duminică, 29 iulie 2012

Citius, Altius, Tehnicus

Cred că sportul rămâne printre puţinele preocupări mistice ale Erei noastre. Înglobează emoţii, mistere şi semnificaţii, başca sănătatea, care va fi tot mai rară en el futuro. Ceremonialul sportiv a rămas în contact cu ritualul şi deci cu menirea omului. Înălţarea tradiţională a drapelului, momentul solemn al imnului, mulţimile exaltate care cântă, oare mai sunt elementele vitale ale păstrării sănătăţii noastre?  Ne uităm la sportivi, şi simţim cevaNu e prea clar ce anume, dar se pare că tot mai mulţi oameni, nu numai în ţara asta, se apucă să se înalţe în felul ăsta. Ce premise ar avea acest fenomen, e altă chestiune. Politica  ce domină societăţile occidentului, pitită sub umbrela sportului, s-a dezvăluit puţin la JO 2012. La ceremonia de deschidere de la Londra, s-a atribuit o foarte mare importanţă istoriei. Mi-a plăcut că se vorbea în franceză, apoi în engleză. Sunt sigur că mulţi englezoi s-au ofticat. Organizatorii au strecurat o serie de idei "insulare" cu iz subtil cuceritor, ca şi cum Istoria ar aparţine londonezilor. O cultură majoră, aşa zis puternică, are pretenţii mai mari, nu? Şi culmea, par legitime. Până şi cei din Vanuatu ştiu că revoluţia industrială e meritul englezilor. Generozitatea cu care s-au cheltuit bani pentru idei comune: ce desfăşurare de forţe pentru a vedea cum o gagikă îşi uită telefonul şi apoi un gagiu o vrăjeşte. Pe ecrane, toată omenirea vedea mesajele dintre ei. Modul de viaţă al sportivilor cam la asta se reduce, în afara antrenamentelor. Logistica impozantă pusă în slujba reflectării realităţii cotidiene, sunt dovezi că valorile iniţiale ale jocurilor olimpice s-au cam schimbat. În ansamblu, contemplând ceremonia Jocurilor Olimpice de Vară de la Londra, aş putea spune că marca vremilor noastre e un rezultat provizoriu: necalificat. Poate ar trebui să mai insist, dar nu. Am încercat să compun ceva, şi nu mi-a ieşit. Nu mai pot da vina pe căldură. Vocea mi-a dispărut din peisaj de ceva vreme, să vedem pe unde ajung!

vineri, 27 iulie 2012

Despre natura olimpică a Omului

Deseară începe Olimpiada Sportivă.
Mi-a zis radioul azi dimineaţă că nushce francez  - Pierre de Coubertin - a reinventat în 1896 olimpiada modernă, probabil după ce a trecut de câteva ori pe la Bibiloteca din Parizăr.
Lecturile i-au fost utile peste poate, din moment ce a îndrăznit să creadă că sportul mai poate fi pentru omenirea secolului XX ce-a fost pentru greci.
Eu nu cred în sportul politic, la fel ca nici în politica sportivă.
Ah.
În 1936 s-a reinventat şi flacăra olimpică deasemenea. Nemţii ardeau de nerăbdare să arate lumii întregi că drumul înflăcărării lor îşi are originea în cărările Olimpului.
În acest final de iulie 2012, Tronsonul Regal, cincinalul căldurii solare, ia Leului partea Leului.
Leul nostru cel de toate zilele, cel care se îneacă în haos politico-economic.
Leul care e obosit să conducă.

