Mai nou, cel mai mult îmi place să-mi petrec timpul acasă, remodelând în linişte undele sonore primite din mediul înconjurător şi reintegrând zgomotele şi înjurăturile cotidianului în câmpuri estetice de rang obligatoriu alter-nativ: parinferior-imparsuperior, taie parinferiorii cu
lovituri
aposteriori, îmi pari suferitor, uite c-apare sperietoarea cu parul. Aşa am găsit-o, căutând întâmplător pe un forum de specialitate, pe biata zmeoaică dependentă de chirurgia plastică, ştiinţa oarecum înrudită cu Fonochirurgia.
Ca orice om, am zile proaste.
Dar în zilele mele bune, nu îmi lipseşte materia de bază: sunetele şi zgomotele, care se lasă frământate de mâinile mele într-un aluat docil, totuşi viu; editat prin cooledit, aluatul ăsta prinde forme indefinite. Şi îmi place să caut-găsesc tot felul de reţete noi.
Din pilaful
live de pe
vremuri, mereu proaspăt, gustos şi consistent, muzica a devenit pentru mine, cel de acum, un imens depozit, un munte de conserve ce aşteaptă să fie ordonate, începând de la periferiile sinelui.
Weekendul ăsta mi-am făcut de lucru cu nenumăratele feluri de măsline, împrăştiate în amintirile random ale unei decade jumate, turbotrăite de mine fără mine. Am amânat de prea multe ori inventarul auditiv general. Am început deci zilele astea, timid, stivuind 314 baxuri de conserve cu măsline sonore aduse de prin toate colţurile lumii mele sufleteşti.
Dacă se întâmplă să dai peste o măslină stricată, una care sună nasol în sine, în tine sau măcar în mine, trebuie cât mai rapid izolată de restul, altfel tot viitorul va suna fals.
Îmi amintesc cum o întreagă simfonie de Şostakovici a fost compromisă de o mică măslină trombonată filarmonic prematur, şi publicul a trebuit să înghită tot tacâmul de dragul dirijorului; dar eu am simţit că gustul de ansamblu era foarte subtil modificat.
Am discutat după concert nuanţele gastrofonice şi ne-am verificat reciproc papilele auditive; era discutabilă însăşi soarta respectivului trombonist, care scăpase măslina alterată în ditamai ciulamaua selectă. Le chef d'orkestre îl pândea într-o mână cu bagheta şi în cealaltă cu satârul: "Am uitat de becar", şi-a strecurat scuza vinovatul. Absolut previzibil, dealtfel.
Dacă de exemplu ţi se oferă un
sunet secret şi vrei să îl hăpăi ca să faci banu' şi maţu' gros, e mai comod să apelezi la un specialist fonochirurg. Acesta pur şi simplu analizează unda şi îţi revelează secretul. Cu comisionul de rigoare, că
nu mulţi ştie cum ce s-aude. De exemplu, ia ghiciţi voi ce-i unda asta:
Unii ar putea spune că e o încuietoare de uşă.
Alţii, că e o broască râioasă beată ce iese şi cade înapoi în apă.
Eu n-aş paria că nu sunt ultimele două picături de ambrozie ce cad în gâtul meu duminică dimineaţa.
Cum înţelegem ce auzim?
De aici începe să opereze imaginaţia cu bisturiul său virtual.
Se ştie că auzul este o treabă efemeră ca orice simţ, dar mult mai fin decât văzul, de exemplu.
Dacă păstrăm proporţiile, când auzim că ne strigă cineva de pe partea cealaltă a pieţei aglomerate, e cumva ca şi cum am vedea cu ochiul liber un şoricel de pe Lună, în
eclipsă totală de Soare.
Se mai ştie încă un lucru: acuitatea auditivă scade odată cu înaintarea în vârstă, ceea ce nu e prea liniştitor pentru sensibilosul auditiv din mine. În plus, de câţiva ani, mă sâcâie sporadic un sol# în urechea dreaptă, ca să mă panichez şi mai tare. Totul trece.
Eu lucram mai demult, adică până mai deunăzi, cu şapte şaisprezecimi de normă normal normalizată, la secţia de Chirurgie Fonică a Occipitalului de pe lângă Sanatoriul Nemărginirii Sibiului. Zic până mai deunăzi, pentru că salariul meu era cotă parte din profitul general, şi draga mea doamnă directoare mi-a explicat timp de 14 ani că nu se merită să mai continui stagiatura. I-am explicat şi eu de ce nu pot altfel:
- Eu am lucrat pe nasturi şi bani de ţigări, doar ca să capăt experienţă în domeniul acesta de frontieră ştiinţifică, doamnă.
- Da Zmeoiule, ştiu, şi apreciem cu toţii eforturile tale sisiflitice (mereu mi-a băgat strâmbe şefa, m-am contaminat din păcate cu pseudobâlbâlurile ei), dar uite, îţi sugerez să te faci şi tu
frilensăr, e mai rentabil azi.
- Şi cum credeţi doamnă că pot eu să îmi măsor talantul fără echipamentul de aici?
- Păi am vorbit deja la contabilitate, şi poţi să iei toate plăcile de sunet, mixerul, microfoanele cu tot cu cabluri şi stative, numai să te duci acasă.
- Doamnă, aici am legat prietenii inestimabile, nu e chiar aşa simplu.
- Mda, asta aşa e. Dar vei putea vorbi pe skype cu gagicile, după program bineînţeles. În plus, eşti obligat să predai la timp wav-urile curăţate de urlete şi crizele pacienţilor, ca şi până acum.
Asta era. Am aflat după câteva zile că aveau un fonochirurg nou pe felie. Vroiau să scape de mine, care compusesem imnul pentru fetele de pe saloane, care îndurau tot greul. Aveau şi ele nevoie de o relaxare, aşa că le-am oferit un
gospeluncal inspirat din realitatea proximă (crâşma gării). Pentru că nu veneau la ele numai băbătii nostalgice după
eugenie, fredonând valsuri interbelice. Grosul pacienţilor era format din puştoaice sinucigaşe, cohorte de dubstepperi, kidăraşii ăştia pe legale, dependenţi de subwoofăre, şi care toţi făceau tare urât dacă nu-şi luau skrillexu' zilnic. Eu cică trebuia să le strecor armonia în suflet, printre cici-paua-paua-tuf-taf-urile ce le îngurgitau pe urechi. Greu task, şi aşa mai deunăzi mi-am băgat demisia. De aia l-au adus pe ăla nou. Se ştia la platane, cosea undele direct din soft cu ochii pe bulanele dragelor mele asistente, nu manual, bibilisticologic, ca mine. Am înţeles că am ajuns exponabil, vorba lu' Simion.
Pop Simion.
Aşa că stau s-ascult cum curge ţeava, râul, ramm-ul, şi aşa mai departe.
