M-am întâlnit zilele astea pe stradă cu Beku Leru', care după prima cinzeacă matinală mi-a explicitat bineînţeles teoria inventării becului. Ideea ar fi că ideea lu' Edison nu merită laurii, atribuirea ce i s-a făcut ulterior biznizmanului e un mare abuz, faţă de adevăraţii oameni de ştiinţă, obscurii inventatori ai arcului electric; istoria becului ascunde deci intrigi extrem de interesante, oare ce va urma?...oh becule de ce stai aprins, doamne ajută-ne să ne luminăm şi cu altceva nu doar cu votkă, de becurile astea economice ne-am săturat deja, care-i sensul luminii fără întunerec, etc. Filosofii de speluncă sordidă, vorba unui prieten vechi.
După o sutăcinzeacă, Beku Leru' s-a pus pe cântat, că doar în crâşma gării era ca la el acasă. Am simţit că e timpul să mă retrag, dar beţivelu' s-a agăţat de mâneca mea:
- Ui acia un cadou pentru tine! Iniţial era pentru onomastica lu' nevastă-mea, da' momentan am ceva meciuri cu ea, şi m-aş bucura să îl ofer cuiva. Dacă te-am întâlnit, e al tău. Numa' ui.
Şi scoate din buzunarul din dreptul sufletului un breloc cu luminiţe.
L-am luat timid şi uimit. Nu eram sigur ce statut am în capu' Beku Leru'lui, eram vexat de-a binelea. Restul navetiştilor se cam mirau şi ei. ne holbam cu toţii la curcubeul spontan de pe tavan.
- Încă un rând de întunerec pentru toată lumea, s-a ocoşit subit, dar deloc surprinzător pentru toată lumea din crâşmă, Beku Leru'.
- Eu trebuie să mă întâlnesc cu un prieten, e un pădurar deprimat şi foarte punctual, nu-l pot lăsa să mă aştepte în frig. Mersi de invitaţie, trebuie să plec acum.
Şi am ieşit afară resemnat. E o preafrumoasă vreme, nu am timp de pierdut.
Pe tren azi-noapte în vis m-au întrebat doi copii dacă ştiu să mă joc. Am enumerat absent ce jocuri îmi mai aminteam: spânzurătoare, schenkel, pac-pac...
Am convenit să ne jucăm de-a watti-ascunselea, după care copiii au dispărut ştrengăreşte în tufe. Provocat astfel, am pus capul la perete, am numărat, şi când să pornesc să-i caut, mă aflam gol subit pe o scenă goală, plină-ochi cu ochi jur-împrejur. Din întunericul viu am auzit câteva râsete şi remarci şoptite, râsete la adresa mea. Nu îmi era chiar frică, dar nu prea ştiam ce să fac cu mâinile şi picioarele, mă încurcau, aşa că m-am gândit să mă trezesc.
M-am bucurat să mă trezesc şi să văd că încă eram în vizită solitară în Brazilia, cazat la un hostel în centrul oraşului. În cameră aveam scorpioni, inofensivi după spusele recepţionerei. Dar când am zărit un miriapod de-o schioapă lenevind printre aşternuturi, am clacat.
Am ţâşnit, în pijama, direct la cafeneaua din colţ, unde am zărit o faţă nurlie:
- Aşa se umblă prin centrul oraşului, dom'le?
- Mă scuzaţi, cafea aveţi? Era o tânără chelneriţă aparent foarte liniştită.
- Încă nu am deschis, dar luaţi loc, vă aduc imediat. Cu lapte?
- Şi banane.
- Poftim?
- Mă scuzaţi, mă gândeam la altceva.
- Vă rog să ieşiţi. Imediat, altfel chem gardienii.
- Domnişoară, e o neînţelegere. Gândeam cu voce tare, nu v-am jignit cu nimic.
- Afară!
- Văd că tinerii din ziua de azi dacă au ceva de spus, se reped să dea afară tot, nu mai au timp să rumege vorbe care nu le convin. Trebuie să ghicesc ce se aşteaptă de la mine? Vă previn că şi eu ştiu să mă cert fără motiv şi fără stress.
- Domnule, dumneata eşti nebun?
Am ieşit şi din visul ăsta.
M-o fi înţepat un păianjen în palmă azi-noapte? Sau poate un scorpionaş, ceva veninos acolo?
Acum mă scarpin de zor, mă gândesc că sunt în realitate, dar nu mă pot gândi la nimic.
P_n_t.