E prea cald, totul stă, nu doar mintea.
Noroc cu Nellysiska, cea mai înţeleaptă fiinţă blogală pe care am întâlnit-o. Fătuca asta ne dezvăluie fără teamă chipul fixistului de Parmenide:

"...căci totuna e a fi cu a gândi" 


Parmenide a fost învăţăcelul cuminte al blajinului Xenofan din Kolofon, care în afara criticii sale caustice, nu era un om rău.
Spre deosebire de Celofan din Xilofon, care obişnuia să urle tare dar scria destul de paşnic, mai degrabă recenzii despre natură - peri physeos, cum s-ar zice.
Ajuns la maturitatea relativă, Pamenide obişnuia să îşi imagineze că la bătrâneţe o să călătoarească într-un car tras de leoaice, sperând că aşa va ajunge odată şi odată în faţa Zeiţei Alethea.
Aceasta i-a promis în vis că îi va arăta cum stă treaba cu "a fi = a gândi".
Dar tot planul lui Parmenide a fost dejucat de Herr Aklites, cel care a devenit primul campion semiolimpic la Categoria Primă, pe care a şi înecat-o de două ori în râul uitării.
Astfel, Substanţa bătrânului Aristotel mai poate fi concepută doar ca premiu doi, deoarece standardele minţilor neluminate de azi au făcut ca premiul întâi să nu fie disputat decât în posibil, adică virtualmente.
De aceea, Fiinţa umană e slăbită şi nu mai are timp pentru mişcare fizică.
Incapabil de cea mai elementară încălzire, omul zace. Mai dă un fifa, mai un pariu la agenţia din colţ, o ceremonie olimpică pe la TV, de fapt oricine le are cu sportul, doar toţi vrem să credem că suntem sănătoşi. 

Sportul a devenit cealaltă faţă a economiei, care e cealaltă faţă a politicii, care e cealaltă faţă a culturii. Moneda asta cu multe feţe obişnuim să o numim societate. Avem sportivii celebri, figuri publice construite artificial şi răsplătite cu sume enorme provenite din reclame, sportivi la care ne uităm ca la supraoameni . În paralel, sportul privat e rezervat muritorilor: piste de jogging, sintetice pentru corporatişti şi tinerii fotberari, câteva mese de pingpong rătăcite prin satele nemărginirii, başca coniac-canotorii, sportivii noştri spontani din crâşmele de pretutindeni. Se pare că sportul, inevitabil conectat astăzi la virtual, încearcă să atingă toate aspectele realităţii, să fie un substitut al mişcării. Iată revanşa parmenidiană: ce joc joci, cu ăla rămâi.

marți, 24 iulie 2012

Turcoaica şi Loopul


Şu Karşıki Karlı Dağlar (Söz) şu karşıki karlı dağlar Başı dumanlı dumanlı İkilikte yar sevenin Göynü gümanlı gümanlı Ben seni severdim çoktan Kaşlar yaydan kirpik oktan Bir bezirgan gelir şahtan Aslı Yemenli Yemenli İşte geldi bahar yazlar Ötüşüyor turna kazlar Hatıra değmen şahbazlar Sizler amanlı amanlı Gül dererler deste deste Armağan sunarlar dosta Gülü bağbancıdan iste Bahçe dumanlı dumanlı
Gülseven Medar 
vocea zilei, şi a nopţii.
Îmi interzic căutarea google-translate, nu vreau să aflu "despre ce e vorba" în acest cântec.
Dar în schimb nu mă pot opri să îl ascult.  

sâmbătă, 14 iulie 2012

Liberegalifrate


...μείζων δε τούτων η αγάπη...

De câţiva ani, ziulika Franseuzei o resimt ca un fel de zi albastronomastică, fără motive prea clare. C'est l'amour toujour qui ne portera...
Am aflat din lecturile mele recente, că noi oamenii, orice am crede şi am face, în fapt nu avem pe nimeni în jur, doar ego-uri de-ale noastre. Lipsă atotprezentă. Iluzia comuniunii cu ceilalţi. Cu mare greutate şi mult noroc găsim o persoană reală dispusă la eu-tu 100%, cu care să împărţim bucuria nestingerii lumânăricii de pe tortul numit viaţă...
 Voi încerca acum să sar puţin din dezordinea călduţă în care mă bălăcesc, din supremul haos al ideilor nepăsătoare.

