din lumea lui Hank

Jumeo & Rolietta

...O! inima-mi adevărată fu, nu ştii,
Deşi pare prezentă, flama-mi scade
De tine să mă rup ce greu va fi
Ca şi de sufletu-ţi ce-n pieptu-mi şade...

Lipsa totală a numelui poate fi relativ uşor practicată astăzi. Anonimatul a devenit chiar şi un mod de viaţă. Pseudonimul înseamnă a crea ceva şi a semna cu alt nume, deci a spera totuşi la o colectă indirectă de lauri. Ca reţetă, misterul pseudonimului atrage uşor (vezi Banksy), dar pe mine mă preocupă anonimatul. Pentru că obligă la abolirea ego-ului. Să creezi ceva doar de dragul creaţiei, să nu laşi semnătura. E foarte greu în momentul ăla când vezi creaţia ta încheiată.
Şi ajung la dragoste, atunci când rămâne anonimă. Absolut cea mai plenară şi mai riscantă formă de iubire.
E sublim să te bucuri de prezenţa cuiva fără să trebuiască să cunoşti decât acea prezenţă.
E riscant dacă te vor cuceri temerile - ştim că nu va dura.
Mai ales când se manifestă în alte planuri decât pe Scenă, cum îi plăcea să-i spună Skspr vieţii.

    

La stele, -n crâşmă, -n cartier

Batem ţara-n lung-n lat, cu ploaia' de cap ne-am luat.

- Mă luaţi şi pe mine până la Sibiu?
- Da' unde mergi?
- Păi la Sibiu. Da' nu am bani.
- Atunci stai jos.
- Ăă. Deci mă luaţi?
- Nu măi omule. Stai jos. Afară. Închide şi tu uşa aia.


Sau alta (citez din memorie):

- Farănzi nah Budapest orghior?
- Nain, ih nain.

drum drum bum bum
pe dealuri şi câmpii
deliiR.

Beku Leru'
înviorat la dulie
din weekendul trecut
paranghelie pe felie
cu eminenţa sa
Nelu'Ceferistu'
şi cortegiul de
Steluţe Durde
rătăcite prin crâşmele
doar nouă necunoscute
din ecuaţia cu rădăcini
prea adânci
sar două soluţii
Ori sărim tare
ori turtă pe burtă
cu toţii ca peştii
deodată în banc
aerial spectaculoz
pe zonă
direkt
hai kokoronă.


Ideea ar fi s-o prind pe baba de zulă. Pe la Bukales, că la Cluji am ratat-o de două ori

Meteorolog fără voie

am fost la terasă aznuapteh şi nişte vecini de masă povesteau cam aşa.

DOMNUL SMITH: Toţi Bobby Watsonii sînt comis-voiajori.

DOAMNA SMITH: Ce meserie grea! Şi totuşi ies bani frumoşi de-aici.

DOMNUL SMITH: Da, cînd nu e concurenţă.

DOAMNA SMITH: Şi cînd nu-i concurenţă?

DOMNUL SMITH: Marţea, joia şi marţea.

DOAMNA SMITH: Oho! trei zile pe săptămînă? Şi ce face Bobby Watson atunci?

DOMNUL SMTTH: Se odihneşte, doarme.

DOAMNA SMITH: Păi de ce nu lucrează în astea trei zile, dacă tot nu-i concurenţă?

DOMNUL SMITH: De unde vrei să le ştiu eu pe toate? Nu pot să răspund la toate întrebările tale

idioate!

DOAMNA SMTTH, ofensată: Spui asta ca să mă jigneşti?

DOMNUL SMITH, zîmbind larg: Ştii bine că nu.

DOAMNA SMITH: Toţi bărbaţii sînt la fel! Staţi toată ziua cu ţigara în gură sau vă daţi cu pudră şi

cu ruj pe buze de cincizeci de ori pe zi, asta dacă nu beţi în neştire!