După paraziticele În focuri, care rămâne clipul revoluţionar al acelei vremi, mi-a atras atenţia şuiul Cu zâmbetul pe buze.
Piesa sună oarecum atipic pentru Miki & Co. Am auzit-o live în Boiler la Cluj, fiind prezentată ca o piesă nouă. M-a confuzat puţin atunci, bănuind instant aroma Weezer (ceva sunet a la Buddy Holly). Când am văzut în clip ce dume lejere dau băieţii (tobarul Dobrică e în superformă) şi mai ales cât de bine surprinsă e realitatea (în restaurantul minunat, cu atmosfera aparent nasoală, oamenii aplaudă la sfârşit, deci muzica funcţionează, pentru că fanii nu sunt hipsteri).
Deci tot aparatul de management muzical e scurtcircuitat. Patronul restaurantului e diy, are încredere că trupa asta îl va scoate din strâmtoare.
Apreciez că nu s-a ajuns la atmosfera grotescă Death in Vegas (şi în Dirge, bătrânii dansează).
Autoironia rămâne un dar preţios printre artiştii români, care se tem tare de tot să îşi chestioneze statutul oricum firav. Show-biz-ul românesc nu înghite fente, e protejat dinăuntru de obedienţă şi semi-valori. Odată intrat în horă, nu poţi fi atât de "iresponsabil" încât să îţi rişti pita şi renumele. Cine îşi asumă voluntar riscul să devină un nimeni printre Bănică, Smiley, etc.? Principii de genul că un artist face ceea ce libertatea sa îi arată, sunt copilării printre boşii muzicii româneşti.
Curajul Şuilor (era Junkyard, da!) merită menţionat, chiar dacă tardiv şi aproape inutil (uităm mult azi).
În acest weekend am atacat aproximativ o ladă de bere şi nişte probleme matematice mai vechi, citind mahmurel pe wiki. Amintiri de vineri din DaVinci, apoi Dürer.
Stare de aia de sfârşit de almanah, rubrica ştiaţi că:
un număr se poate ridica şi la triunghi, nu doar la pătrat?
(triunghiul fiind dreptunghic isoscel totuşi)
1 ridicat la triunghi e 1.
2 ------//--------- e 3.
3 ------//--------- e 6.
etc. Formula e simplă şi din punct de vedere vizual, nu o mai scrijelesc aici, rămâne temă pentru curioşi.
Aşa mi-am amintit de primele mele eforturi de pe vremea facultăţii. Visvedeam teorema lu' Pitagora nu generalizată, ci muzicalizată. Credeam că doar mie mi-a venit a muzicaliza formule matematice. Apoi am aflat, odată cu internetul, că s-a făcut demult asta. Am început să caut softuri, ca să duc mai departe limitele cunoaşterii, să aduc de acolo ceva nou. Am dat de mlaştina numerelor suprarealiste, de teoria numerelor foarte mari, şi de alte teorii şi sisteme logice.
De pildă, Secţiunea de Aur. Nu doar că se vede frumos şi arată bine, dar sună armonios şi poate că miroase la fel de bine. Nu trebuie nici măcar să o cunoşti în reprezentarea ei matematică pentru ca să o foloseşti. E o reacţie instinctivă a naturii, deci a multor creatori. Un fel de feromon al structurilor universului uman.
Apoi am ajuns printre fractali, rătăcitor pe limburile pământului: frumosul matematic nu se poate justifica matematic, prin el însuşi, are nevoie de un ceva nematematic pe care să se bazeze, o convenţie umană.
Din structură în structură, ca Rahan cu Tarzan pe aceeaşi liană, aşa am ajuns la analiza situaţiilor de viaţă.
Ce formă are limba mea? Dar franceza? Dar esperanto?
Unele limbi sunt vii, altele mor odată cu cei care le vorbesc singuri. Unele sunt grele, uneori mov, alteori străine.
Sensurile structurilor lingvistice depăşesc orizonturile matematice, la fel cum simbolul depăşeşte structura, pe care o înglo(db)ează.
De exemplu, dacă spun expresia A = "pai cu pai se face grai"
Cu siguranţă se poate ghici zicala cu care din punct de vedere fonetic-structural ne învecinăm.
Dar pentru un computer, este - încă - destul de greu să genereze, să traducă, să echivaleze, să înţeleagă sensul de ansamblu al cuvintelor, nu doar pe fiecare separat. Structura ritmică sonoră e aproape identică, cantitativ avem acelaşi număr de litere, dar sensul nu e apropiat.
