VideoBar

Acest conținut nu este disponibil încă prin conexiuni criptate.

vineri, 23 septembrie 2016

Greva animalelor (1)

Zmeoiu' s-a înscris toamna aceasta la facultatea de Antropologie Galactică secţia Nagualism ramura Transilvania. În sensul acesta el s-a plimbat vara asta pe ici pe colo în spaţiul mioritic, în scurte excursii în jurul Nemărginirii gen Sibiel 3 zile somn foarte adânc 40 de ore cu Vulpia.
Dacă s-a decis să nu mai meargă la alte festivaluri în afară de Airfield şi Waha, iată că apoi s-a întâmplat Ironia Universului şi au dat buzna o sumedenie de microfestivaluri peste el. Holzstock a fost oarecum memorabil, deşi deja din prima seară Zmeoiu' a rămas cu zero amintiri. Acum, la venirea toamnei, activităţile culturale continuă în grădina BIS. Prin eforturile conjugate ale tuturor animalelor sociale care-şi fac veacul prin grădina BIS, în vara aceasta s-a petrecut magia mult-aşteptată şi a luat fiinţă un spaţiu cultural independent. Nevoia de cultură independentă, o nevoie absolut firească în orice mediu social sănătos, a fost motorul principal care a pus în mişcare gaşca. Mistreţul, lupul, piticul cu ursoaica,  vulpea cu câinele, dada cu toţi ai ei, porumbeii de pe acoperişul din vecini, câţiva pescăruşi veniţi de pe fluviul Ibis, carii clandestini şi castorii din Ţiglari, toate aceste animale s-au pus pe treabă. Au gândit, au vorbit, au râs unii cu şi de alţii, apoi s-au apucat de tăiat tot. Au lipit, au dezlipit. Au sudat, au asudat. La un moment dat pachet gata grădina lor, exact cu un sfert de oră înainte de expirarea deadline-ului. Grădina fi-va nu numai a lor, ci şi a tuturor celor care simt că au nevoie de altceva. Oamenii caută instinctiv acel altceva, şi din păcate mulţi se resemnează că nu vor găsi prea curând ceea ce caută. Mai ales într-un oraş turistic întrucâtva obosit de centrul său, copleşit de poate şi eventual mult prea puţin previzibilele căi europene de gentrificare. Nu prea sunt de acord cu dexdefiniţia termenului, dar asta chiar ar fi o altă discuţie ;)
Şi iată mâna aceasta de oameni - animale sociale mai demult zise şi zoon politikon - gata de inaugurarea grădinii BIS! 
Iar ceilalţi oameni au venit într-un număr mare să se bucure alături de ei. Care număr s-a dovedit mai apoi că va creşte exponenţial. Nu se va dovedi că a crescut, ci s-a dovedit că va creşte. Insist, cu cea mai mare plăcere patafizicologică, iată!




S-au petrecut spectacole magnifice şi atmosfera a fost inefabilă.
Inefabulă deci să revenim.
Zmeoiu' s-a trezit brusc la început de toamnă ca atunci fra în studenţie la facultatea aia fra a vieţii nuşce nume să-i mai şi dai ici-colo. Adică s-a pomenit el iarăşi dintrodată că este fericit şi surmenat psihic. 
Ba nu, este deodată fericit.
Şi vulpea cică să facem greva animalelor:
Am râs de m-am spart mai ales că tot tâlcul poantei era în continuare la faza aia cu strugurii de acolo din grădină de pe gard. O să vă povestesc, chiar dacă credeţi că ştiţi fabula.


Greva animalelor (1)