DOMNUL SMITH: Dar ce-ai zice tu dacă i-ai vedea pe bărbaţi făcînd la fel ca femeile, fumînd toată ziua, dîndu-se cu pudră şi cu ruj pe buze, şi bînd whisky?

DOAMNA SMITH: Pe mine asta mă lasă rece! Dar dacă o spui ca să mă scoţi din sărite, să ştii că... nu-mi plac deloc glumele-astea, ştii foarte bine! Aruncă ciorapii cît colo şi-şi arată dinţii. Se ridică.

DOMNUL SMITH, se ridică la rîndul său, se îndreaptă spre soţia lui; cu tandreţe: Ah, puişorul meu fript, de ce scoţi tu flăcări pe nări! Ştii bine c-o spun în glumă!

(O cuprinde de talie şi o îmbrăţişează)

Fără pământare

M-am plimbat singur prin oraş ieri.
Am trecut pe lângă schela unora, drişcuiau de zor faţada unei case vechi, renovată fain.
S-au uitat la mine, şi unul a comentat - "ăsta-i elvispreslist de ăla".
Deşi am zâmbit amabil şi am trecut mai departe, trebuie să scriu acia că m-am enervat puţin.
Cum adică? Dintre toţi eroii din istorie (grosier!), tocmai pe Pelvis Restley, mega-genunchistul anilor '50, l-a chitit drişcarul pentru înfăţişarea mea? Mi-am zis în minte că sunt prea suspicios, nu semăn deloc, nu am cum să fiu atât de, atât de...

Electizant final, în mod cert Elvis nu era pe lumea asta în clipele alea. Sau poate nu avea pământare la microfon; am primit şi eu în bot flash-uri dinalea.

Acum o să mă răs-gândesc spre altceva. 

Mai pertinent ar fi ca cea care ne sus-poartă pe toţi, să fie numită aşa: Pământa. 

Masculinul din limba română nu-i cuprinde esenţa, în cazul acestui substantiv.

Restul limbilor (engleză, franceză, rusă, creolă haitiană, etc) desemnează Pământul ca entitate feminină.

Nu-i mare bai, nici românii n-o concep altfel pe Gheea, doar atât că-i spun Pământ. 

Nu se pot extrage sensurile cuvântului pământ, decât din sărăcia latinescului pa(ve)mentum, fireşte (romanii pavau peste tot pe unde călcau, zicând apoi că-i pământul lor...)

Planeta Pământ nu e doar pe unde călcăm, şi reprezentarea ei, în ansamblul culturilor lumii, duce inevitabil spre genericul pachamama.   

Legăturile mele nebănuite cu Pământa se manifestă la nivel de aluat primordial intern, precum în zicerea: "suntem toţi o apă şi-un pământ". Sunt pământos, mă mişc greu zilele astea. Trece cuvântul ca vântul peste gândul acesta. Mitologic, avem povestea apocrifă cum că înainte de ruperea din coasta sa, Adam convieţuia cu Lili, din acelaşi pământ făcută ca şi el. Poate de aceea nu i-a convenit cum se spărgea în figuri în jurul ei băiatu'... dar Faţă-Pădurice le ştie mai bine, el e cu de-astea.

...şi-avea cântu' legănatu'

Azi am ciocănit de zor cutia chitării, doar-doar vor ieşi piticii care mi-au căzut ieri de pe creier direct în gaura chitării. După solistica de graţie, nu a îndrăznit să scoată capul decât unul, nervos pe mine că am pierdut ritmul baghetei lui magice. Când să-l întreb despre ceilalţi smekerei refugiaţi în instrumentul meu, imediat  s-a băgat înapoi, speriat.

Apoi am pierdut vremea prin grădină cu ceilalţi pitici mai mari.
Foarte voioşi că împărţim amintiri din copchilărie,
am cules nuci cu toţii, de undeva de pe acolo.

Nimicul, înainte de toate

Nimicul e.