Sensul? Cum s-ar putea găsi oare o regulă de înţelegere, de explicitare a sensului unei asemenea învecinări? Nu cred că este doar o relaţie de asemănare, ca în cazul aluziei.
Studiind absurdul în formele sale actuale, un indiciu ar fi următorul.
Fiecare om înţelege ce poate, în cazul unor expresii aşa-zis absurde.
Luată în ansamblu, expresia A nu ne spune nimic coerent.
Nu putem lega noţiunea de pai de cea de grai, pentru că omul nu se hrăneşte cu paie, şi animalele nu grăiesc.
Mă gândesc în paralel la alte expresii:
- "umblă porcul cu paiul în gură". Meteorologicamente, cică atunci se schimbă vremea.
- "stă ca porcul cu mărul în gură" Adică eşti puţin fript.
Dintr-odată parcă înţeleg!
Dacă porcii se întâlnesc din întâmplare şi fiecare are un pai în gură, atunci sunt şanse să se deschidă o lungă conversaţie despre vreme. O scrofeală în toată regula. Ăsta poate fi un sens, îl simt!
Se poate să înţelegem expresia A şi altfel.
Pentru o viespe căzută în sticla mea de vin (mda, roşu-dulce), să-i întind un pai ar fi binevenit. Dacă sticla e pe terminate, trebuie să înnădesc două paie, şi să mă concentrez puţin ca să o pot salva. Probabil graiul ei se va dezlănţui într-un bâzâit insistent de mulţumire, sau mă va vâna cu acul erect.
vespa agonopterix...in vino veritas!
Trebuie să recunosc. Zicala de la care am pornit acest excurs linguristic, deşi o înţeleg, nu o pot explica:
B= "dar din dar se face rai".
Adică, dacă noi toţi dăruim, vom trăi fericiţi, ca în rai?
Dar, de ce "din"?
Logic, asta înseamnă că să dăruieşti din ce ai primit în dar.
Circuitul cadourilor de nuntă poate confirma asta practic, cu toată rotaţia de mixere, tigăi, vaze, tacâmuri, perne. Neamurile îşi dau deci dar din dar (uite 5 d-uri)
Însă cred că esenţa lui "din" e alta. Sensul gramatical corect este identic lui "cu". Dar se zice "dar din dar".
Nu se cheamă aliteraţie, ci protopolifonie cvasi-inefabilă de origine populară: d(a)r d(in) d(ar) (se face) r(ai)
Aş justifica deci "din"-ul ca un factor prezent din raţiuni de muzicalitate fonematică.
Acum, dacă suprapun semantic cele două expresii A+B,
voi încerca să generez un nou sens, tot mai valabil în acest început de malromileniu:
C= "de primeşti în dar un pai, urci în rai fără de grai"
Deşi suntem cu toţii o apă şi un pământ, vremurile se schimbă. Noutatea nu e un lucru nou pentru muritori. Mulţi dintre noi suntem convinşi că ţinem pasul cu vremurile, pare destul de uşor din interiorul clipei.
Tema zilei de azi, proaspăt începută, ar fi muzica pentru toate felurile de enoriaşi.
Orice cult religios utilizează muzica, unele chiar abuzează de fondul sonor ca pricipal mediu de transfer al sacralităţii. În trecut, muzica era prin însăşi mijloacele ei de receptare, complet sacralizată. La 1700, nu se concepea ascultarea muzicii decât cu o ocazie specială, în contexte bine definite: la nuntă, la înmormântare, la horă, la crâşmă. Muzica la sat urma ciclurile naturale. Era cu totul nefiresc să laşi toate treburile baltă şi să asculţi în coontinuu muzică, pentru că să zicem erai deprimat. De aia ancestorii noştri nici nu se puteau autodeprima, pentru că le era imposibil să asculte toată ziua emo, dark-wave, industrial-doom, minimal-house, etc. Doar nebunii fluierau viitorul, dar ei aveau corabia lor special destinată.
În oraşe, muzica cultă, cea de cameră de exemplu, dobândea şi ea inevitabila sacralitate. Nobilii care erau capabili să producă evenimente muzicale trebuiau să respecte coduri sociale şi dogme precise.
Fără prea multe alte lămuriri, ajungem acum la muzica privată. Cea care e doar cu tine. Poate chiar părea să fie a ta, dacă o faci. Oamenii au orgoliul ăsta, e esenţa actului creativ.
Toată omenirea cântă, şi fiecare dintre noi cântăm. În gând, cu voce tare, cu stomacul sau cu fundul, cu ce putem.