Zmeoiu' s-a înscris toamna aceasta la facultatea de Antropologie Galactică secţia Nagualism ramura Transilvania. În sensul acesta el s-a plimbat vara asta pe ici pe colo în spaţiul mioritic, în scurte excursii în jurul Nemărginirii gen Sibiel 3 zile somn foarte adânc 40 de ore cu Vulpia.
Dacă s-a decis să nu mai meargă la alte festivaluri în afară de Airfield şi Waha, iată că apoi s-a întâmplat Ironia Universului şi au dat buzna o sumedenie de microfestivaluri peste el. Holzstock a fost oarecum memorabil, deşi deja din prima seară Zmeoiu' a rămas cu zero amintiri. Acum, la venirea toamnei, activităţile culturale continuă în grădina BIS. Prin eforturile conjugate ale tuturor animalelor sociale care-şi fac veacul prin grădina BIS, în vara aceasta s-a petrecut magia mult-aşteptată şi a luat fiinţă un spaţiu cultural independent. Nevoia de cultură independentă, o nevoie absolut firească în orice mediu social sănătos, a fost motorul principal care a pus în mişcare gaşca. Mistreţul, lupul, piticul cu ursoaica,  vulpea cu câinele, dada cu toţi ai ei, porumbeii de pe acoperişul din vecini, câţiva pescăruşi veniţi de pe fluviul Ibis, carii clandestini şi castorii din Ţiglari, toate aceste animale s-au pus pe treabă. Au gândit, au vorbit, au râs unii cu şi de alţii, apoi s-au apucat de tăiat tot. Au lipit, au dezlipit. Au sudat, au asudat. La un moment dat sŞi gata grădina lor, exact cu un sfert de oră înainte de expirarea deadline-ului. Grădina fi-va nu numai a lor, ci şi a tuturor celor care simt că au nevoie de altceva. Oamenii caută instinctiv acel altceva, şi din păcate mulţi se resemnează că nu vor găsi prea curând ceea ce caută. Mai ales într-un oraş turistic întrucâtva obosit de centrul său, copleşit de poate şi eventual mult prea puţin previzibilele căi europene de gentrificare. Nu prea sunt de acord cu dexdefiniţia termenului, dar asta chiar ar fi o altă discuţie ;)
Şi iată mâna aceasta de oameni - animale sociale zise şi zoon politikon - gata de inaugurarea grădinii BIS! 
Iar ceilalţi oameni au venit într-un număr mare să se bucure alături de ei. Care număr s-a dovedit mai apoi că va creşte exponenţial. Nu se va dovedi că a crescut, ci s-a dovedit că va creşte. Insist cu cea mai mare plăcere patafizicologică, iată!




S-au petrecut spectacole magnifice şi atmosfera a fost inefabilă.
Inefabulă deci să revenim.
Zmeoiu' s-a trezit brusc la început de toamnă şi ca-n studenţie la facultatea aia fra a vieţii nuşce nume să-i mai şi dai ici-colo. S-a pomenit el dintrodată că este fericit şi surmenat psihic. 
Ba nu, este deodată fericit.
Şi vulpea cică să facem greva animalelor:
Am râs de m-am spart mai ales că tot tâlcul poantei era în continuare la faza aia cu strugurii de acolo din grădină de pe gard. O să vă povestesc, chiar dacă credeţi că ştiţi fabula.


miercuri, 27 iulie 2016

Purga no. 7,14

1.
Ce mare bucurie să-ţi plece burta la vale! Asta în timp ce mâinile şi picioarele ţi se zvârcolesc la stop când urci totuşi într-un opel cu opaiţ violet. După o temeinică aşteptare ajungi colo josu'-n vale la burta ta şi implicit la colonul tău. Stai absent pe lângă coada la toi toi, dar atent, ca mai toată lumea când apucă să intre acolon ăuntru.

2.
Am cules de lângă cort nişte mentă şi am fiert apă cu câteva frunze ba nu chiar exact potrivit la fix de multe şi am băut aşa fain o cană întins la soare. De la zvârcolul nopţii, corpul în sfârşit mi se relaxa complet. Efectul mentolului fiind rapid, fiind pe principiul focului, deja după 10 minute Menta îmi adunase din nou laolaltă corpul.

3.
Minunat!

4.
Aşa am scăpat într-un mod simplu şi eficient de o dia-rhee rebhelă.

5.
Mă întrebam ce rost mai au toate ocolişurile noastre prin întunecimile minţii când oricum ştim că putem găsi tot ce vrem în luminişul iubirilor noastre cele adevărate? În timp ce eliminam din mine tot ce era negativ, zburând liber spre îndepărtări necunoscute, îmi rămânea apropiată de fiecare dată întrebarea despre rostul negativităţii, care în sine întrebare nu "este" o negativitate.
Dar parcă îmi lasă mereu în minte gustul unui fel de reziduu. Gândul-fisură. A, nu mai bine aş spune că prin fiecare tură la cutia de plastic cea plină de purga tuturor (sus-grăita Toi Toi), îmi era cel mai pe deplin de limpede că în scurt timp gândurile vor pieri. Deja asistasem la 5 renaşteri ale sufletului meu melancolono-costrolococic.

6.
Din punct de vedere olfactiv, purga devine de fiecare dată un proces extrem de intens şi bogat în experienţe necesare autoiniţierii. Nu neapărat experienţe de viaţă, cât de graniţă. Ascendenţa mea saturniană mă face să înţeleg procesele purgative ca fiind situate în orizontul unei vulcanice înţelepciuni viitoare. Poate totul va culmina în 2017 odată cu intrarea în propria vigoare a legilor înţelepciunii lui Chronos.