Vele, Love, Velo

Azi mă gândesc la micile Marii din viaţa mea. Este sărbătoarea cea mai aproape de sufletul meu, pentru că nu e balamuc ca la Paşti, şi nici beţie de 2 săptămâni ca la Crăciun. Adică pot fi atent cui trimit sms. Sorella mia fiind cea mai mare mică-Maria - desigur va citi cândva - pot spune că mă bucur că avem în familie numele acesta.

Piesa asta probabil azi e frecată de zor la nivel global, pe univers occidental adică. Cu motiv deasemenea aniversar, sunt nevoit să mă proclam The Fake-Picard! Azi sunt foarte bucuros că am reuşit să rezolv un puzzle destul de dificil. În explorările mele ale noii generaţii, printre altele am fost intrigat de aciditatea crescută a serialului Star Trek, care administrat în exces - aşa ca în cazul meu - poate induce adevărate crampe mentale. O parte din cenuşa creatorului serialului, Gene Roddenberry, alături de o parte din cenuşa creatorului ideologiei hippie, Timothy Leary, au fost prin anul 2009 trimise pe orbită, căzând înapoi şi arzând în atmosferă. Puzzle-ul nu este cum poate arde cenuşa, ci care era aportul adus de universul hipioţilor la reperezentarea Universului în sine, aşa cum apare în Star Trek. Mă rog, proiectul Celestis îşi propune să îi expedieze definitiv pe cei doi pionieri în galaxie, în 2014. Vivat! Venind toamna acum, nu se ştie care va fi direcţia de trai a Zmeoiului. În altă ordine de idei (sau nu tocmai), bicicleta unui prieten m-a inspirat înspre un cântec vag, purtându-mă ca gândul şi ca vântul, într-o zi prin Sibiul însorit, spre Sanatorium, acolo unde mă aştepta pisoiaşul Hamlet.

Cei Guevara nu dorm - ep. 4

Weekendul trecut am reuşit să fac baie în Marea Neagră.
În ultimii 3-4 ani, adică ultimele două dăţi când am fost în Vamă, nu am reuşit să mă apropiu de apă.

 ...nu există apă!?

Pe drum am citit. Mi-am instalat cortul noaptea când am ajuns, şi am ieşit cu un vecin să ne dăm prin "oraş". Am nimerit la o terasă cu karaoke, noua mea pasiune. No women no cry, inna sea style. Autoironia îmi cere noi moduri de manifestare, iar karaoke-ul e perfect pentru un asemenea scop.

Vama e liniştită, un loc numa' bun pentru 30+işti. Sau cuminţenia o fi noua modă?

Am început să beau berici şi să fug de unele gagici, să mă uit după altele. Cam atât pot spune că-mi amintesc.

Restul mi-au fost povestite de la prietenii mei. Tind să nu-i cred, pentru că fiecare are dreptatea lui.

L-am întâlnit la o bere pe Radu cu standul fain şi buna lui dispoziţie dedicată special mie.

Şi pe Ghebe Jebu', stafia binevoitoare a Vămii, cu care am povestit pe îndelete despre Viaţa comună a lui Tzvetan Todorov, lectura mea curentă. Mi-a împărtăşit Jebu' câteva din experienţele lui, cum i-au furat cortul cu totul, prin ce locuri să nu merg că nu mai sunt cum au fost, unde e berea mai ieftină, ce gagici a prins el vara asta, etc.

Oricum, muzica şi pânzele alea albe de la Molotov au fost unica mea revelaţie. M-am dat cu ele noapte de noapte ca un adevărat zmeoi, paşnic şi solitar. Navigam uşor cu pânzele alea fermecate, la 200 de metri peste mare, spre larg şi înapoi, ca să mai iau o bere. 

În plus, peste valurile mării domnea Luna Albastră în Peşti (predispoziţie crescută spre ample fluxuri emoţionale) aşa că nu m-am lăsat păcălit de aparenţe şi propriile tentative de revenire în cotidian.