Un mare filosof al actualităţii, de loc de prin feliile Pariserului, a ajuns anul trecut prin august şi pe mioriticele plaiuri ale hălcilor de slană. Iată ce-i spune domnului Tabără de Vară:
,,Dacă doi oameni se iubesc, aprioric nu există tabuuri care să-i poată reţine să facă ceea ce simt, dar, desigur, riscă. Acesta este înţelesul modern al pasiunii. Când vorbim despre pasiune, celebrăm pasiunea. În zilele noastre, fiecare ar trebui să fie în mod constant pasionat. Amintim doar cuvântul ,,passionnant” care, în franceză, înseamnă ,,emoţionant”, dar uităm că, în greacă şi în latină, înseamnă ,,suferinţă”.
Aşadar, dacă vrei să experimentezi pasiunea, inevitabil vei suferi într-o zi. Aceasta este o confuzie modernă între dragoste şi pasiune, pe care o consider destul de catastrofală şi care explică rata mare a divorţurilor
Mă voi abţine să-l iau la caterincă pă text pe musiu Bruckner, favoritul meu pe vremuri într-ale filosoficelor miştocăreli. Voi desprinde esenţialul semnificativ al temei, încă actuală ca şi scriitorul francez dealtfel, care scriitor din păcate-fericire nu mă mai prea interesează.  

Philia versus Agape.
- scurt eseu pompieristic -

Pe lângă minunatul articol wiki-wako legat de tema iubirii, aş dori să repet şi să mai menţionez încă o dată că din punctul meu de vedere, iubirea aşa cum se practică în partea occidentală a lumii are rădăcini semantice multiple, multicolore, multifuncţionale, multi-etc. Cele greceşti sunt cel mai greu de scos din Pământurile Europene. Cele gata rupte, dintre care unele flenduresc de zor sub sloganul queerlove, erau dinaintea celor care încă stau înfipte. 

1. Să pornim cu începutul-sfârşitul, adică de la oareşce poze cu Eros-Thanatos. La navigare, raportez că am întâmpinat ceva probleme superficiale de gender-fender, pentru că nu am putut decide de ce gen e această veche idee de baubau. 


Săgeata zeului, instantaneul privirii erotice, atracţia carnală-mortală, dorinţa ascuţită în vârf, sexul ce dictează (din umbră pe vremuri, tot mai evident acum) majoritatea actelor umane, este o iubire primară, considerată de joasă calitate. 
Azi totul este erotic. Ca întotdeauna.
Dar agresivitatea erotismului actual nu lasă loc pentru rafinament. Reclamele, ştirile, revistele, clipurile, au tocit nevoia maselor de altceva decât grecescul eros. S-a ajuns la asta prin abandon colectiv, fiind refuzată sistematic urcarea celorlalte trepte. Corporalizarea gândirii, proclamată de prin '70 de postmoderni, iată are efecte secundare. Pasiunea arzătoare cu care dorim să ne urcăm pe un cur ne rămâne în amintire maxim până începem să căutăm altul, iar cei care fac altfel, sunt prea mentali, se complică inutil (sic!).
E  chiar oldschool să mai "ţii" la cineva altfel decât de mânerele dragostei.
Noile premise ale actului iubirii sunt total secularizate, ele par să fi eliberat verbul de "balastul" său sacru,  şi astfel teama şi fascinaţia pentru sex rămâne în conştiinţa tuturor. De la medievala şi terifianta pereche Eros-Thanatos până la remake-uri  mai actuale, miza rămâne palpitantă, incitantă.


2. Philia se deosebeşte de eros prin faptul că nuanţează logica şi legile atracţiei interumane, introducând dialectica scopurilor nobile. Există prietenie adevărată între oameni? Păi, unii trăim cu speranţa asta ca şi cum ar fi ultima şansă. Şansă la ce?
Philia ne garantează că rămânem oameni, că nu suntem condamnaţi la un veşnic one-night-stand. Treaba pare legată de valorile cele mai spirituale ale umanităţii. Philia e o condiţie necesară a relaţiilor "serioase".  Deci peste nivelul erotic, carnal, se pliază promisiunea iubirii totale: sinceră, inefabilă, umană. Nu ştim de ce revenim cu un sms peste câteva zile: "salut, aş vrea să ne mai vedem". Bineînţeles că philia se supune legilor temporale implacabile, şi se cam ophileşte...