7.
Mentholatho - strigăt de luptă adresat exclusiv între fraţii care conduc ceata; în diversele sale variante onomatopeice, în vechime era folosit în sincoparea refrenelor noilor cântece de dragoste de vânătoare.


duminică, 19 iunie 2016

Exerciţiu Momotehnic

am ezitat foarte mult până să reuşesc să mă decid să scriu iar.

e un festival de teatru acia la mine în oraş şi oraşul parcă o ia razna când începe festivalul. Şi eu om civic până în măduva oaselor iaca susţin cum pot delir-vijelia trăznetele de azi-noapte în mod unanim au fost considerate foarte electrizante

acum 3 eternităţi de zile şi nopţi care sunt zile de fapt am fost la Cisnădioara pac spectacol Barba noi facem eugenioneşte pe acia că numa' titlu intrigant Memoria devastatoare de către resctpectativul Eugenio. Am citit despre bărcile şi copacii lui cu cartea pe dinaintea ochilor aşa că m-am simţit îndreptăţit să intru chiar dacă aveam numa' bagde de participant tehnic.Am aşteptat chiar cuminte pe acolo pac numa' ce să vezi că am intrat şi hop NL şi ea pe acolo. Tot în faţa ochilor ceva peisaj ca la Cisnădioara care ştie nu mai merită să menţionez sublimul apus. Ciau ce faci dă-mi să-mi fac o ţigară stai bă că am o poză cu un copac ah mi-am stins telefonu' că se intră imediat uai ce fain că ai ajuns şi tu da tu chiar mă bucur că am ajuns şi io am dat bunăziua la chiriac pe scări că el cobora grăbit şi ce fain i festivalu' phuaai stai să vezi la ce piesă am fost.

Armine, soro

genocid

p.s.
şi ui aşa de rusalii cântă încă festivalul în mine

joi, 31 martie 2016

Întrebări diferite, acelaşi răspuns: nu ştiu, încă

"Dacă eu sunt eu fiindcă eu sunt eu şi tu eşti tu fiindcă tu eşti tu, asta e bine.
Dar dacă eu sunt eu fiindcă tu eşti tu şi tu eşti tu fiindcă eu sunt eu, asta nu e bine."


Yasmina Reza la gala premiilor Tony


Am reţinut ideea asta din textul piesei Artă de Yasmine Reza pentru că mă preocupă nuanţele.
(Ea a fost cam un an gagica lu' Sarkozu', poate şi pentru asta a primit o grămăjoară de premii, hmmm, nu, de fapt este un dramaturg talentat).
Câtă (in)dependenţă avem, încât să putem considera drept necesare atât propria libertate cât şi constrângerile traiului cotidian?
Viaţa este un tablou alb care nu e alb.
Oricând se poate dovedi existenţa cel puţin a unei diferenţe între diferenţă şi diferenţă. Din relaţia de diferenţă a ceva faţă de altceva se generează perpetuu o nouă diferenţă. Devenirea este un proces al realităţii care manifestă plenar continua diferenţiere. A fi diferit presupune un efort continuu de a te diferenţia.
Dar nu e acelaşi lucru şi cu identitatea?
Dacă eu sunt eu şi atât, oare mai trăiesc? Dacă sunt eu şi numai eu, cum pot oare deveni tot eu, absolut fără nicio interferenţă?
Sunt oameni care de bunăvoie se lasă pătrunşi de lumea lor înconjurătoare.
Sunt alţii care nici în ruptul capului nu lasă vreo fărâmă de realitate să le intre sub piele.
Aceştia cred cu tărie că ei îşi controlează propria lume, că îşi trăiesc propria viaţă.
La mijloc, sunt cei care respiră laolaltă cu Universul, fără să opună inutile rezistenţe trecerii timpului dar atenţi la situaţia reală. Fie chiar şi la asemenea întrebări ca cele de mai sus.

p.s.
Ce bine că Zmeoiu' nu e om!



joi, 31 decembrie 2015

Partymantra

E atât de frig pe afar' c-o treit să-m'iau viceroaie scurte.
Dintr-o nejustificată grabă mi-am dat cafeaua azi dimineaţă pe jumate afar'.
Azi-noapte am dat un ocol înainte de cântare şi apoi am cântat.
Ieri toată ziua mi-am petrecut-o pe scaun acia de poveşti cu Laktocu'. Cu microfonu' pe masă. Amândoi inspiraţi, pac provocare la sesiune de înregistrări. Mi-a luat ceva timp până să găsesc tema potrivită zilei.

