Plonjânt fluierâns

În ultimele zile dinaintea Duminicii, am observat că se petrec câteva lucruri foarte curioase dar le-am dat ignore că aveam de furcă în acelaşi timp cu unele lucruşoare mai ciudate. Dar în paralel cu evenimentele din viaţa mea, am remarcat schimbări serioase şi rapide în mentalitatea tuturor românilor, dom'le! 

De acum se vor linişti apele, se vor eficientiza rotiţele la ceasuri; apucăturile nesănătoase vor cădea în desuetitudine, iar traiul cotidian în general al românilor se va îmbunătăţi, asta e clar. "Las' că-i bine şi mai rău" va deveni un fel de dovadă a nesimţirii civice. Pluteşte în aerul Nemărginirii o euforie de care nu pot decât să mă bucur laolaltă cu oamenii mei. 

Cât despre restul din viitor, rămâne de văzut, ca deobicei.

Curiozitatea mea cu privire la atmosfera electorală din weekend a fost satisfăcută prematur vineri seara, când un amic mi-a divulgat involuntar semnul învingătorului. Pentru că, de când lumea şi pământul, o confruntare fi-va fiind câştigată doar de cel care-şi ştie cânta deja propria victorie. 

Să trec acum la cele petrecute în planuri mai subtile.

M-am trezit că mă aflu în sinea mea sâmbătă noaptea într-o stare extrem de volatilă în preajma unui foc deloc întâmplător înconjurat de tobe, fluiere şi pălinkă. 

Singurul lucru de care am fost capabil a fost să plonjez din nou (atât de previzibil) în propriul abis.

Prin definiţie, abisul sufletesc este acea stare în care te scufunzi şi în fiecare clipă simţi cum cazi, la nesfârşit. A-bysum, fără fund. De ce nu sunt capabil să mă abţin să mă arunc în gaura mea neagră? Pentru că pentru mine cel mai frustrant a fost să ştiu că nu îmi pot atinge capătul propriei surse de distrugere voluntară. Alcoolul, ca agent spirtual psihopomp, m-a însoţit adesea în plonjeurile cele mai spectaculoase.

Pe drum în jos, acolo înăuntru, am dat destul de devreme de proprii mei daimoni. Ăştia primii sunt cei care ies uneori la suprafaţă (vezi şi sensul expresiei, "ce draci am!"). 

Dar nu m-am speriat, pe ăştia primii îi salut deja din mers. Din cădere, mai precis. Tot mai jos şi mai jos, am continuat să cad la nesfârşit. Vă mărturisesc că de la un timp de căzut, devine chiar com(n?)fortabilă ideea că nu ai cum să dai de capătul iadului, că de fapt numai durerile noastre de pe drum contează. 

Am dat de un fel de păianjen care vroia să cuprindă în plasa lui toate sufletele pământului, să imobilizeze orice inimă care mişcă. Nu i-am dat atenţie, ştiu pe de rost tablele lu' Saturn, ete na, toţi murim. Am continuat să beau şi să cad. După ce mi s-a pornit panarama existenţială special destinată pentru toţi cei adunaţi în jurul focului, a cărui vatră vie este întotdeauna punctul meu vital de sprijin, am zărit pentru câteva clipe adevărurile, alea grele, care nu au formă de baubau, şi care aşteaptă acolo să le vezi şi să rămâi trăznit locului pe veci. 

Văd aşadar că se îngroaşă treaba, că ar fi şanse să rămân ţicnit, să nu mai pot urca printre oameni. Am râs pe deasupra acestui gând al meu, pe care apoi l-am şi scos la suprafaţă. L-am oferit în mod naiv prietenilor mei, ca un copil ce aduce în palmele goale meduze otrăvitoare lu' tată-so. Au râs indiferenţi, aşa că o să continuăm incursiunea.

După ce mi-am dat seama că ar fi exclusiv alegerea mea să nu mai ies niciodată din coşmarul meu infinit şi că printr-un simplu zâmbet se poate dizolva orice gând negru (cum ar fi în cazul meu plăcerea patimaşă a autodistrugerii, de exemplu), am continuat să cad, ca să ajung la level-ul ăla unde am lăsat data trecută jocul neterminat.

Aici am dat de Ea. 

Totul e iluzie....Totul e iluzie.

Instant am simţit cum îmi pierd puterile. Mă refer la puterile alea luminoase, ca sumă a tot ce am ştiut eu până acum că ar fi Bunuţu', Frumosu' şi Adevăru'. 

Totul e iluzie, toooo....tuuu....uuul, îngâna ea perfid, strecurându-mi cu un cântecel finuţ tocmai ăl gând al morţii mele. Nu există nimic, îmi spunea privirea ei jucăuşă.

