume de veioza Zeze, apoi de Yoyo, apoi de Yezo, fără de care simţim că locuirea noastră nu ar fi deplină. La o analiză atentă, se poate uşor observa că ceva îl sâcâie mereu pe cel care îşi face casă. Lipseşte încrederea în sine, şi de aici apare fuga după perfecţiunea promisă de catalogul imobiliar. Eu cred că acest proces al delegării responsabilităţii locuirii e străin de natura umană.
Până la un punct, cel care începe locuirea alege diferite moduri de manifestare a ei, ca şi cum un labirint se declanşează automat..
Pot lăsa camera mea absolut goală cu excepţia patului, sau pot aduna obiecte aruncate în stradă, sau pot lipi carton verzui pe tavan, cel mai important e să mă simt eu comfortabil, familiar, etc.
Chiar şi când nu locuiesc spaţiul meu, problema rămâne, latentă: "dacă ar fi casa mea, aş face aşa..."
Bine, şi unde e poezia aici? 

Păi dacă o luăm etimologicamente, verbul grec poiein înseamnă a face, şi deci când strămoşii rămaşi în viaţă ne zic "pune mâna, fă şi tu ceva în viaţă", ei nu pierd din vedere că poezia rămâne atunci când plantezi un pom, faci o casă şi o fântână. Restul vine de la sine.

Despre Katharsis (sau: de ce trebuie să avem mereu dezavantaj la pornire)

Dintre cei care mă cunosc, majoritatea au avut ocazia să mă vadă în acţiune, datorită Teatrului Liber. Timp de 13 ani, mi-am suflat plămânii în pânzele negre din studio Imago până am ajuns cu Arca în pânzele albe, pe Tărâmul Nimănui. Demult visam să ajungem aici. Libertatea supremă e în aer, expir ca dragonii. Dar nu mă voi opri aici pentru simplul motiv că nu se poate altfel. Simt că nu e destinaţia finală, oricât mi-ar place mie să zac în mocirla însorită. Deşi Muza-mi s-a prefăcut a uita să-mi lase Harta Lumii, eu am fost matematician la viaţa mea puberă, şi mai pot calcula - uman, aproximativ, cu o mică eroare de câţiva ani - pe unde trebuie să o apucăm din nou. Eu am început prin a fi Matelot pe vas, dar odată cu trecerea timpului rolurile mele s-au mai înmulţit. Am jucat chiar şi o Mireasă Nebună, când ne-am pierdut odată cu nava la Vamă. Dar, când ajung înapoi în subsolul nostru drag, în "cetatea lucrurilor de nu există", vorba Drăganului, totul îmi apare electro-static, limpede. Din când în când fac o vizită solitară, acolo în spaţiul magic unde e mereu noapte, şi sug din seva prea-sărac-numită inspiraţie, îmi lipesc faţa de sânii mici ai muzei mele, ascunşi de ochii tuturor muritorilor. Ca ofrandă îmi iau mereu sufletul la mine, dar scenariul cu vânzarea lui nu funcţionează, pentru că eu m-am prins repede că îmi stă bine printre graţii şi nu mai e necesar să fim trişti, faustici. În sala teatrului viu, Zmeoiu ar jigni supralumeştile energii dacă ar fi altfel decât venusian.   
 
Dar pentru că viaţa are skeme ascunse pentru înţelegerea muritorilor, mi-au fost daţi şi altfel de prieteni. În jurul meu apar uneori persoane dragi care nu suportă teatrul. Întotdeauna i-am înţeles, pentru că nici eu nu suport "teatrul".

