Un concediu în complexul Soarelui

De câteva zile Zmeoiu' privea Lumea cu alţi ochi. Livada din faţă şi pădurea de pe deal îi ofereau linişte şi bucurie în suflet de fiecare dată, lăsânsu-se privite cu cea mai firească tandreţe. Ai de ţâpat ceva poveri, băiete, păreau să şoptească pomii. Şi grebla gândurilor inutile, deasemenea. La mijloc însă iată că se aflau o serie de întrebări care nu-i mai păreau atât de inutile. Mai ales că deobicei răspunsurile la astfel de întrebări sunt date dinainte. Abia când se pune întrebarea se va observa că răspunsul a fost dat deja. De exemplu, Zmeoiule bei o bere?

Pentru situaţia actuală a Zmeoiului, prima întrebare cu răspuns deja dat a fost aceasta: de ce nu poţi sta liniştit astfel încât să poţi avea grijă de tine aşa cum este nevoie acum? Apoi a venit a doua întrebare, mai clară: cum ai de gând să depăşeşti concret acest stadiu dipsomaniac al vieţii tale? 

Răspunsurile deşi au fost date, aici vor fi strecurate printre rânduri, din cauză că superstiţiile totuşi mai funcţionează. Ce e dincolo de cuvinte, va rămâne dincolo de cuvinte. În noua sa esenţă de fiinţă socială, Zmeoiu' se ascunde după vălul pistelor false şi al scuzelor de tot felul atunci când vine vorba despre comportamentul şi forul său interior.
De parcă de asta am avea parte de cuvintele dintre noi, să ne scutim cu ele.      

...bla, bla, bla!

Dincolo de teoriile şi întrebările sale existenţiale, care vor rămâne la fel de actuale şi utile ca şi acum câteva milenii, traiul fără de activităţile cele mai elementare l-a împins spre contemplare şi sfătoşenie excesivă. Acum Zmeoiu' filosofează nu cu privire la subiecte abstracte, ci la întinderile îndelungi de dimineaţă, la salturile neaşteptate peste baloţii de fân din grădină, la raliurile cu câinii pe dalele din curte, la scuturatul de rufe înainte de a fi întinse pe culme, la imposibilitatea fizică de a răspunde cu aplauze când publicul aplaudă la final de show, la curăţarea unui ou fiert, la ridicarea unui borcan gol de pe dulap, la şireturi nelegate, etc. 

Zmeoiu' era un copil naiv, care dorea tot binele, frumosul şi dreptul de pe Lume. 

Înrăit uneori prea tare de starea vremurilor din afara lumii sale utopice, el s-a refugiat adesea în uitare şi delir alcoolic. Dar evadarea mentală, escapismul trupesc şi evaziunea spiritului nu pot ţine la nesfârşit. Ele nu pot ţine prea mult în viaţă nicio fiinţă. Pentru că orice exces situat la baza vieţii, muladhara să-i zicem, se răsfrânge în întregul fiinţei. Viaţa trăită la maxim dispare mai rapid, se dizolvă în afara timpului oamenilor. 

Ea se mută într-un timp extrem individualizat care treptat devine neant.  

Soluţia la asemenea drame imaginare dar foarte periculoase este starea de rezonanţă reciprocă. 

Adică atunci când întâlneşti acea fiinţă care prin simpla sa prezenţă te menţine în prezent.
Atunci când remarci că viaţa în timp real se divide şi se împleteşte indefinit, devenind un proces con-temporal. 

Escapiştii notorii nu mai au cum să ajungă în prezent - ei se încăpăţânează să trăiască absolut oriunde, numai să fie în afara acestei clipe. De pildă poveştile interminabile şi inevitabil repetitive ale beţivilor, nu au legătură cu prezentul; ele vin ori din trecut, ori din viitor. Şi se duc ori în trecut, ori în viitor. 

Din fericire, atunci când sunt date, similitudinile şi afinităţile sufletelor se manifestă direct, în aici şi acum. La început ca inexplicabile coincidenţe, apoi devenind întâlniri şi apropieri cu totul şi cu totul speciale.

În perioada pe care am putea-o numi post-claviculară, Zmeoiu' încearcă să-şi depăşească punctele critice ale mentalului. Deodată a descoperit un nou punct de convergenţă a intenţiei. Tot secretul constă în stabilirea lucidă a intenţiei. În fiinţarea sa cotidiană, punctele critice iau forma unor regresii în trecut. Auto-lamentări, frustrări şi întrebări de genul: Pentru ce să mai trăiesc eu acum, când pălinca nu mai are farmec? Răspunsul a răsunat răspicat dintre razele Soarelui: Pentru tine însuţi. Când a deschis amântrei ochii, Zmeoiu' a zărit-o pe Domniţa Albăstrie care îi zâmbea. Bănuind că a fost trimisă de îngerul lui păzitor, care încă mai e plecat în concediu, Zmeoiu' s-a panicat când şi-a dat seama că el niciodată nu prea a ştiut să se comporte adecvat situaţiei. Acum ar fi un început, şi-a mai dat el seama. În trecut, prea multe frici şi suspiciuni laolaltă în capul lui. Inima sa, rece doar pe la margini, a început să bată altfel. Crustiţa protectoare a început să se topească mai rapid ca noua îngheţată Polar, cea cu gustul de altădată. 

Focul interior avea de acum altă sursă, flacăra i s-a transformat subit. Din infinitatea de modele multicolore ce defilau înăuntrul său, inima Zmeoiului a simţit o forţă vindecătoare nemaiîntâlnită. Cu flacăra de la prune se poate distruge tot Universul, dar aceste noi licăriri ale inimii nu semănau deloc cu ceea ce Zmeoiu' era obişnuit să ardă. Să fie aceasta povestea unei noi vieţi? 

O poveste care începe cu o literă mare de tot, frumos ornamentată? Neah, scenariile nu mai sunt bune la nimic. Dar pirogravura unei clipe depline deja arată cum umbrele ard iar luminile celor două fiinţe pot împărţi acelaşi plex, acelaşi Soare şi multă răbdare.