Revin la cei din trecut, cei care se delectau, se alinau, se consacrau, se trezeau cu muzica. Oricine simţea nevoia aceasta (încă sacră, atunci) lua din când în când scripca din cui, sau se aşeza cuminte cu degetele bine spălate la pianină, ori cioplea instant din brişcă un fluieraş din socul de pe costişă, ciciton tin, un berimbau ceva, şi-i dădea bice, pe făcutelea. Cei care erau afoni notorii, stăteau în preajma celor care cântau, sau plăteau gitanilor, deci muzica funcţiona în felul acesta.
Ei bine, să ne gândim puţin ce se petrece acum. Fără nostalgii, programe ideologice şi alte fâsuri.
Azi revin cu forţe noi la tema asta, după ce
m-a lovit
acum câtva timp exact unde mă durea mai tare.
Câtă muzică e în jurul nostru, la nivel cantitativ. Câte căşti vezi pe urechile trecătorilor în metropole. În câte taxiuri, lifturi, toalete, bancomate, ghişee, birouri, staţii de aşteptare, nu sună muzica? Toate locurile vor să ne încânte. (Ah, mi-am amintit: fuck those bus-station radios!) E ca şi cum dacă nu auzim muzică non-stop, murim. Mai ceva ca nevoia de aer. E ca un simptom, dom'le.
Calitativ, ce mai naşte muzica în noi?
Un surogat omniprezent, o plăcere tocită încă de când ascultam ghemuiţi într-o burtă, o gâdileală obosită a timpanelor noastre fisurate la naştere de propriul strigăt.
Eu mi-am rătăcit muzica destul de recent. Foarte bine, pentru că abia aşa îmi puteam da seama că menirea ei nu e să fie a mea. Până acum câteva luni, mă luptam ca prostul cu idealuri în mână. Vânam voios muza, pe cât de jucăuşă, pe atât de inexistentă. Şi mă consolam cu aiureli. Îmi rezervasem mica aroganţă de a mă crede artist, deci ceva special, diferit, bla bla, când vedeam masele la mall cu feţele blank, cu toţii împresuraţi de sunete, bucuroşi că se aude muzică de mall.
Sau radiourile, canalele de muzică. Marele factor desacralizator al muzicii. Spiritul în care se difuzează muzică, e total anti-sacral. E cotidian, e lejer, e extrem secular. Ca mediu sonor, un aparat de radio te lasă fii cu ale tale, să îţi faci treburile mai bine. Fabricile produc mai mult, traficul e mai fluid (datorită radiourilor de qatralioane de melodii de kakamaka ), rock nu mai e un mod de viaţă, ci un monoton playlist rockefem.
Muzica e obligată să percuteze, să rupă boxele, altfel nu o mai prea luăm în seamă, nu e ok, nu pătrunde. Fiziologic, dacă nu are başii, mediile şi înaltele bine meşterite, dacă ".wav"-ul nu are procesată dinamica la maxim, nu porneşte spre suflet. (Sufletul fiind de fapt un concept-stafidă, ca şi restul cuvintelor mari ţâpate fain în budinca asta matinală) Am o amintire, sau poate un vis din copilărie. Prin anii '80, pe stadionul Inter Sibiu, Tudor Gheorghe cântă cu o chitară acustică în faţa a 10.000 de oameni. Toţi tăceau, se auzeau şi arinii din parcul de lângă.
Am ajuns să urăsc în unele momente muzica.
Am simţit cum o piesă considerată preferată, în contextul nepotrivit mă agresează.
Şi nu sunt hater, ci doar critic. Nu propun nimic în afara auto-reflecţiei. Fiecare cum poate.
Deci nu am o problemă cu starea universală de fapt, ci doar cu mine.
Sincer, nu urăsc nimic. Totul e cum e, şi eu încerc să fiu cum sunt.
Dar vituperez acum de zor deoarece muzica mă subjugă uneori. Îndiferent de haine, e perfidă, se strecoară în mine când vrea ea: noaptea, ziua în somn, la masă printre oameni şi paharele cu sunet de cristal, sau în gândurile de pe budă. Nu ţine cont de voinţa mea, pentru că eu nu ţin cont de ce ar fi putut fi ea. Vine ca o curvă rafinată exact când sunt mai daun bai lău, dimineaţa vine sobră ca o sentinţă, la apus vine cu parfumul divin al inspiraţiei sacre, cu eşecul umanităţii, cu orice. Sunt sclavul ei veşnic însetat de ambrozie, şi pare de înţeles de ce înnebunesc unii. Uneori parcă mi-aş tăia ambele urechi, nu doar una, ca vincent tristanul.