3. E un restaurant în Cluj unde mergeam rar şi cu mare plăcere, deşi abia după câteva vizite mi-am dat seama de ce mă atrăgea locul.
Agape este un termen grecesc minunat. Ca şi înţeles al iubirii, el sprijină omul în situaţia în care l-am lăsat în paragraful anterior: după un timp, orice atracţie dintre oameni păleşte în intensitate, şi consecinţele sunt pe măsură. Pasiofilia este unul dintre stadii, care inevitabil duce spre agape. Aici intervine alegerea.
Agape va pune pasiunea între paranteze. Iubim pe deplin atunci când putem ierta alte pasiuni. Când ne bucurăm pentru bucuria persoanei iubite. Când nu urâm azi cu aceeaşi pasiune cu care ieri iubeam aceeaşi persoană.

E puţin deplasat când moşul o sărută inflamat nevoie-mare pe babă. (respectele mele pentru!) 
De parcă doar tinerii au voie, nu?
E nevoie să începem să îmbătrânim, ca să aflăm că în cele din urmă nu va mai conta pasiunea? Vorba lor, "dragostea trece". Eliberarea de sub imperiul pasiunilor nu e uşoară, şi unii cu greu o pot concepe (eu, de exemplu), darmite să treacă la fapte. În-făptuirea iubirii ce trece de micile sale forme, precarele limite umane, e prima condiţie spre agape. Suferinţele omului, ca pasio, devin ocazii de iubire a vieţii, actio.    
Unii oameni, cei care au greutăţi şi (tocmai de aceea!) mai tare se iubesc, cei care stau destul de mult timp împreună, ajung să îl petreacă. Nu e o întâmplare acest verb. 
Alţii, ca urmare a eşecului erotic dar al împlinirii pe alte planuri, îşi omoară timpul. Nu se pot bucura de tot. 
Aş zice că iubirea agapică e un party continuu, destinat exclusiv pentru cei care pot trece dincolo de concretul Eros-Thanatos. 
A petrece timp în sfere agapice, se consideră a fi stadiul suprem al relaţiei erotice pământeneşti.
Agape e tihna ce survine ca recompensă a vieţii trăite lucid, a celor ce se pregătesc pentru îndreptarea iubirii lor spre zeu: "μείζων δε τούτων η αγάπη" (cea mai mare dintre toate, iubirea în tihnă)

4. Aş adăuga la cele 3 ramuri ale conceptului de iubire, un al patrulea invitat: dorul.
Desigur că iubirea ca dor este o formă oarecum apofatică. În lipsă. Dorul e mistuitor, pentru că aduce cu el ideea pierderii veşnice. Nu mă refer la forma sa uşoară, reversibilă ("mi-e dor de vară"), ci la ansamblul stării existenţiale ce trimite spre marele final, la dorul conectat thanatic: "mor de dorul tău" (tu fiind cineva definitiv pierdut).
Se poate ca dorul să fie o formă negativă a iubirii. 
Dar oare nu e posibilă o întâlnire între dor şi agape? Un fel de împăcare cu lipsa veşnică a fiinţei. 
Deşi, se ştie că Naturii nu-i tihneşte vidul...

 
...trebuie să mai caut.



         

luni, 9 iulie 2012

Cuantico!