"Ready or not
here I come
you can't run
you can't hide
I'm gonna find you
and make you
want me"

Ăsta da rap veşnic de artă poetică, mi-am zis. Ia să văd cum ar mere pe română:

"Gata sau nu
iată cum vin
nu fugi, nu te ascunde
te voi afla oriunde
şi te voi face
să mă vrei"

Hmm. Şi da şi nu.
Laktocu' nu ştia prea clar în ce ne-am băgat, amândoi grămăticii de noi fiind cu standardele hopa-sus la limba română. Prozodie rebelă nu primeşti decât în momentele ultrainspirate, aşa că am abandonat drumul care duce la miezul limbii române.
De fapt ne-am tocmit pe un fel de mantră. Până să înregistrez back-vocile cu nasul semibocnă deja m-am prins la urechi cu originalul în engleză şi deja cântam fain, cu o neobişnuit de familiară plăcere.
Laktocu' mi-a şoptit că memoria lui e full, mai are pe D doar 476M şi că ar trebui să dau save.
Save la ce?
Mi-am amintit tema iniţială. Pornisem amândoi demult, deja se scursese ziua. I-am dat lu' Laktoc wav-ul să-l urce el pe soundcloud şi aşa a venit liniştea nopţii.

marți, 15 decembrie 2015

Fumez deci (nu mai prea) exist

Cel mai adesea refuz să intru în detalii legate de starea de fapt şi de viaţa socială din România.
Am aflat că legea antifumat a trecut de Parlament şi va fi înaintată lui Klaus spre aprobare.
Mă bucur nespus. Să vă explic de ce.

Sunt un fumător social de 9 ani, dependent de vreo 6 ani. Un caz totuşi recuperabil - cândva voi abandona acest viciu. Cel puţin cu ideea asta îmi fac veacul pe plaiurile mioritice.
Să revin la problematica fumatului în spaţii publice.
Avem în principiu de-a face cu 2 tabere, cu 2 feluri principale de oameni: fumătorii şi nefumătorii. Ca să fie mai simplu, mă voi referi la cazurile tipice. Adică omul care nu poate să nu fumeze, şi omul care nu poate să fumeze. Nu mă interesează cei intermediari: fumătorii sociali, copiii străzii, adolescenţii curioşi, sau toţi cei pentru care nu e clar dacă fumează sau nu.
Între cele două tabere, care aderă fiecare la un principiu antagonic cu privire la actul nicotinic, s-a iscat de ceva vreme o tensiune care mie personal mi se pare absolut inutilă. Politicile şi mai ales practicile sociale din ţara noastră au dezvoltat o obositoare apetenţă pentru conflict, fapt ce mi se pare expresia unor frustrări la nivel de mentalitate.
Să clarific. "Political corectness" - ul aşa cum se practică în paradigma românească mă lasă absolut mască şi rece. Ca şi în alte nivele ale mentalului colectiv global, am observat mecanismele subtile prin care victimele ajung călăi. Este un dat istoric destul de evident, argumentele sunt facile. Cei care în numele unei corectitudini sociologice, sunt sau devin extremişti (fie apărând, fie luptând împotriva fumatului în spaţii publice închise) mi se par cei mai eficienţi pioni în a menţine o stare artificială de tensiune socială. Soluţia o văd cu ochii minţii, dar nu cred destul de tare în posibila ei aplicare. Nu am propuneri practice, nu doresc să impun legi, mai ales că nu-mi pasă deloc de evoluţia oamenilor cu alegeri şi principii extreme. Fie ei românii mei, fie occidentalii în genere, fie innuiţii inconuţi.




O să încerc să mă explic, poate va fi totul mai clar, poate nu. Sondez, caut, cântăresc, nu am nimic fixat în gânduri. O să continui după ce revin de la ţigară. Da, nu fumez decât afară!
Am revenit.