Nu doar din perspectivă estetică, ci mai ales umană, una dintre menirile actorului este de a produce katharsis. Să aducă publicul în starea de a face pe el (de plâns, de râs, sau de râs-plâns), să se cureţe puţin înlăuntrul maţelor leneşe din creieri, să-şi pună inima la comun, adică inima invizibilă de deasupra capetelor lor să bată în tempo-ul potrivit.
Eu fiind în sinea mea simultan un metis totemic dintre un câine optimist şi un cal abătut, nu am avut de ales până acum decât calea comediei. Delirgreuceană & megatristă cale!
Dar, presupunând că deobicei avem reprezentarea mentală a unei înălţări prin katharsis, pare logic că trebuie iniţial să ne aflăm undeva jos pentru a putea urca. Din experienţele personale, aş zice că legea naturală a teatrului este de a te dărâma periodic tocmai pentru a-ţi da şansa să te duci acolo unde ţi-e locul. Adică, nicăieri.

Dilema lui Zmeoiu

Zbanga, eu sunt Zmeoiu, de prin părţile nemărginirii Sibiului.
Aici voi începe un fel de jurnal, prin care încerc să înţeleg de ce oamenii se tem de mine.
Având în vedere că în mitologia massmedia actuală bântuie tot felul de personaje, de la Shrek şi avatari până la vampiri, trebuie să vă mărturisesc că eu sunt real. Zi de zi încerc să exist menţinându-mi mintea vie, deşi în clipele de maximă luciditate am mari dubii în privinţa rostului minţii pentru om.
Vorba aia, EZIT DECI (totuşi) EXIST.

Iată privesc lumea de azi, să zic august 2011. Mulţi oameni merg pe canavaua dictată dinăuntrul lor, construindu-şi viaţa după legi mai mult sau mai puţin clare pentru ei. Dar indiferent dacă sunt conştientizate sau nu, legile există, şi până acum mi-a fost imposibil să le iau la modul serios în considerare (faptul ăsta respectând la rândul ei o lege: "everything @ its moment", vorba unui mare muritor, consătean valabil, din aceeaşi viaţă cu bunicul).
Oamenii sunt fiinţe sociale se zice. Aristot a scos duma asta oarecum la lumină, şi a aşezat-o frumos pe staulul veşnic al gândirii occidentale. Ei bine, eu stau în afara ogrăzii şi mă întreb:

DE CE OAMENII DIN ZIUA DE AZI PREFERĂ SĂ ALERGE PE DRUMUL VIEŢII, SINGURI ALĂTURI DE ALŢI OAMENI SINGURI, ÎN LOC SĂ PĂŞEASCĂ ÎMPREUNĂ ÎNSPRE UN ALT FEL DE SINGURĂTATE? 

Ca un adevărat sofism, desigur că Problema are o mică infirmitate şi o mare infinitate de răspunsuri, dar pentru firea mea ea apare ca cea mai apasătoare dilemă. Oricum ar alege, oamenii ies în pierdere.  Şi nu e bine ca mintea cu problemele ei să apese pe inimă, se zice.