În amănunte se zice că zace respectivul. Combinat cu deschiderea pământurilor, a trebuit să am mare grijă să mă păstrez sus, la suprafaţa norilor, la viziunea de ansamblu.

Într-una din băile extatice nocturne m-am scufundat 4 metri. De pe fundul mării, luna se vedea incredibil (nu se găsesc pe net poze cu aşa ceva). 

Super-chestii, hand-made, hamsii, ciorbă la popas, totul foarte liniştit.

Cu prietenii, ca băieţii. Be be beeee, phuu iu iuu, bee be!

Am cântat puţin la chitară, împreună cu valurile mării.

Şi am adormit, bă conectăre!

În sfârşit.

Cei Guevara nu dorm - ep. 3

3. Österreich
Drumurile cuvenindu-se împărţite, după veacuri de singurătate cu asupra lor de măsură , Zmeoiu a oprit vâltoarea şi spontanul peisagistic, aterizând incognito o noapte la Cluj, pe Cetăţuia văratică.
S-a proptit sub castanul favorit, gândind la toate cele-n lume-n stele cu mâinile după ceafă.

"...Ce-ţi lipseşte? Nimic...de fapt totul. Parcă nimic totuşi. Sau, poate totul? 
Ba nimic, ba totul, hai fi sincer măcar odată cu tine însuţi...
Atunci stai. Nu mă mai nebuni de cap. Lasă-mă singur şi îţi zic dimineaţă..."

Aşa că a doua zi în ultima clipă am interceptat-o pe Tănăsikă, pornind amândoi cu semi-încredere spre Austria, una dintre ţările noastre separat-jumătăţos-amintireşti. Scopul călătoriei noastre urmând a fi clarificat eventual pe parcurs, de sub aripa mea bestiarică se iţeau în răstimpuri doi ochi dragi.  

în spatele ochelarilor ei de soare, claro que si...

Eu priveam viitorul apropiat cu nerăbdare. Presimţeam că ne aşteptau aventuri incredibile.

Împreună ne pricepem să mânuim imprevizibilul ca şi cum aşa trebuie să se întâmple. Sau ceva de genul ăsta. 

Aşadar sar peste drumul până la Budapesta, pe care am realizat că îl ştiu pe de rost, instalat lejer în maşina unui prieten. De la Budapesta încolo, să-i dăm cu stopul.

Ne-am pornit pe autopalyia M3, în benzinăria spre Gyor, şi aşa am ţâşnit-o de am ajuns prin Cehia, cu un ocol bonus de vreo 300 km. Muzică bună pe drum, oamenii chill care ne invită să stăm la ei în casă. Nu-i stress, venim de sus în jos spre Oesterreich, mai mult per pedes, că doar suntem în miezul Europei şi găsim de văzut multe. Boemia, Budweiser, de pe-aici au apărut.

Cu cortul la îndemână pe umărul stâng, urbanul se diluează. Putem fi oriunde vrem 

 Zilele urmează nopţilor, toate sunt cum trebuie. 

Nu m-am putut lămuri care ţară are peisaj mai pitoresc. Când eram în Cehia, ziceam că Cehia. Dar când am intrat în Austria, totuşi mă răzgândisem. Nici Tănăsika nu era prea decisă, de fapt timpul ne petrecea lin pe dinăuntru. Simţeam vorbele noastre paliative, cum esenţialul intra direct la inimă.

  Aerul curat fiind prea benefic, de pe-aici mi-am cumpărat tabac Gauloises, să mai echilibrez situaţia 

După ce am fumat o ţigară, am făcut o poză acestei case. 

 ...casă, ca să am ce răspunde unui eventual djinn binevoitor, care mi-ar îndeplini o dorinţă! 