După perspectiva mea, pe care aş numi-o antropologico-post-milenară, există legi-cauze, mai presus de legile-efect ale oamenilor. De ce fumează omenirea tutun? Se poate documenta fiecare, după puteri.
Fie şi numai din pura şi simpla existenţă a plantei în sine, Nicotiana Tabacum, se pot desluşi câteva indicii. Primo: din familia plantelor Solanacee fac parte cartoful, vânăta, roşia, ardeiul. Adică treburi serioase pentru stomacul omului.
Secundo: din aceeaşi familie mare a Solanaceelor, mai avem distinsele flori de regina-nopţii, mătrăgună, măsălariţă, mahorcă, tutun, ciumăfaie. Adică treburi serioase pentru spiritul omului.  
Tutunul nu este folosit la întâmplare, asta ar fi concluzia. Aici doream să vă aduc dragii mei. Ca fapt istoric, ancestral, antropologico-post-milenar, vă pot spune că evidenţa se află la dispoziţia dumneavoastră. Eu nu fac cercetare pentru dumneavoastră, cel puţin deocamdată. Deci concluzia contează. Oamenii se hrănesc din Natură. Actul universal al hrănirii, nu se supune unei viziuni ştiinţifice coerente. Mâncăm multe, fără să conştientizăm ce anume ne hrăneşte din respectiva hrană. Mestecăm, roadem, fără să ne dăm seama care nivel al fiinţei noaste este hrănit. Stomacul nu e totul pe lumea asta.

Fumatul ca act uman implică existenţa unei flăcări. Dacă n-ai foc, nu prea poţi fuma. Antropologicamente, a cere cuiva un foc este un act complex. La fel şi furatul/colectatul de brichete. În fine.
Prin intermediul utilizării unei mici flăcări concrete se petrece o i(g)niţiere a marilor flăcări spirituale. Din vechimile cele vechi, aprinderea plantelor uscate a jucat un rol covârşitor în evoluţia omenirii. Cam atât, că mi-e lene să continui cu stereotipuri şi esoterisme.
Dinamica globală actuală ne-a pus într-o situaţie fără precedent. "Evoluând", occidentalii au ajuns să se dezică de craca pe care au urcat atât de sus.
Amnezia şi lehamitea spirituală sunt simptomul îmbătrânirii unei culturi.
A invoca faptul că fumatul în public trebuie interzis pentru că e toxic ascunde o ignorare mârşavă a beneficiilor aduse de tutun. Dezastrele provocate de tutun provin din excese, din utilizarea sa greşită. E trist. S-ar fi putut "evolua" spre o lege a fumatului obligatoriu în spaţii publice închise. Ar fi putut exista locuri anume pentru asta. Un fel de fumătorii. Afumătoarea avea în trecut un loc bine definit în universul rural.
A-ul privativ nu-şi prea are rostul în cazul fumului. A fuma şi a afuma înseamnă cam acelaşi lucru.
Scopul esoteric al tutunului este deschiderea spre comuniunea spirituală, oameni buni. Dincolo de fantezie, existenţa unor locuri unde se fumează împreună este expresia înţelegerii funcţiei esenţiale a acestei plante: stimularea mentalului.
Din păcate, modurile în care s-a ajuns să se folosească tutunul au dus la această situaţie aberantă. Industria ţigărilor a distrus esenţa tutunului. Oarecum, a fuma singur o ţigară este expresia unei înţelegeri total greşite a rolului tabacului pe lume. Dar s-au pierdut multe dintre rosturile din jurul nostru. Înotăm în neantul din suflet fără să ne pese prea mult. Spre deloc.
O să fac "cea mai dragă prostie" din nou - o să ies acum la ţigară.
Am revenit din frigul de afară, phuu ce iernoacă miştoacă.




Filosofia fumatului nu are o relevanţă prea mare. Cine suferă de pe urma acestui viciu personal nu suferă decât din cauza sa. Dar ce ne facem cu cei care suferă din cauza altora? A nefumătorilor care suferă din cauza celor care fumează în prezenţa lor? Aici e marea hibă şi confuzie.
Există locuri unde se satisfac nevoi umane.
La restaurant, oamenii merg să mănânce.
La toaletă, să elimine ce au mâncat.
La cinema, să vadă filme.
La spital, să se vindece.
La bordel, să se fută.

Fiecare dintre aceste nevoi au locuri special destinate pentru a fi satisfăcute.
Iac-aşa am ajuns în sfârşit şi la cluburi, baruri, cafenele, la locurile de distracţie umană, în genere.
Aici e tensiunea fierbinte şi ciorba principială.
Până în mileniul II, cele două tabere au coexistat fără tensiuni prea mari. Adică nu existau mijloace tehnologice pentru a se globaliza acele tensiuni, cu caracter inevitabil local. De când cu explozia tehnologică şi revoluţiile din mass-media ultimilor zeci de ani, altfel s-a pus problema. În spaţiul public, fumătorii au devenit incomozi. Standardele de viaţă cotidiană au fost puse în pericol.
- E vai de hainele noastre, au strigat în cor vocile nefumătorilor. La început femeile, acum şi bărbaţii.
- Nu suport să vin din club ca de la afumătoare! se aude în toată România.