Am o mare problemă cu mine, pentru că mai nou tac. Cu o încăpăţânare fără precedent.
Astfel, nu fără să vreau, accept faptul că în jurul meu muzica e utilizată eficient, se lasă abuzată fără jenă; muza de toţi uitată, pe care o căutam quişotic, iată e ocupată 24/7, face blowjob tuturor idiomurilor, transpiră ca un sudor. Adio ambrozie!
Am o problemă, pentru că nu sunt destul de oldschool încât să mai fac ceva pentru ceilalţi.
Pentru că ascult încordat liniştea din vacarmul infernal al pub-urilor.
Pentru că mai sunt capabil să aud muzica de dincolo de perete.
Pentru că dubstep-ul e un tren plin cu extratereştri pe care îi deportăm cu cruzime înapoi în Univers.
Pentru că unii folkişti ucid câteodată vrăbiile în zbor prin ignoranţa şi nostalgia lor de rahat.
Pentru că toate necuviinţele noastre sună bine şi nu mai are cine să ne pedepsească.
Da, nu mai are cine, lăsaţi fanatismul.
Pentru că fiind om, sunt surd cel puţin 15% chiar dacă vreau să ascult 100% alt om.
Pentru că ne fug gândurile şi nu ne mai auzim propria voce.
După câteva decenii cu siguranţă, dacă nu cumva pentru prima oară, bulevardul Victoriei are sens unic. Mă derutează incredibil. Ies în stradă din casă, şi mă simt oarecum obligat spre dreapta. Nici nu am permis, sunt doar un pieton, dar pe trecerile de pe strada mea nu mă mai pot orienta..
Păi ideea de victorie presupune doar o unică direcţie? Hotărârea necesară ca să învingi predispune la o focusare exclusivă, asupra unui singure ţinte? Sau, ne este dat un sens unic. Spre în sus, propagă unii. Alţii, mereu înainte! Poate puţin puţin şi în sus, deh.
Din ceea ce cred eu că înseamnă această schimbare, unicul sens unic acceptabil ar fi cel al autocunoaşterii.
Nu ne putem cunoaşte pe noi înşine doar pentru 2 ani, după care ne relaxăm puţin pe străduţe, şi apoi să revenim inocenţi în luptă. Pe sens unic, nu prea ai opţiuni.
Deşi se ţinteşte fluidizarea egoului prin sensunicizare, prin clasica sperietură malrauxiană "ori...ori nu va fi deloc", sinele rămâne împovărat de prea multele-i ambuteiaje interne; nicio cunoaştere nu poate avea sens unic, pentru că ar deveni treptat dogmă, un etern sens giratoriu. Din care frica nu ne poate scoate.
Sensunitul zilelor noastre, holisticitatea vremii, este cauza oricărui sens particular, fie el oricât de unic.
Oh serioşilor domni
Îndreptaţi-vă rugile
vântului prostituţiei,
feţelor voastre şi
harpiilor lui Oedip.
Nimeriţi pieptul meu
plin cu puroi bun de strâns
Oh domnilor, cu peştele vostru
pe care îl împrejmuiţi, de peste tot
Şi tu omule, mereu vei îndrepta
peştii tăi spre mine
Dar eu voi exista mereu
pentru că exist mereu
al naibii de bine
Începe Sisif s-alerge
feţe grase să-mpungă
în coarne cu un copil dolofan.
Cu un zâmbet
Îi despic obrajii trandafirii
De-aia că mă simt însetat.
Şi harpiile oedipiene
ginesc pieptul meu
etanş, umflat.
Când scriu uneori oarecum simt nevoia să nuanţez cumva, iar dacă refuzul cuvântului ajunge insuportabil, a scuipa devine oarecum singurul mod de eliberare a tensiunilor mele euristice, tastatural-caligrafice. Repetiţia redundantă, care spune acelaşi lucru repetându-se, atât cât e necesar din punct de vedere tautologic, ar fi o altă metodă de nuanţare, oarecum mai solicitantă, în special pentru cei care nu vor să repete oricum. Oare chiar e mai bine să spui acelaşi lucru, ca să poţi trăi mereu clipa, decât să vorbeşti prostii dar să ai idealuri?
Niciun lucru nu poate rămâne acelaşi lucru.
Orice lucru e gândit oarecum prea clar,
îl simplificăm ca să îl înţelegem.
Oarecum.