1.
Pentru că nu mai au puterea să creadă cu putere în nimic (sau, dacă crezi doar pe jumătate, mai bine te laşi de crezut) oamenii îşi caută refugiul în interior. Dar inevitabil se lovesc de sinele golit de sens, pentru că nu au toţi maieul lui Socrates. Căci a te cunoaşte pe tine însuţi presupune să-i cunoşti pe ceilalţi, şi invers desigur.
 Gândirea are moda ei, şi mai nou are puterea de a determina o realitate virtuală mai puternică decât cea naturală. Confuzia generală în care ne zbatem azi, iluzia de a ne împuternici sinele cu poveri pe care nu le poate duce va lăsa câteva consecinţe grave în viitor. Individualismul, care a iradiat din societatea europeană în cele patru zări, îşi are rădăcini prea adânci pentru a mai putea fi pus sub semnul unei întrebări eficiente din punct de vedere filosofic. Aşa ne place nouă să credem, că totul poate fi cucerit prin propriile puteri. Ne place mult de tot, şi gata. Secularizarea majorităţii societăţilor actuale a pus capac oricărei alternative. Prototipul lui Don Quixote este doar una dintre cele mai familiare ocurenţe. El crede cu suficientă putere în iubire, dar dificultatea vine din suprema individualizare a acestui sentiment; personajul masculin apare absolut delirat, rupt de orice altceva, în căutarea unei anume himere, ca şi cum am putea iubi fără să ţinem cont de ceilalţi. Iubirea-Fortăreaţă, în care nu au acces decît cei 2 (!) îndrăgostiţi, este o idee ce ascunde capcane insurmontabile. Sau, altfel, societatea de azi nu mai poate trece cu brio testul intensităţii naturale oferite de acest model erotic. Avem nevoie de mai mult, sau de mai puţin, dar nu mai nimerim exact proporţiile necesare pentru a simţi iubirea, pentru a prepara elixirul magic. Dar paradoxal, credem cu tărie că există undeva o pereche care totuşi a trecut testul - bătrânii senini de se ţin de mână e un stereotip ieftin, nu aşa e obligatoriu - şi doar ei ştiu cât de dulce e dragostea. Nu întâmplător Don Quixote tânjeşte după Dulcineea....dar la fel de neîntâmplător cavalerul rămâne singur.
Deci a spune că "singur te naşti, singur mori", acesta fiind sensul unic şi cel mai profund al vieţii, pare logic şi plauzibil.   

2.
Pentru că nu mai au fineţea de a-şi tempera intensitatea emoţiilor, oamenii prăjesc orice formă în care iubirea ar putea creşte. A iubi cât trăieşti o persoană, înspre în-afară-ul tău, este un act cel puţin eroic, frizând naivitatea. Teoretic, copiii şi părinţii ar trebui să facă astfel. Dar dacă oricare din ei nu îşi primesc prăjiturica-maşina-casa-etc., dragostea păleşte în intensitate, şi piere. Iubirea necondiţionată de faptele noastre este o utopie, utilă predicatorilor pentru a mai speria câteva suflete, sau, poate, este sursa alienaţilor de prin azile, izolaţi tocmai pentru a nu-i contamina pe oamenii normali cu o asemenea bazaconie anacronică. Şi totuşi ideea aceasta, utopia iubirii depline, a iubirii care vindecă totul, ea rezistă undeva deasupra istoriei, peste care aruncă stereotipii de gen Romeo & Julieta, etc. Dar ştim cu toţii că dacă ne ajunge cuţitul istoric la oasele efemere, hopa rapid ne amintim de capacitatea noastră ascunsă de a supravieţui, şi astfel apare la fel de plauzibil că iubirea veşnică e unicul nostru sens în această Lume.

3.
În această cascadă de enunţuri subţiri, în lipsa deliberată a argumentelor, am încercat să dezvălui câte puţin din inevitabila problematică a alegerii personale, momentul numit în prea multe feluri, dar care apare în viaţa oricărui om. În privinţa iubirii şi a drumului vieţii, în ce măsură aceste două concepte se atrag sau se resping, şi care este sensul suferinţei mele, Zmeoiu mereu în întersectare metafizică, eu Zmeoiu care deşi "am împlinit o frumoasă vârstă" - vorba celor care încă mai fac dedicaţii la radiourile de pe sate - simt că degeaba mi-am dus traiul până acum dacă voi continua să mă agăţ de ambele coarne ale oricărei dileme.

4.
Ca fapt divers, trebuie să recunosc că toată scurgerea ideatică mi-a pornit de la un text al lui O. Paler, care spune undeva că "Don Quixote s-a mutat în Est". Şi de atunci parcă mi-a rămas un ghimpe exact în coasta fracturată weekendul trecut, când m-am tăvălit cu Djembelle şi am uitat puţin de dialectica iubirii. Ştiu că ar trebui să citesc doar în timpul liber, dar cum eu nu am aşa ceva pentru că de meserie sunt aeroplanor, citesc tot timpul.