Standardele de civilizaţie nu trebuiesc puse în pericol, nu?
E foarte bine că şi românii şi-au educat nasul încât să distingă între mirosul de oaie, strung şi ţigară.
Că creşte gradul de igienă personală a românilor.
E de dorit să pută cât mai puţin în locurile publice închise. A orice ar mirosi, nu e sănătos.
Dar dacă intru într-un restaurant, cu siguranţă mă lovesc câteva mirosuri simultan. Şi ar fi total deplasat să fac reclamaţie că în pizzerie pute a brânză şi că leşin imediat.
Nimic nu mă obligă să intru, dacă nu-mi place atmosfera de acolo.
Ei bine, să vedem care e situaţia cu tutunul.
Să presupunem că mi-aş deschide o afacere. Fumătoria Viceroy.
Sau ceva trendy, FUMATOMAT de exemplu.





Acesta ar fi locul special destinat celor care au - ca şi mine - nevoia de a fuma.
Vrem să stăm la masă, să bem cafea şi să ascultăm jazz maramite. Sau să ne uităm pe geam la trecători.
Nu ascunzându-se, ca nişte leproşi. Să ne satisfacem acel tip de nevoie pe care o avem.
Cazino-urile, sex-shop-urile, au un statut aparte, se prezintă în public dar nu sar în ochi, nu agresează decât babele sectante. Deci discreţia e posibilă.
De ce trebuie să fie în aşa hal prejudiciaţi nefumătorii de existenţa afacerii mele?
Nimic nu-i obligă să păşească pragul unei fumătorii, dacă nu le place.
Impotenţii nu au niciun drept să interzică bordelurile, pentru că nu le sunt destinate.
Simplă, logică şi elegantă, această demonstraţie nu este eficientă.
Sunt multe variabile în jocul de-a fumatul în public.
Dar partea şi mai complexă a problemei este faptul că mulţi dintre nefumători sunt atraşi - inexplicabil, nu? - de universul fumătorilor. E o slăbiciune a celor care nu au acest viciu. Acolo unde se fumează, le pare lor distracţia altfel.
La asta se poate reflecta. Fără fiţe, ci temeinic. Intrând eu în adâncurile problemei, cred că tot nimic nu am de zis. Pe Lume, se poate schimba radical totul, în orice clipă. Nimic nu e fix.
Poate strănepoţii noştri se vor distra la maxim, uitând cu totul de tutun.
E posibil, istoria a mai dat uitării tot felul de plante.
Sau poate specia umană va pieri din cauza bolilor provocate de fumat. Dar cauza nu este tutunul, ci proasta sa utilizare. Asta mi-a cam fost ideea de bază.
Dacă avem 2 tabere, ar trebui să avem şi două feluri de locuri, pentru a se atinge armonia umană. Fiecare e liber să aleagă în ce fel de spaţiu public umblă. Un magazin de arme este un spaţiu public. Dar nu poţi cumpăra nimic dacă nu eşti întreg la acte şi la cap. Un sex-shop este un spaţiu public unde cei sub 18 ani nu au acces. De ce nu vor nefumătorii să înţeleagă că la fumătorie nu le este recomandat să intre? Nefumătorii nu mi se par mai retarzi decât fumătorii, încât să nu poată ocoli locurile unde se fumează.
La fel cum în contrapartidă, fumătorii trebuie să respecte locurile unde fumatul este interzis cu argumente clare: spitale, biblioteci, biserici, benzinării, etc.
Teoretic, mda. Nu am făcut niciun progres. Poate prin legea asta antifumat, ne vom lăsa cu toţii de fumat.
Mă tem, în miezul slăbiciunii mele, că în curând voi renunţa la o plăcere.
Plăcerea de a sta în cafenea, la poveşti. Cu prietenii, cu necunoscuţii. Plăcerea asta poate va fi demnă de o literatură de nişă, deja pe cale de extincţie. Dar poate voi afla o plăcere nouă: de a merge în Tabakistan, acolo unde totul se petrece firesc şi cu măsură, ca pe vremea când Alain Delon băga Gitanes pe avion şi Colombo fuma trabuc non-stop pe platourile de filmare.
Nu o fi rău, acum e doar trist.
E win-win.