Întru italocalvinistică amintire, principiul excluziunii lui Pauli dintre cei cu alte principii duce la consecinţe semnificative, dintre care preluăm

"Consecințe
Principiul de excluziune ajută la explicarea unei largi varietăți de fenomene fizice. Un astfel de fenomen este "rigiditatea" materiei obișnuite (fermioni): principiul afirmă că fermioni identici nu pot intra unii în alții, de unde observațiile noastre de zi cu zi din lumea macroscopică, unde obiectele materiale se ciocnesc în loc să treacă unele prin altele, și putem sta pe pământ fără a intra în el. O altă consecință a principiului este strucura învelișului electronic al atomilor și felul în care atomii își partajează electronii - de unde varietatea elementelor și compușilor acestora. (Un atom neutru din punct de vedere electric are un număr de electroni legați egal cu cel al protonilor din nucleu. Deoarece electronii sunt fermioni, principiul de excluziune le interzice să ocupe aceeași stare cuantică, astfel electroni trebuie să "se adune unii peste alții" în cadrul unui atom).
"

Deci - puteţi sta jos, vă rog! - notaţi că de aceea putem sta pe Pământ fără să intrăm în el, că principiul domnului Pauli ne ţine! Şi acum, sofistic vorbind, că mă ţine şi pe mine, nu sunt sigur tot timpul!

Dar mai bine revenim la perspectiva ce-l bântuie pe Zmeoiu, cu privire la care va fi următoarea reacţie a Spinului în legătură cu Faţă-Pădureanu, care de câteva luni se autosuspectează de pierderea vocii. Zmeoiu vede situaţia cam încălcită degeaba, "codrule ce frumos cânţi, ce păcat că nu te-aud", vorba aia.
Se cere fermiozitate deplină în cazul în care Faţă-Palidă-n-Pădure amuţeşte totul în jurul său şi intră în Pământ nu de ruşine, ci fără ruşine faţă de principiile cuntice elementare, impuse şi de noile update-uri la Legea Spinului. Nu mai e toată lumea sigură că axioma Pământului care ne ţine pe toţi este valabilă. Ba dimpotrivă, au existat voci care au demonstrat teorema accentelor ontologice ale excluderii, cu repercusiuni în teoretizarea facilă a timpului
Aşadar fermioni, fiţi prudenţi cu antiglobulari cuantici de ăştia, ştiţi voi pe dinăştia, cu stare antisimetrică mai tot timpul şi cu orice preţ, de-l cam enervează pe Spinu'.






sâmbătă, 7 iulie 2012

Ylajali


I? If there was anything in the world I hated it was to go to bed before
 twelve o'clock at night.
Ah, there, you see! She, too, was just the same; she took this little tour
in the evenings when she had nothing to lose by doing so. She lived up in
 St. Olav's Place.
 "Ylajali," I cried.
 "I beg pardon?"
"I only said 'Ylajali' ... it's all right. Continue...."






Şi ea continua să fie aşa cum era - Ylajali.
I-am dat numele ăsta fără să ştie, îl păstram pentru mine.

Ylajali e duală, e o idee fină.
După ea alergăm toţi cavalerii cu figoslo-uri întristate în Kristiania.
Şi dintre toţi, ea m-a ales pe mine să-i fiu pretext de alungare a depresiei.
Adică îmi pasează mie balastul clipelor ei de singurătate, dar în sine, nu-i prea pasă de persoana şi prezenţa mea. Ştie că îmi acordă un privilegiu, şi treaba e clară. Aş vrea să o dărâm de pe piedestalul pe care s-a cocoţat de nebună, în perioada ei puberă. Ylajali e ca un pui de pisică abandonat în cel mai înalt şi frumos-mirositor tei universal. E speriată de vârtejul numit viaţă, nu coboară din principiile ei.
Dar toate astea nu sunt defecte.
Frumosul din fiinţa ei aşa-sărac-zis fizică e devastator, uiţi instant cine eşti când eşti lângă ea. Uiţi să trăieşti. 

"Dragostea e pentru fraieri", îi striga un puşti unei fete prin piaţă ieri. 
Mă chinuiam să îmi amintesc cum eram la 17 ani. 
Ylajilahali era, da