Ca răspuns fiziologic, acolo sus, la 7 eternităţi deasupra mea, pe gaura infimă unde mă vârâsem, răzbăteau nişte sunete înfiorătoare. Deloc surprinzător, am observat cu calm cum gâtul meu răgea din toate puterile; îmi ţâşneau flăcări turcoaz pe nări, miros de sulf prin urechi şi un bas continuu la interval de Do-Fa# pe cur. Aparent nejustificat în contextul ăsta infernal, ţineam liniştit ochii închişi, fiind conştient că asta e singura mea salvare. Dacă eu cel de sus aş fi deschis atunci ochii fizici, ochii cei singuri rămaşi întregi în trupul pe cale să se disperseze, s-ar fi rupt frânghia şi nu cred că mai postam eu nimic pe aici. Plus că privirea mea (a mea?) ar fi devastat totul. Ar fi făcut realitatea implozie, ce mai, cu tot cu ceaun şi voia-bună a tovarăşilor mei de drum.

Fără să mai dau atenţie la ce i se întâmplă corpului meu acolo sus, am decis să o privesc direct în ochi pe Ea.

Era ultima şansă, oricât beam tot nu mai cădeam, eram condamnat să o ascult cum cântă că totul e iluzie. Chestia asta a devenit imaginea palpabilă a infernului pentru mine. Se ştie că repetiţia indefinită e sau infern sau paradis (vezi cât de evident este rolul mantrelor).

Am stat şi am privit-o în ochi, dar săbiile de care era înconjurată m-au convins rapid să-mi las jos privirea. Într-o clipă s-a lipit de mine, goală şi caldă. Cântecul i s-a transformat treptat în şoapte. Acel soi de şoapte care provoacă orgasme auditive. Phuu ce m-a nimerit scorpia! Îmi ştia punctele slabe. Nu mă puteam opri să nu o ascult, să nu îi pun mâna pe sâni, să nu....să nu. Măcar mor în glorie, mi-am zis. Întotdeauna am fost mai senzualist, acum a venit vremea să plătesc. Între timp eu mângâiam avid, tot felul de chestii, mai mult sau mai puţin vii. Aş fi fost chiar tare să o întreb de zodii, sau de profilul ei de fb. Dar frica creştea, nu mai eram aşa sigur dacă zâmbetul îmi e deajuns să o opresc. Sexoasa de Ea se transformase în ceva iapă parcă, eu pipăiam mai departe, tot mai fără chef. Să fii senzual fără niciun chef e altă imagine posibilă a infernului pentru mine. Plin în jurul mâinilor mele de tălpi în loc de palme, de organe, de păr ud, mădulare. Imagine standard, de origine medievală, a damnării. Gata, mor.   

Când deodată....

Când deodată, ce să vedeţi domnuţii mei, am zărit cum acolo sus flacăra focului a început să pălească. Pentru încă 3 eternităţi, am rămas suspendat într-un întunerec, cel mai imobil întunerec posibil de imaginat. Nu mai existam. Corpul meu din realitatea de sus a şi fost călărit şi pus pe izopren la somn. Au venit visele să aprindă lumina în întunerecul de jos. Am văzut un copil singur pe terenul de fotbal, cum se încalţă foarte sigur pe el cu adidaşii cu crampoane, se leagă la şireturi şi apoi dă un gol la vinclu de toată frumuseţea. Apoi în jurul lui s-au zbătut câteva aripi luminoase, în semn aplaudativ. Ghemuită în braţele mele ca o felină, Ea mi-a strecurat o amintire esenţială: tu visezi visul ăsta, nu uita că în copilărie la obligatea erai capabil să ţinteşti oricând bara de sus, exasperându-i pe toţi în curtea şcolii. 

- De ce vrei să cazi, când menirea ta este să urci?

Când să-i dau răspunsul meu gata pregătit, de pe vremea când am terminat cu filosofia, urechile mi-au ţiuit scurt şi subit nu mai auzeam absolut nimic. Să fiu surd fiind o altă imagine a infernului pentru mine, am încercat să ascult cât de atent am putut. Buzele ei mă întrebau acelaşi lucru, şi am prins-o de mâna dreaptă cu mâna mea stângă, să o fac să tacă. Poate impulsul ăsta m-a costat toată aventura ce a urmat. Visele nu mai erau ale mele, eram surd şi absolut singur în întunerec. Am încercat să prind ceva cu mâinile, dar totul s-a transformat încet încet în jur. Ea s-a retras ca nisipul printre degetele mele şi am început să cad din nou, cu o viteză ce îmi făcea inima să pompeze demenţial. Cam cu 314 bătăi pe minut. 