Ei bine, după vreo 2-3 zile de rătăcire oarecum programată, am ajuns prin sătucul Stralegg, parcă. Aici, doamnelor şi domnilor, domnea un fel de pace edenică standard. Natură, casă, râuleţ cu răţuşte, maşinuţă, linişte. Tot dichisul.

  Vroiam demult şi nu ştiam, să simt şi eu cum vine asta.

Am pornit-o din nou. Castelele treceau pe lângă noi, şi Tănăsika ar fi vrut să afle ţinta. Deoarece aveam de-ale gurii fain-finuţ, i-am explicat zicala tiristului în varianta prescurtată: drumul contează.

Şi ce să vedeţi dumneavoastră dragilor, ce păţim noi! După o plimbare mai serioasă, de urcuş pe căldură, discuţii despre ce e Europa, criticisme uimiri chestii, ajungem unde (parcă) vroiam să ajungem!

...numai când am ajuns ne-am dat seama că aici vroiam să ajungem!

În acest loc, era o băncuţă. Cum ne-am aşezat noi osteniţi, după câteva clipe ne-a învăluit o mireasmă nemaiîntâlnită oameni buni! Ambele noaszre naszuri s-au trezit la viaţă, căutând sursa acestei arome divine. După ce am băut apă şi ne-am felicitat reciproc pentru eforturile iată binemeritate, am pornit în expediţie olfactivă. Parfum de mână omenească nu putea fi, dar nici floare nu. Dacă mai pierdeam vremea, riscam să ne ambetăm de tot şi să rămânem veşnic captivi locului. Amuşinam de zor ca un animal ce sunt, când printre crenguţele căzute de molid am zărit o floricică mov.

...de departe adulmecată mai treacă-meargă, dar din palmă mirosită, păzea! Te va fermeca pentru totdeauna

Cu grijă să nu le călcăm, am mirosit un cuib întreg de floricele. Pentru câteva minute, am uitat de tot. După ce am cerut voie locului, am cules două floricele de astea mov, cu frunza pe deasupra verde şi pe dedesubt mov.

Tănăsika era şi ea în delir, iar eu mă întrebam oare ce nume poartă fericirea asta?

Apoi am considerat că ne putem întoarce pe la casele noastre. Primisem ce căutam. Am mai hălăduit  două zile prin decoruri, am nimerit pentru o seară chiar şi la un festival, dar eu cred că nimic nu se compară cu florile ce ne-au găsit.
Iată autobahnul în zare, aşteptând să ne ducă înapoi.

Tănăsika are o idee. 
Până una alta, la 30 m în stânga pozei, treburile făcute ale Zmeoiului rămân ca o dovadă a posibilităţii fericirii pe Pământ.

Cei Guevara nu dorm - ep.1 & 2

Începând din 1 septembrie, păşesc timid pe calea Purgatoriului Mnemotehnic.
Nu e rău să îmi depozitez aici câteva amintiri, repere ale verii 2012, mai degrabă reinventate decât trăite.

1. Cetatea de Baltă

Exact în mijlocul lunii iulie, m-am trezit parte constitutivă a unui trio insolit, cu destinaţia Cetatea de Baltă.
Psihicul meu era într-o stare de luciditate specială, în care apreciam esenţa unui drum mai mult decât destinaţia, în speţă festivalul Cetăţi Dacice etc. Tema caracterului dacic al ariei judeţului Alba mă interesa dinainte, dar era doar o temă, nu mă aşteptam ca organizatorii să prindă rădăcina neamului - prin concursuri de haltere, rockeri şi un fel de nimfe-dochii-cu-rochii aduse de la oraş.

După ce ne-am lămurit cum nu stă treaba cu festivalul din cetatea bălţii, respectiv fostă-dacică, am vizitat preajma domeniului, ronţăind lejer niscaiva covrigi cu karmă maternă, apoi ne-am cam întors înspre Vauban Bălgraduţu.
Un minunat moment am primit cadou la plecare, cu întoarcerea vacilor.

O gaşcă de oameni, înainte de a uşura laptele din ugere, povestind la coada vacilor ce cum, care-i faza.
N-aveau ei treabă cu festivalul dacic. Ca şi noi, dealtfel.

2. Space Camp Mândâc 2012

Ei bine, pe la sfârşitul lui iulie lui lui, eram deja perpelitus pe dinăuntrus. Trecea vara, şi eu dormeam pe mine, deconect-r-at de felul meu precedent de-a fi. Nu-mi găseam locul pe lume, citeam cărţi prea tari pentru depresia mea şi poate de aia aveam accese de nonsens pur, urmate de timor panicus de-a dreptul. Pustiul din suflet acapara orice cuvânt, se căsca o prăpastie infinită între mine cel viu şi mine cel vizibil....

Deci pe acest fond sonor am zbughit-o val vârtej vâlvoi spre Republică, undeva pierdut în Moldova, la Mândâc; acolo unde ştiu că pot recidiva mereu, când e vital să mă salvez de mine însumi.
Drumul până acolo e relativ o aventură, trebuie să îţi câştigi mereu un loc, ca să te poţi menţine.
Mijloacele de transport moldoveneşti sunt o experienţă corporală unică, un adevărat asediu al intimităţii.

   Primo, instinctele mi-au revenit inevitabil la viaţă, mă simţeam din nou un taur printre vaci. Partea proastă e că parcă eram toţi pasagerii nişte vite bune de dus la tăiat, dar nu era cazul să mă stresez. Viaţa merită apreciată chiar când pare că îţi dă o palmă. După un rotocol prin Chişinău, de la Gara nord la gara Sud şi înapoi, am pornit spre Drochia. Anul trecut fetele de pe stradă m-au impresionat cum şi-au păstrat intacte rădăcinile celtice, necunoscute necunoscătorilor, plimbându-se în jurul meu ca nişte dropii magice, ca nişte spice aurii cu plete aurii şi zâmbete aurii. După ce am cumpărat de la chioşc nişte Doine ţigareten Sie cum ar veni cu un ron jumate, am aşteptat rata Drochia-Mândâc: iaca-am-ajuns.

 

De la început, revăzând parcul părăsit, cu aura sa inefabilă, am avut bănuiala că poate mai sunt şi alţi deprimaţi, oprimaţi, dezactivaţi, netineri ca şi mine. Din Space Camp-ul din anul 2011 nu-mi amintesc decât că eram foarte obosit. Am prins ultima zi din tabără, după un autostop de 10 zile Londra-Mândâc. Am avut parte şi de o întâlnire - să zic htoniană - cu Ohanovici...
Dar anul acesta eram mai pregătit, alături de un prieten vigilent, şi bucuroşi că am ajuns, deodată şi laolaltă cu ceilalţi, am dat bice la treburi - plenare, chiuituri, fiecare cu ce suntem.

 
Desigur, tema camp-ului, spaţiul, a prins contur de la început. Există nevoia de spaţiu intim, care spaţiu dacă îţi lipseşte, şi nu eşti pregătit, te poate pune la mari încercări, fie şi în cadrul mirific al conacului boierului Ohanovici. Eu personal m-am panicat la ideea că trebuie să fiu alături de atât de mulţi alţii. Ceream un spaţiu mai larg, în sinea mea, dar şi fizic. Ceilalţi mă sufocau, uneori. Eram cu toţii peste tot, tot timpul.

  ...totuşi, tensiunile se pierdeau miraculos 

pe cărările labirintice ale parcului, spre izvorul curăţat de noi...

...sau purtat departe de caval şi tilinci, seara la foc. 

Un lucru util prăpastiei din sufletul meu a fost hrănirea organizată. Fiecare masă mă îndestula, nu neapărat prin mâncarea bună ce-o duceam la gură, ci prin conştientizarea clipelor preţioase la care participam, acele mici detalii care mă umpleau de emoţie umană. Umană, umană...