Sus am avut o tentativă să mă mişc de pe izopren ca să vărs, dar m-am resemnat repede. Aici jos, începuseră să-mi bată în creieri toate ciocanele iadului, îmi ieşea sânge verzui din urechi. Nici nu am apucat să regret surzenia mea dinainte, că în jurul meu s-au îngrămădit deodată cele mai demente party-uri posibile. Aici singura lege fiind să-ţi pierzi sinele şi să fii spart fără limită, exact aşa am devenit şi eu într-o clipă. Mă feream de elicea unui vapor când mi-a intrat din întâmplare cuţitul unuia care dansa direct prin jugulară, ceea ce mi s-a părut tare de râs. Gâlgâind, am continuat să cad fără gânduri. Conştiinţa mi se stinsese odată cu focul de sus, unde domnea liniştea nopţii. Deh, ca la cabană la Băişoara. 

Cu ultimele zvâcniri, am reuşit să gândesc că eu gândesc. Sunt o trestie, Rene. Dar Conştiinţa se pregătea să îmi dea lovitura finală. 

- Aici se va termina, îmi spuse. Nu te mai târâi prin viaţă, ştim amândoi tot ce ai greşit, unde şi când.

Am auzit vocea unui copil care îl ruga pe alt copil să îl nască. Nu mai eram capabil să îi dau Conştiinţei răspunsul final. M-am resemnat. Din nou, nu am căzut destul, nu am atins limita propriului ego, de unde să pot călca pe el şi să pot începe cu adevărat să mă ridic şi să umblu liber. Mă ridicam înapoi la iluziile mele. O voce tot mai îndepărtată îmi cânta Next time, my dear Sebastian!

M-a trezit o altă Ea, umană şi polimorfă. Ea de fapt era acum prezentă parţial în toate fetele care mă priveau, ca pe un adevărat zmeu. Le eram recunoscător, dar nu poate fi deajuns. Realitatea e mai complicată, mai ales a doua zi după ce te duci cu pălinka în jos. Nu puteam înţelege nimic şi în starea aia nu pot întreba nimic. 

Nici dacă coloana mi-e fracturată pe bune, nici dacă toate vânătăile sunt adevărate. A trebuit să accept că mi-am pus tricoul pe foc, era lejer documentabil. Martorii misteriilor mele nocturne nu prea s-au consolat cu glumiţele de a doua zi, mai ales că îi trăgea aţa spre vot. 

Cel care a avut grijă de contactul meu permanent cu eu cel de jos dinăuntru a fost bunuţul meu prieten, Fluieraşul Frânghier-Şaman. Şi-a rupt blajin din ochii lui albaştri un Cerc pe deplin Întreg şi mi l-a oferit în cea mai usturătoare şi tăcută înţelegere. 

Deocamdată zmeoii nu sunt trecuţi pe listele electorale dar am certitudinea că am contribuit tocmai prin panarama mea la evitarea unei pontissime mascarade. 

Aşa am urcat Feleacul pe lângă bicicletă, zumzăind teme muzicale printre dinţi ca să evit invazia gândurilor. Ooo, tu Deal al Durerii ce drag îmi eşti! Am dormit vreo 40 de ore, cu 3 pauze scurte să gonesc graurii din mândreţea de vie târzie şi să mă asigur că totuşi exist.

Din somnul ăsta plin de cele mai edificatoare vise, m-am ridicat cu o forţă nouă, până aici şi acum. Asta sunt sigur şi nu mă mai mir că ţine aşa mult. Am făcut pace cu nevoia mea cea mai ascunsă, de a o simţi pe Gaia cea adevărată sub picioarele mele. Ar fi mai bine spus la picioarele mele. Nu ştiu la alţii cum e, dar pentru mine fundul iadului nu e decât o întâlnire cu Gaia cea adevărată. Întâlnirile mele cu Principiul Feminin aici pe Terra nu s-au încheiat, dar aleg să nu mai vreau să cuceresc nimic. Aleg să îmi cânt mie propriile victorii.

Totuşi, aş vrea să vă pot asigura, domnişoarele mele, că nu o voi mai lua razna din cauza frumuseţii voastre. Dar cum nu se poate şti când ni se termină serialul vieţii şi începem unul nou mai sus, vă aştept la o cafea, ici-colo, în Acum-ul meu cel mai riscant. Cu cea mai cruntă corectitudine la care mă pot ridica, admit că deocamdată nu mai pot promite nimic. Sunt doar un copil smeker care nu a început să chelească degeaba (citez din memorie o veveriţă). Nu mă pot opri din a mă răni din când în când cu zâmbetul vostru, dar vestea bună e că în paradoxul lor asumat, chiar şi pământenii pot pluti!