 De când m-am născut, sau măcar de 20 de ani, nu îmi mai amintesc să fi trăit o săptămână întreagă fără dragile mele gânduri inutile. Asta o fi explicaţia pentru impresia lăsată de plaiurile Moldovei? Nu cred că altcineva ar fi fost la fel de impresionat în locul meu. Sau poate din cauză că am jucat fotbal în fiecare după-masă, corpul meu s-a deşteptat din atrofia generală la care l-am condamnat pe nedrept, şi mintea de asemenea?

Eram fericit, ca pătratul din cercul din pătratul din cerc

Hei, dragii moşului, iacă nu-i uşor să fi zmeoi, pentru că vechile mele spirite interne, autorăzbunătoarele, rusalcele de le aud mereu, s-au revoltat. Într-o seară, cineva făcea spectacol cu foc, şi ceilalţi din mine, dansatorii nebuni, au vrut să-şi aducă jertfă modelele lor spaţiale, încolăcindu-mă pe mine însumi mă mî, prea subit, la picioarele jongleriţei, aşa cum mai făcusem altădată în Berlin. Dar spontaneitatea stilului meu multipolar de viaţă, aşa numita mea capoeira-transilvania nu e compatibilă cu alte stiluri, astfel că un copac mai binevoitor mi-a oprit jocul, julindu-mi tandru spatele.

Cântările în jurul focului m-au dus pe culmile extazurilor sonore, dar spre final, puţinul meu psihic sănătos, disponibil abia de câteva zile, m-a deraiat iar. Într-o noapte, îmi amintesc că închinam ininteligibile imnuri lui Dionisos. Luptele mele recent câştigate, liniştea de care aveam parte şi mă bucuram, noile mele principii bifate prematur, adică traiul cu tot felul de limite aparent acceptate, s-au volatilizat. M-am transformat la loc în monstru, pentru că eram prea încrezător şi astfel am pierdut (surprinzător?) în penultima seară, 17-0 scorul metafizic, după ce-am ras un kil de kerosen, degustând din 3 feluri de samagon de la sătenii din Iliciovca...din nou, decăzusem în extaz, cu genunchii şi nasul pe pământ grohăiam spre zorii zilei, cu ukulelele pe hardcore vibe, nu-mi păsa decât de clipă, de flacăra înălţătoare şi coborâtoare a Universului, eram o sferă de nepătruns.

.......(poză indisponibilă).....

Am cântat până am rămas fără nimic.

Nici timp, nici spaţiu. Oamenii parcă se fereau de mine, în loc să mă felicite!

Dificile momente, după ce flacăra se stinge.

Vorba poetului, 

"blow the wind the leaves on this side 

 the singers are chased away"

Dar a venit şi momentul plecării.

Nu s-a supărat nimeni pe mine, în afară de mine.

Tot nu reuşisem să aflu, să fiu altceva, decât un zmeoi.

Singur, în bătaia vântului....

 Am mai zăbovit câteva zile prin Chişinău, vizitând parcuri, muzee, făcând jamsession-uri cu ruşi, cu bere ucraineană, cu oameni calzi ca pâinea-domnului. 

Când ne-am reobişnuit cu asfaltul, ne-am dat cu toţii prin oraş. Chişinăul are pomi, nu glumă. Şi glume peste tot. Râdeam ca un copil, la expresii ca "reparaţia încălţămintei". Moldovenii păstrează contactul cu izvorul limbii, înţelegi mai clar tot: ciao cacao!

 Ca urmare a dezastrului meu dionisiac şi a imposibilităţii de a fi trezit, prietenul meu a plecat cu o zi înainte, aşa că pe drum înapoi am avut timp să reflectez. Să fac faţă realităţii, cea de care fug dar la care inevitabil mă întorc, cu gânduri noi, la fel de inutile...

...cei Guevara nu dorm!